În noaptea de 23 noiembrie, între unele din cele mai grele încercări, Domnul m-a înştiinţat într-o scurtă vedenie că înainte de 11 ianuarie voi fi acasă. M‑am mângâiat şi întărit nespus de mult cu această tainică şi duioasă înştiinţare, după cum făcusem şi în Săptămână Patimilor din 1960 în beciul Securităţii din Cluj, când mai fusesem într-o astfel de stare… Dar eram încredinţat şi acum, ca şi atunci, că această casă va fi Casa mea cea de Sus. Şi mă pregăteam în linişte, cu lacrimi şi cu dor să merg la Acasa aceasta.
Zi şi noapte mă frământam cum să-mi împlinesc cel mai bine în acest timp scurt datoria pe care mi-o simţeam, de trimis al Domnului aici în mijlocul acestor nenorociţi. Făceam tot ce omeneşte îmi era cu putinţă în acele condiţii, dar cu groază constatam că, în afară de cei trei condamnaţi pentru păcate mici, care se hotărâseră pentru Domnul în lungile mele stări de vorbă cu ei, toţi ceilalţi, vinovaţi de păcate mari, erau căzuţi atât de adânc în stăpânirea diavolului, încât nu numai că nu simţeau nici un fel de mustrare de conştiinţă pentru păcatele lor şi nici o dorinţă după iertarea lui Dumnezeu, dar îşi manifestau o ură atât de violentă şi turbată faţă de Hristos şi Numele Său Sfânt, încât nu te suportau nici să le pomeneşti de El. Izbucneau în blesteme şi în ocări fioroase îndată ce mă apropiam de ei cu vreun îndemn spre Dumnezeu. Nu puteau nici înţelege şi nici suferi, măcar să le pomeneşti despre mântuirea şi întoarcerea lor la Dumnezeu. Înjurau atât de urât, la orice cuvânt, numai Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu, atât ungureşte şi ţigăneşte, cât şi româneşte, încât am renunţat să mă mai şi apropii de ei… În suferinţă, starea celui vinovat devine şi mai rea, după cum tot în suferinţă, starea celui nevinovat devine şi mai bună.
Într-o sâmbătă din acelaşi noiembrie, bătrânul meu tovarăş de pat, cam de aceeaşi vârstă cu mine, a murit. Vorbisem mult şi cu el despre mântuirea lui şi, cu trei zile înainte de moartea lui, s-a făcut marea schimbare şi în viaţa sa… Se ruga, se ruga întruna. Se retrăgea în locul cel mai îngust şi mai greu, singurul în care putea să se roage şi el liniştit, şi se ruga cu glas tare tot timpul, româneşte, ungureşte, ţigăneşte cum ştia… Dar mereu cu lacrimi şiroindu-i pe obrajii negri şi uscaţi. Ceilalţi îl luau în batjocuri tot timpul, dar lui nu-i mai păsa de nimeni şi de nimic. Se ruga, până n-a mai putut, cu glas tare; apoi se ruga în şoaptă până n-a mai putut nici şoptit. Atunci s-a întins pe pat, s-a acoperit cu pătura pe cap… a mai spus că îl doare tare capul… şi n-a mai suflat deloc.
Ce uşor se moare aici unde se trăieşte atât de greu!
În dimineaţa zilei în care a murit şi-a mâncat şi el ciricul lui de 100 g pâine neagră, care era raţia noastră zilnică de pâine, apoi a fost cu noi la baie. Sâmbăta dimineaţa, aproape totdeauna eram duşi cu toată camera la sala de duşuri. Primeam o bucăţică de săpun cât o bucăţică de zahăr şi cu aceasta ne spălam cinci-opt minute tot corpul şi, dacă mai aveam timp, un prosop ori o cămaşă, fiindcă abia acolo aveam puţină apă caldă. După baie, moşul Iuhasz, că aşa îl chema, a mers iarăşi cu noi cam zece minute la plimbare într-un colţ de curte printre nişte hârdaie mari de varză… Mergeam la rând, câte unul sau câte doi, cum ne puteam strecura printre butoaie, distanţă de zece metri şi iar ne întorceam înapoi, învârtindu-ne printre butoaie cum puteam… şi asta se chema plimbarea noastră de când şi când… Sub ochiul necruţător şi sub pipa unuia care semăna cu Nehez-baci de acum treizeci de ani de la Oradea.
