„Biblia este cartea cea mai răspândită de pe pământ. În vremea din urmă, răspândirea Bibliei este în tot mai mare creştere. În decursul războiului s-au răspândit atâtea milioane de Biblii, încât, Societatea Biblică nu mai putea răzbi cu tipărirea de Biblii noi. Chiar şi această minunată răspândire a Bibliei arată că ea nu este o carte ca oricare alta, ci ea este Cartea lui Dumnezeu şi se răspândeşte pentru împlinirea Scripturii care zice: «…şi se va predica această Evanghelie în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor…„Biblia este Cartea lui Dumnezeu. Dumnezeu a ales pe oamenii în inima cărora a pus cuvintele Sale pe care ei apoi le-au scris. În acest înţeles zice şi Sf. Ap. Pavel: «…toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură» (II Tim. 3, 16). Citeşte în continuare »Îmi binecuvântez urmaşul
rugându-mă lui Dumnezeu
să-i înzecească şi-nsutească
virtuţile şi darul meu
şi tot ce-a fost în mine vrednic
frumos şi sfânt în orice fel,
să facă Dumnezeu să aibă
de mii de ori mai vrednic el.
Dar tot ce-a fost în mine frică
şi slăbiciune şi păcat,
să facă Dumnezeu să n-aibă
urmaşul binecuvântat,
nici lacrimile mele-amare,
nici tristele slăbiri de zel,
nici prietenii înşelătoare
ca mine-n veci să n-aibă el!
Ci numai oşti biruitoare
să-ndrume el pentru Hristos,
şi numai căi nemuritoare
să-nalţe către mai frumos,
şi numai steaguri fericite
să fluture spre Dumnezeu…
Aşa să-mi binecuvânteze
Hristos din cer, urmaşul meu.
de Traian Dorz
Un doctor s-a adresat odată, aşa cam în batjocură, unui preot, cu următoarele vorbe:
-Sfinţia ta te numeşti păstor de suflete; spune-mi, te rog, ai văzut vreodată un suflet?
-Nu, răspunse preotul!
-Dar de auzit, l-ai auzit?
-Nu!
-Dar de gustat, l-ai gustat?
-Nu!
-Atunci, poate că l-ai mirosit?
-Nici aceasta!
-Nici nu l-ai simţit?
-Ba da, l-am simţit! răspunse preotul.
-Va să zică, încheie doctorul cu un aer de învingător, din cele cinci simţuri ce le ai, patru vorbesc contra sufletului şi numai unul pentru suflet! Şi dumneata încă tot mai crezi că este suflet?
Atunci preotul îl întrebă pe doctor aşa: Citeşte în continuare »
O, scoate-ne, Iisuse, din veacul bănuielii
și scoate bănuiala, Iisuse, dintre noi,
nu ne lăsa pe cuget noroiul învoielii,
nici învoiala, Doamne, cu-al veacului noroi,
Ci-ntoarce-ne, Iisuse, în umbletul Luminii
și umbletul Luminii întoarce-ni-l mereu,
iubirea să ne poarte pe căile grădinii
prin care împreună umblam cu Dumnezeu.
Ferește-l pe satana de calea noastră-ntruna
și calea noastră-ntruna ferește-ne-o de el,
din felul nostru n-aibă nimic el totdeauna
și noi întotdeauna nimic din al lui fel,
Ci ține-ne în totul în Duhul Tău, Iisuse,
și Duhul Tău Îl ține în totul între noi,
– apoi să se sfârșească viața
sau să nu se,
vom fi pe veșnicie nedespărțiți apoi!…
de Traian Dorz
CAND SPUI “FEMEIA”
Când spui „femeia“, ai spus „mama“, si-ai spus „sotia“, „fiica“, „sora“,
si-ai spus fiinta cea mai scumpa si mai iubita tuturora,
si-ai spus iubirea, si caldura, si frumusetea fara care
ar fi-un pustiu, si-ar fi-o durere, si-ar fi-o tristete tot sub soare.
Ce gol si ce singuratate era în cele sase zile
când nu era în rai femeia pe toate luminându-i-le,
iar când a fost facuta dulce, ca dintr-un vi, ca dintr-o rana,
ce minunata întregire le-a dat fiinta diafana.
