Ziua Învierii este, înainte de toate, un praznic de bucurie. Strămoşescul salut „Hristos a înviat!“ răsună ca un cântec de bucurie. El ne aduce vestea cea scumpă că puterea morţii a fost înfrântă. Învierea Mântuitorului ne-a trecut „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer“.
Praznicul Învierii este apoi un praznic de biruinţă.
Învierea Domnului este biruinţă deplină şi desăvârşită asupra întunericului, asupra păcatului, asupra vrăjmaşului diavol. Praznicul Învierii cuprinde în sine toate biruinţele pe care scumpul nostru Mântuitor le-a adus şi ni le-a lăsat în lume.
Dar vom spune şi aici cu apăs: bucuria şi biruinţa Învierii au de-a face cu noi numai în măsura în care stăm şi noi faţă de ele. Ce mult grăitoare este şi în privinţa aceasta cântarea bisericească: Ieri cu Tine, Hristoase, m-am îngropat, astăzi mă ridic împreună cu Tine! Bucuria şi biruinţa Învierii trebuie să treacă prin răstignirea noastră faţă de lume şi prin moartea şi îngroparea noastră faţă de păcat (Rom. 8, 1-20). Deci dacă aţi murit şi v-aţi sculat împreună cu Hristos, omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: desfrânarea, patima rea, mânia, iuţimea, hula, întru care oarecând vieţuiaţi; şi, dezbrăcându-vă de omul cel vechi împreună cu faptele lui, îmbrăcaţi-vă întru cel nou (Col. 3, 1-11).
Aici este cheia bucuriei din Praznicul Învierii. Învierea este – şi trebuie să fie – bucuria unui început de viaţă duhovnicească, de viaţă nouă trăită cu Domnul.
Învierea ne spune că noi, încă de aici din lume, trebuie să începem a trăi viaţa cea veşnică cu toate biruinţele ei şi bucuriile ei. Ziua Învierii trebuie să fie pentru noi ziua biruinţei şi semnul biruinţei asupra întunericului, asupra păcatului şi asupra vrăjmaşului diavol. Pentru un creştin biruit de toate patimile şi păcatele, ce însemnătate ar avea Ziua Învierii?