Moşul Iuhasz mergea şi aici rugându-se şi clătinându-se, se izbea când de un butoi, când de altul, dar se ruga întruna, cum ştia el… L-am luat de braţ şi am mers cum am putut.
La urcarea pe scări însă i s-a făcut rău, iar în cameră l-am aşezat pe pat… A stat un timp aşa, apoi şi-a tras pătura pe cap, spunând încet că tare îl doare capul. După aceea nu l-a mai durut nimic.
A fost scos pe coridor, apoi dus la spital, aşa mort, ca acolo să i se facă actul de deces. La spital, nu la închisoare.
Chinurile şi lipsurile de aici îţi storc clipă de clipă toată puterea şi viaţa din fiecare celulă a fiinţei în aşa fel, că moartea vine atât de normal ca stingerea unui fitil când uleiul s-a terminat. Ce uşoară este moartea celui cu viaţă grea! Şi ce grea trebuie să fie moartea celui cu viaţă uşoară…
Foamea este totuşi cel mai greu de suportat aici unde mâncarea nu-i ajunge nimănui niciodată. Hrana este puţină, slabă şi mai totdeauna aceeaşi. E cu neputinţă ca un om să poată trăi un timp mai lung numai cu raţia care se dă legal aici. Pentru cei care muncesc, se mai adaugă şi de acasă, prin dreptul la un pachet lunar. Ceilalţi ori fură cum pot, ori mor curând.
Cei care muncesc au dreptul lunar la 5 kg alimente de acasă. Cei ce nu muncesc nu au acest drept decât condiţionat, la trei sau cinci luni, ori chiar la un an un pachet.
Mai exista un drept, dacă ai bani la grefă, trimişi de acasă, să-ţi cumperi lunar de la un chioşc alimentar improvizat, de o sută de lei, câteva pacheţele de biscuiţi, o conservă, două, de peşte ori un borcan, două, de compot. Era atât de puţin – o mână de sare într-o apă mare – dar era ceva totuşi. În lungile pauze dintre slabele mese, mai rodeai un biscuit şi îţi înşelai foamea. În primele două luni mi s-a acordat şi mie acest drept, dar după aceea, totdeauna când se făcea tabelul cu cei care aveau acest drept, eu eram refuzat, spunându-mi-se: Nu mai ai bani la grefă. Mă miram, fiindcă ştiam că am avut, iar în cele două luni când mi s-a permis vorbitor cu familia şi fuseseră la mine copiii mei, îmi spuseseră că mi-au mai trimis bani la grefă, ca să am pentru eventualele cheltuieli… Totuşi nici acest drept nu mi s-a mai dat. Nu mi s-a mai dat nici un alt drept decât raţia de penitenciar din care, cum am spus, mi se lua şi fura cea mai mare parte… Când am ieşit din închisoare, toţi banii trimişi de acasă mi-au fost restituiţi de la grefă. Abia atunci văzusem că şi în privinţa asta se procedase atât de nedrept faţă de mine, anume spre a-mi grăbi şi prin foame moartea…
Cei mai mulţi de aici n-au acasă pe nimeni ca să le trimită un pachet nici când ar avea drept a-l primi. De aceea este bătaie la uşă aproape totdeauna când se mai dă câte un mic supliment din ciorba ori mămăliga rămasă, fiecare înghesuindu-se la vizetă ca să ia el, fiindcă niciodată nu se ajunge ca să ia toţi. E o privelişte sfâşietoare să-i vezi pe aceşti îndobitociţi de foame cum, după ce îşi înfulecau aproape nemestecată porţia lor, se aşază trei-patru în faţa ta, privind cu lăcomie lupească în castronul tău ori la mâna ta în care mai e ceva, înghiţind în sec, încât le pârâie gâtul şi le curge saliva pe barbă, – ca să le dai lor…
Ce mai poţi să faci? Şi aşa nu mai pot să înghit. Le-o dau lor. Câte o lingură, câte o bucăţică, la unul, la doi, la trei, la câţi se ajunge. Astfel zilnic îmi înjumătăţesc porţia de zeamă şi mămăligă, după ce am împărţit la fel tot ce avusesem: alimente, medicamente, săpun, haine.
