Am fost mai întâi în audienţă la Episcopia de la Alba Iulia de care depinde protopopiatul Câmpeni şi parohia Certege, cerând binecuvântarea şi ajutorul Prea Sfinţitului Părinte Episcop Emilian pentru comemorarea pe care o pregătisem. Am găsit toată înţelegerea şi bunăvoinţa şi ne-a promis tot sprijinul său, pe care într-adevăr ni l-a dat. I-am mulţumit respectuos P.S. Sale Episcopului Emilian atât înainte, cât şi după.
Am aranjat totul pentru ziua de 6 martie, când se împlineau 100 de ani de la botezul părintelui în biserica din Certege, fiindcă era duminică şi se putea face totul mai uşor.
Era zăpadă mare pe aceşti minunaţi munţi pe unde a copilărit părintele nostru şi pe unde au trăit toţi înaintaşii săi. Am ajuns cu un grup de fraţi până sub dealul de la Certege de unde nu se putea merge mai departe decât pe jos, urcând prin zăpadă cale de un ceas, pe un drum strâmt şi pietros. Ne pregăteam să mergem şi pe jos, ajutaţi de fraţii noştri mai tineri, dar cei doi fraţi, Dumitru şi Iosif, care cumpăraseră casa la care mergeam, veniseră în calea noastră cu o sanie trasă de doi boi frumoşi – mai ales unul semăna atât de bine cu acel Iambor din copilăria mea şi îl chema tot Iambor. Bătrânii ne-am suit în sania cu boi, iar tinerii au luat-o pe jos în urma noastră. Aşa am urcat până sus.
Seara am avut o stare cerească în această casă sfântă în care totul era ca acum o sută de ani când s-a născut aici unul dintre cei mai sfinţi fii ai acestui neam, din una dintre cele mai sfinte mame ale acestui pământ. Casa este destul de singură, în mijlocul unui câmp larg care, în toamnă, era acoperit cu un covor de brânduşe vinete şi albe, iar acum era acoperit cu un covor de zăpadă strălucitoare în ultimele raze ale soarelui.
Iată, lângă casă, locul unde fusese pe vremuri grajdul lângă care era vaca pe care o mulgea mama părintelui când a fost lovită şi călcată în picioare de tăuraşul înfuriat. Pe aici păscuseră oiţele ce le păzea păstoraşul pe care Dumnezeu avea să-l facă unul dintre cei mai minunaţi păstori ai oiţelor Sale. Aici a avut el primele necazuri cu berbecul cel negru care înşela oile, ducându-le în locuri oprite… „Berbecul cel negru“ care apoi i-a produs atâta rău şi necaz de-a lungul întregii lui vieţi.
Am fost primiţi cu multă bunăvoinţă în această casă sfântă, plină de amintirile celor o sută de ani. Se făcuse noapte, dar casa se umplea şi acum de noi fraţi şi surori care tot mai soseau plini de zăpadă de peste dealurile acestea şi de peste alte dealuri ale acestei ţări, de pe unde porniseră de câteva zile pentru a ajunge acum aici. Mulţi dintre vecinii de munte, neobişnuiţi să vadă atâţia oameni venind pe aici, au început să vină şi ei, miraţi şi curioşi de ce se întâmplă.
După o scurtă odihnă, am început o stare de vorbă lămuritoare. Timp aveam, până a doua zi dimineaţa, când urma să mergem iarăşi pe jos, alte câteva ceasuri, peste alte dealuri, prin alte zăpezi, până la biserica unde se va oficia slujba deosebită, comemorativă.
Toţi cei adunaţi în casă erau dornici să asculte lucrurile minunate despre copilul sfânt care s-a născut acum o sută de ani aici, în casa asta, şi despre frumoasa şi îndurerata lui viaţă în slujba lui Dumnezeu, a Bisericii şi a neamului acestuia.
