Iubirea este unul dintre cele mai imprecise cuvinte dintre cuvintele noastre. Prin iubire se înţelege câteodată adoraţie, câteodată dragoste, altă dată simţământ ori milostenie sau filantropie; dar iubirea, pe buzele lui Iisus, a fost ceva ce se deosebeşte de toate acestea. De fapt, El n-a spus ce este iubirea, dar a arătat ce este ea. Niciodată El n-a lăsat pe cineva în neştiinţă şi întuneric. Când i-a spus cărturarului să-l iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi, îi arăta lămurit şi cum s‑o aplice şi s-o trăiască, spunând minunata pildă a samariteanului.
Apoi, când porunceşte apostolilor Lui să se iubească unul pe altul, nu-i lasă în întuneric cu privire la înţelesul acestei porunci. El atârnă o lampă deasupra poruncii pe care o dă, în lumina căreia ei pot citi lămurit gândul Lui sfânt: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi…“
Să vă iubiţi cum v-am iubit. Deci, iată! Ei trebuie să se iubească unul pe altul precum i-a iubit El. Singur El este tabloul care ilustrează calea ce trebuie urmată. Nimeni altul decât El n-are dreptul de-a explica însemnătatea iubirii în vreun alt chip. Tâlcuirea Lui e de-ajuns pentru acest minunat cuvânt al Său. Creştinii trebuie să se iubească unii pe alţii „după cum Eu v-am iubit pe voi“.
Mulţi teologi s-au poticnit de cuvântul „nouă“ – o poruncă „nouă“. Unul a tradus cuvântul „nouă“ prin „ceva nou“, altul a tradus „reînnoire“, altul „neaşteptat“, altul „ultima poruncă“ iar altul a spus că ea este o „ilustraţie“. Unii teologi au încercat să arate cu dovezi că porunca cea nouă e tot cea veche. Dar dacă ar fi cea veche, Domnul Iisus n-ar numi-o nouă!
Ar fi cea veche, dacă nu ar însemna mai mult decât aceea din Levitic: „…să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Lev. 19, 18); însă nu! nu e aceasta porunca pe care o dă Iisus Apostolilor Săi în ultima seară a vieţii Sale pământeşti. Nu, ci e cu totul alta. Porunca din Levitic e o poruncă spusă în general, pentru toţi şi, în special, pentru poporul Israel. Dar porunca cea nouă e cu totul deosebită de aceea. Ea nu e pentru lume; ea e pentru Apostoli – pentru cei ce se pretind a fi credincioşi şi creştini – pentru membrii Bisericii creştine. Dacă o înţelegem pentru toţi, îi pierdem înţelesul. Ea pretinde o iubire deosebită, de la un popor deosebit. Noi trebuie să-l iubim pe aproapele nostru, dar trebuie să începem prin a-i iubi pe cei de o credinţă cu noi. Noi învăţăm a iubi pe toţi oamenii iubindu-i în primul rând pe membrii familiei noastre creştine. A iubi este foarte frumos, dar şi foarte greu. Lecţia aceasta o putem învăţa numai în şcoala lui Iisus Hristos. Numai în şcoala Golgotei putem cuprinde şi înţelege taina aceasta minunată, iubirea!… Toată omenirea trebuie să devină o frăţietate, dar mai întâi trebuie ca toţi cei credincioşi, Biserica, să fie o frăţietate plină de iubire. Cei care Îl urmează pe Domnul Iisus Hristos trebuie să fie nu străini şi nepăsători unul faţă de altul, ci fraţi sinceri şi iubitori, să se iubească precum El i-a iubit pe ei.
Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)
2 Comments