Am înţeles astfel şi mai bine adevărul că singurul mijloc prin care îmi pot dovedi în faţa lor credinţa mea nu poate fi decât acesta. Nu pot să-mi fac un drum la inimile lor decât dacă le dau tot ce-mi văd ei că am. Numai după ce au văzut la mine zilnic, luni de zile, această purtare atât de neobişnuită acolo, abia apoi au început să se apropie unul câte unul şi puţin câte puţin să asculte ceva de la mine despre Dumnezeu… Aşa s-au apropiat şi cei care s-au hotărât acolo pentru Dumnezeu… Dar ceilalţi n-au vrut nici aşa. Erau ca nişte fiare care veneau numai ca să le dai mâncarea, dar după aceea se îndepărtau imediat, devenind tot aşa de împotrivitori ca şi înainte de a le da. Văd bine aceasta, dar acum nu mai pot face altfel. La majoritatea lor, fiind străini de neamul nostru şi de credinţa noastră, nu era numai ostilitatea faţă de credinţa mea, ci şi dispreţul pentru neamul meu. Era o ruşine pentru ei să primească de la unul ca mine. Numai foamea cumplită îi obliga. Dar această dărnicie faţă de ei nu-i făcea să‑şi schimbe inima. De aceea rămâneau tot vrăjmaşi.
Cu toate acestea, acum nu pot da înapoi. Trebuie să fiu aşa până la capăt. Şi aşa, tot nu mai poate fi mult până la capătul de un fel. Poate că totuşi voi putea să ajut pe vreunul să se mântuiască, iar dacă nu, fie. Cel puţin voi putea muri eu liniştit ştiind că mi-am făcut datoria faţă de sufletul meu, faţă de Dumnezeul meu, faţă de sufletele lor până la sfârşit…
Simţeam tot mai mult că toată puterea mi se scurge din toate mădularele şi din fiecare părticică a trupului, ca apa dintr-un vas crăpat. Toţi dinţii mi se clătinau în gură. Mi-am şi scos doi din faţă cu mâna într-o dimineaţă. Noaptea nu mai puteam dormi din pricina prostatei care mă scula de câte zece ori în şapte ceasuri, cu dureri ascuţite care îmi săgetau tot trupul. Dormeam doar seara un ceas, apoi toată cealaltă vreme mă învârteam. Era un frig îngrozitor în patul de jos, sub fereastra deschisă şi ziua, şi noaptea şi cu conducta de fier rece ca gheaţa la spate. Dormeam cu spinarea, cu rinichii lipiţi de ea. Pătura era o reformă ruptă, de douăzeci de ani… Celălalt, care dormea cu mine pe acest pat lat de 80 cm nu voise să doarmă la perete şi tot timpul mă împingea, dezvelindu‑mă, spre peretele îngheţat, cu spatele gol. E uşor de închipuit şi în privinţa aceasta cum eram. Din cauza răcelii care se infiltrase în tot trupul, starea mea se înrăutăţea vertiginos…
Sufletul mi-l simţeam mereu tare. Niciodată nu l-am simţit slab, dar trupul simţeam cum se sfârşeşte grăbit. Unii, văzându-mă în starea asta, îmi ziceau compătimitor:
– Te duci şi dumneata ca moş Iuhasz… noi suntem vinovaţi, părinte, şi, cum spui dumneata, merităm să fim închişi. Dar pe dumneata de ce te-a lăsat Dumnezeu să ajungi aici, să fii închis nevinovat, dacă eşti credincios? Şi-i blestemau pe cei ce m-au băgat pe mine la închisoare.
– Nu blestemaţi, le-am răspuns. Dumnezeu a vrut să ajung şi eu aici. Nu se întâmplă nimic fără voia lui Dumnezeu.
– Pentru ce a vrut Dumnezeu să vii dumneata la închisoare?
– Uite, chiar pentru dumneata, dragă Feri, i-am zis unuia dintre ei căruia tocmai îi dădusem cămaşa mea cea groasă, fiindcă plângea şi tremura cel mai tare de frig. Şi mâncarea mea, pentru că posteam în ziua aceea, iar el era unul dintre cei mai flămânzi totdeauna.
– Da, zise el, plecându-şi ochii care se umplură de lacrimi. Pentru mine, da! Fiindcă de mine, n-a fost nimeni până acum să aibă milă, decât dumneata. Eu sunt singur pe lume. Nu mai am pe nimeni. Pe cine am avut a murit… Poate şi din cauza mea…
– Acum să-L primeşti pe Domnul Iisus în inima ta, dragă Feri, i-am zis cu dragoste, ca să nu mai fii singur niciodată. El rămâne pe totdeauna cu noi şi ne poate ajuta oricând. Domnul Iisus îţi va mântui întâi sufletul din păcate şi din iad, iar apoi îţi va scăpa şi trupul din închisoarea asta.