Ne-am rugat mult, am plâns mult, am cântat mult şi am vorbit mult – pentru ei toţi şi mai ales fiecare pentru sine însuşi – despre toată istoria mântuirii noastre şi a lumii întregi prin Jertfa cea mare a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Dar şi prin jertfele unite cu Jertfa lui Iisus ale tuturor marilor Săi fii din toate neamurile, printre care a avut şi neamul nostru pe unul dintre cei mai mari.
Prin acest mare om sfânt al lui Hristos am aflat şi noi despre această mântuire şi am primit-o, devenind copii ai lui Dumnezeu. De aceea am venit până aici din toate colţurile ţării, ca să cinstim după cuviinţă memoria acestui mare binefăcător al nostru şi al multor mii de oameni care prin el ne-am întors din moarte la viaţă şi de la păcat la Hristos. Aici în casa asta s-a născut, în biserica asta a fost botezat, pe locurile acestea a trăit el mulţi ani, iar locurile pe unde a umblat şi a trăit un om sfânt capătă şi ele, din pricina acestui om, un preţ mare şi un respect sfânt…
În această atmosferă am mai cântat, am mai spus meditaţii, istorioare şi poezii pe care cei ce le auzeau pentru prima dată le ascultau cu lacrimi. Se făcuse mult după miezul nopţii când cei mai apropiaţi i-au luat pe unii dintre fraţi, spre a se odihni peste noapte la ei. Cu multă bucurie şi dragoste i-au ospătat cu toţii pe fraţii pe care i-au găzduit, dorind mult de tot şi rugându-se să mai mergem din nou şi cât mai curând iarăşi la ei.
Eu am „dormit“ două ceasuri în singurul pat vechi din cel mai retras colţ al casei. Era colţul în care zăcuse mama bolnavă; poate era şi acelaşi pat sfânt, în care eu, în noaptea asta, mai mult am plâns şi m-am rugat.
Dimineaţa – era duminică – am pornit spre biserică, în rând câte unul, pe pârtia strâmtă din zăpada mare. La jumătatea drumului i-am întâlnind venind tot pe jos, cale multă prin zăpadă, pe cei doi cucernici preoţi trimişi de P.S. Episcop Emilian: părintele Ştefan Urda, inspectorul eparhial de la Alba Iulia şi părintele protopop de Câmpeni, Gh. Benchea.
Ne-am îmbrăţişat fericiţi că putem împlini o slujbă atât de frumoasă şi îndatorată aici, în frumoşii Munţi Apuseni, faţă de unul dintre fiii lor cei mai minunaţi, care le-a dus faima la marginile pământului.
Biserica a fost plină ca în ziua de Paşti. A fost o slujbă unică, încărcată de un fior sfânt. La răspunsuri am cântat cu toţii, având ochii plini de lacrimi şi sufletul plin de mulţumire către Dumnezeu că, în această zi mare, ne-a dat o bucurie atât de unică. Cine ştie, peste altă sută de ani, cine va mai fi pe aici şi cine va mai avea parte de o sărbătoare ca asta…
De la biserică, am plecat în acelaşi fel, om după om, prin cotite şi strâmte poteci de zăpadă, până la casa natală a părintelui nostru, împreună cu cei doi cucernici preoţi care au oficiat din nou şi aici o slujbă deosebită şi impresionantă, rostind apoi fiecare câte un cuvânt de evocare mişcătoare.
Slujba s-a făcut afară, din pridvorul casei, iar mulţimea, neîncăpătoare în casă, asculta de pe dealul din faţă, aşezată ca într-un amfiteatru, sub căderea liniştită a fulgilor de zăpadă care coborau din cer peste noi ca o binecuvântare.
După terminarea sărbătoririi noastre, ne-am luat rămas bun şi am plecat îmbrăţişându-ne cu toţii şi rugându-ne lui Dumnezeu să ne mai dăruiască astfel de bucurii în acel loc neuitat.
Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, vol. IV, pag. 540-542
1 Comment