E-adevarat ca prin femeie a mai venit si întristarea,
dar fara ea n-ar fi viata si n-ar fi binecuvântarea,
n-ar fi cântarea, nici sarutul, nici dor sau lacrima sub stele
si ce-ar fi lumea fara-acestea si ce-ar fi viata fara ele?
Sa-L binecuvântezi pe Domnul si multumeste-I c-a facut-o
iar fata mamei si-a sotiei adie-o si sarut-o
pe fruntea orei si-a fetitei, fa semnul binecuvântarii
cu mângâierea cea mai sfânta a bucuriei si-a cântarii.
N-o întristati, ci mângâiati-o si-ajutati-o cu iubire
sa-si duca sarcina si crucea frumos si ea pre mântuire
caci când ea plânge toate, toate unt chinuite si-ntristate
iar când zâmbeste ea, ce cântec si ce lumina vine-n toate.
…Fii binecuvântata dulce si scumpa mama si sotie
si sora si fetita noastra, fiti fericite pe vecie
cu lacrimi sarutam obrajii si ochii vostri-n sarbatoare
si-ntreaga dragoste ne-o punem pe-al vostru suflet ca o floare.
Ce mai bună valută este tot plugul, casa și moșioara.
Starea generală financiară a lumii e tot ca și anul trecut. E scumpete de bani. Banul e scump, dar asta nu înseamnă că e și sănătos. Din lipsă de încredere, o parte a banilor stau ascunși, iar alții îi bagă în case, moșii și alte realități (politicienii noștri i-au băgat în băncile din Elveția). Lipsa de încredere a fost sporită și de Conversiune prin care statul s-a amestecat între creditori și debitori. Banii au fugit prin lăzi.
Iar de altă parte stă mulțimea celor lipsiți de bani. Și în vremea asta, prețurile în loc să scadă, cresc. S-a ajuns la ciudata situație de a face 1 zi de lucru pentru 1 kg. de pâine. O dovadă cât de nefirească și bolnavă e starea financiară. Un singur pocnet de tulburare a lumii – și ar crăpa îndată toate stabilizările și valutele. Citeşte în continuare »
…cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Hristos…
(Galateni 6: 14)
De sunt sărac, de sunt bogat,
De sunt școlit învățat,
Eu veșnic mă voi lăuda
Cu crucea Ta, cu crucea Ta.
De am putere ca un leu,
Sau de sunt slab ca nimeni eu,
Eu veșnic mă voi lăuda
Cu crucea Ta, cu crucea Ta. Citeşte în continuare »
“Iubitul meu frate, pune-ţi întrebarea în modul cel mai serios şi fără părtinire: în care din cele două stări te afli?
Te afli, oare, în starea cea înaltă a “nebunilor” pentru Hristos?
Sau în starea cea joasă a “înţelepţilor” în Hristos?
Pune-te singur în faţa problemei duhovniceşti de la 1 Corinteni 4, 10.
“Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! ”
Cercetează-te cu multă băgare de seamă în faţa acestei oglinzi cereşti şi dă-ţi singur seama:
* Un vrăjmaş ţi-a pricinuit o pagubă. Datoria de creştin îţi cere să jertfeşti din al tău.
Ai fost îndată gata pentru pace, jertfind dreptul tău? Sau ai chibzuit să nu sacrifici nimic? Citeşte în continuare »
Aș vrea să-mi cer iertare acelor care nu-s
și n-au cum să-mi mai ierte suspinul meu supus.
Să cer iertare ierbii stropită cu noroi
și vitei înjugate la carul pera greoi.
Să cer iertare crengii ce-am rupt-o prea ușor
și florilor călcate cu mers nepăsător.
Să cer iertare apei al cărei cer l-am frânt
șsi fiecărui geamăt ce-ar fi putut fi cânt.
Să cer iertare pâinii nedată la flămând
și mâinilor nestrânse cu dragoste oricând.
Să cer iertare umbrei pe care am călcat,
- dar cine-mi iartă, Doamne, ce nu-mi credeam păcat?
O, Doamne, măcar de-astăzi ajută-mă să știu
ce pot să mai răscumpăr și mâine-ar fi târziu.
de Traian Dorz