– Să ştii că acum începe să se facă lumină şi în sufletul meu.
– Dumnezeu să-ţi ajute, m-am rugat eu oftând. Şi, când vei ajunge acasă la Carei, să te duci la biserica ta să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate.
Într-adevăr, încă o dată, nu există un alt mod mai bun pentru a te putea apropia de sufletele oamenilor, spre a-i putea apropia de Dumnezeu, decât dragostea jertfitoare a propriei tale vieţi. Dacă poţi să te laşi flămând pe tine, ca să le dai porţia ta de mâncare… Dacă poţi să te laşi pe tine să tremuri de frig, ca să le dai lor îmbrăcămintea ta. Dacă poţi să suferi tu durerea ca să le dai lor medicamentul tău… Dacă poţi să umbli tu nespălat, ca să le dai lor bucăţica ta de săpun. Atunci da. Altfel nu.
Eu pot să postesc, pot să tremur, pot să sufăr – dar ei nu pot. Eu am pentru Cine şi pentru ce să fac aceasta – dar ei, sărmanii, nu au. Atâta este toată averea pe care o mai am acum şi aici… şi atâta le-o dau liniştit, în numele dragostei Mântuitorului meu Iisus şi pentru mila de viaţa lor. Primesc eu moartea pe care mi-o văd venind grăbită spre mine, dar numai aşa pot fi liniştit acum privind în ochii lor. Iar mâine voi putea privi în pace Faţa Domnului meu tot aşa. Nu am acum nici o dorinţă şi nici o mângâiere mai mare ca aceasta.
În mijlocul suferinţelor lor, oamenii n-au nevoie în primul rând de predicile noastre, ci de pâinea, de cămaşa, de lacrima şi de mângâierea caldă a inimii şi a mâinii noastre. Adică de jertfa noastră. Cele sufleteşti vin numai în urma celor trupeşti – în privinţa asta. Până când omul devine un suflet altoit în Hristos. După aceea ordinea se schimbă total. Dar până atunci, aşa este. Ce puţini credincioşi ştiu acest adevăr înainte de a ajunge aici, între oameni ca bietul Feri! Vai de cei care nu-l ştiu nici după aceasta!
O, Doamne Iisuse, Care ai fost cu ai Tăi prin toate cuptoarele şi prin toate grotele acestea, rămâi şi cu mine până ce va veni şi izbăvirea mea ori pe pământ, ori sub el.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Se apropiau Sărbătorile noastre Sfinte de Naşterea Domnului Iisus, Anul Nou, Boboteaza. Cu sufletele pe care le salvase Domnul din laţul păcatului prin întunericul acestor locuri, ne rugam împreună atât la apelul de dimineaţă, cât şi la cel de seară, căci atunci erau nişte momente mai liniştite, în aşteptarea venirii schimbului de secţie. Atunci stăteam în picioare spre mijlocul camerei, lipiţi de paturi, căci trebuia prin mijloc să fie loc gol, să treacă gardianul cu lungul lui ciocan de lemn cu care lovea de fiecare dată toate zăbrelele groase de fier, ca nu cumva noi să le fi rupt sau tăiat cu ceva peste zi ori peste noapte. Era o muncă stupidă, întâi pentru că era imposibil să fie tăiate cu ceva. Iar a doua, pentru că, chiar dacă ar fi putut vreun Samson să smulgă aceşti drugi de fier prin peretele acesta gros de un metru, tot n-ar fi putut sări de la etajul acesta de la o înălţime de zece metri. Dar chiar dacă ar fi şi putut sări, cădea în curtea îngustă, la cinci metri de marele zid, deasupra căruia stătea paznicul cu puşca mitralieră…
Ce zadarnică formalitate! Nişte zăbrele de fier atât de groase, nişte pereţi atât de groşi, iar noi nişte biete făpturi lipsite de orice putere şi de orice mijloc de salvare. În afară de asta, de aici şi până afară sunt trei porţi şi trei ziduri înalte de cinci metri şi cu sârme ghimpate, nenumăraţi străjeri înarmaţi pe ziduri, iar în curte cinci câini uriaşi care urlau toată noaptea, umplând totul de groază…
Dar aşa era regulamentul. De cum suna clopoţelul pentru pregătirea de apel şi până ce venea cel cu marele ciocan la gratii şi cel cu tabla pentru număr, mai era uneori timp destul când, în general, se potolea larma şi când se putea concentra gândul şi inima la rugăciune. Noi cei patru ne aranjasem aşa şi cu paturile şi cu locurile la număr şi la mâncare, cam împreună. Dumnezeul marilor îndurări m-a ajutat totuşi să aflu şi acolo aceste câteva suflete care până la urmă dădeau o frumoasă dovadă despre schimbarea lor. Vorbeam cu ei în şoapte din Cuvântul Sfânt al Domnului. Învăţam cântări, meditam şi ne rugam oricând găseam un timp potrivit. Iată cum se poate rezolva fericit şi problema fraţilor. Dacă nu pot merge cu tine de afară, ţi-i poţi afla acolo. Harul lui Dumnezeu ne ajută totdeauna să-i aflăm, dacă îi căutăm din toată inima, pentru El.
Cineva m-a pârât că am ceva ascuns la pat şi în câteva rânduri, la percheziţia săptămânală, mi-au fost răscolite toate lucrurile, descusute peticele, desfăcut brâul de cârpe. Nu mi s-a aflat nimic, pentru că nu avea ce să mi se afle. Dar asta m-a făcut să privesc mai atent la cei din jurul meu care primiseră sarcina să mă pândească. Noaptea, când mă rugam ori scoteam iconiţa cu Domnul meu Iisus spre a-I privi Faţa şi a-I săruta rănile, aruncând pe neaşteptate ochii spre paturile unora, le surprindeam privirile viclene pândindu-mă… Ce ocupaţie satanică – şi erau unii dintre cei mai nefericiţi, pe care îi ajutam cel mai mult cu mâncarea mea.
Se apropia nu ştiu ce eveniment politic şi mulţi puneau speranţe într-un decret de graţiere care – spuneau ei – trebuie să vina neapărat. Aici în cea mai mare parte a timpului nu se discută şi nu se speră decât asta. Dar unii, dimpotrivă, nu credeau şi nu sperau nimic.
Eu aveam o neclintită încredere în Domnul meu Iisus şi în promisiunile Lui – cu înainte de 11 ianuarie. Eram sigur că, ori vine un decret, ori nu vine, înainte de această dată eu voi fi acasă. Spuneam celor de lângă mine că făgăduinţele Domnului nu m-au înşelat pe mine niciodată – şi nu mă vor înşela nici acum.
În cameră ni se aduceau ziare, iar de la bibliotecă puteam lua cărţi de citit. Puteam şi cumpăra cărţi, cei care aveau bani la grefă, fiindcă lunar se organiza în club câte o expoziţie de cărţi cu vânzare. Când îmi dăduseră bani în primele două luni, îmi cumpărasem şi eu vreo câteva cărţi pe care se punea pe loc o ştampilă cu inscripţia „Proprietate personală“ şi pe care, la eliberare, puteai să le iei acasă ori, la vorbitor, să le dai familiei.
Din ziarele sosite la sfârşitul lui decembrie am aflat că într-adevăr s-a dat un decret de graţiere pentru nişte infracţiuni între care intra şi a noastră. Slăvit să fie Domnul, iată că şi de data aceasta anii au fost în Mâinile Lui, nu în mâinile vrăjmaşilor noştri. Şi eliberarea noastră nu se va întâmpla cum au voit ei şi nici când plănuiseră cei ce urzeau moartea.
La difuzorul camerei unde se auzea tot ce se comunica din partea administraţiei pentru deţinuţi – şi se auzea probabil şi ce se discuta în cameră printre noi – s-a anunţat oficial despre prevederile decretului. Eram sfătuiţi să fim cu răbdare, că grefa lucrează şi întocmeşte fişele de eliberare. Toată operaţia trebuie să se termine în opt zile şi până atunci vor fi eliberaţi toţi cei ce beneficiază de prevederile decretului.
Eu ştiam că voi fi printre cei din urmă care vor fi scoşi. Dar am răbdare şi slăvesc pe Dumnezeu pentru grija Lui cea minunată şi pentru făgăduinţa Lui din 23 noiembrie, care, iată cum se împlineşte întocmai.
Traian Dorz, din “Istoria unei Jertfe”, Vol. IV
