Într-o carte de curând apărută, «Riscul de a fi ortodox» (interviuri realizate de Costin Nicolescu cu o serie de „curajoşi“ ai ortodoxiei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, 335 p), un text reţine atenţia măcar prin titlu. Părintele Dimitrie Balan spune la un moment dat, citându-l pe prof. Simion Mehedinţi: „Un popor şi un individ atâta preţuiesc: cât au înţeles din Evanghelie“ (p. 67-94). Citindu-l, mi-am adus aminte cât de aspru este poporul cu Apostolul Toma atunci când, după înţelepciunea gândului omenesc, îl numesc Toma necredinciosul.

Parte din Evanghelia zilei de acum (Ioan 20, 19-25) s-a constituit în argumentul celei dintâi Evanghelii citite după Înviere, la slujba numită şi „a Doua Înviere“. Atunci, în câte limbi poate sluji soborul sau cunoaşte preotul, cât mai multe aşadar, s-au citit versetele care-l nedumereau pe Toma, căci, nefiind de faţă, nu crede, zicând: „Dacă nu voi vedea în palmele Sale semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“ (Ioan 20, 25).
Am insistat asupra mulţimii limbilor în care se citeşte Evanghelia, pentru că, în fond, atât a Doua Înviere, cât şi sărbătoarea Izvorului Tămăduirii prin care am trecut, cât şi această Duminică, prin raportarea pe care o fac la lucrarea Duhului Sfânt, ne obligă să vedem deja că am făcut trecerea de la Triod (cu Cruce, Patimă şi Moarte) la Penticostar (cu Pogorârea Duhului Sfânt, primă roadă majoră a Învierii şi Înălţării Domnului).

Două texte ale Vecerniei ne arată deja că am trecut, în exegeza Penti¬costarului, la descoperirea epifaniei celei noi, pe care Învierea a făcut-o posibilă: creşterea Bisericii, mărirea Ortodoxiei. Căci zice cântarea liturgică: „Uşile fiind încuiate, venit-ai la Ucenici, Hristoase. Atunci Toma, prin dumnezeiască rânduială, nu se afla cu dânşii, că zicea: Nu voi crede, de nu voi vedea şi eu pe Stăpânul; de nu voi vedea coasta din care a ţâşnit sângele, apa, botezul; de nu voi vedea rana prin care s-a vindecat omul de rana cea mare; de nu voi vedea că nu este ca un duh, ci trup şi oase. Cel Ce ai călcat moartea şi pe Toma l-ai încredinţat, Doamne, slavă Ţie!“ (Slavă, şi acum… la stihirile Vecerniei Mari, gls. 6, duminica Tomii). Iar la Litie, Stihira idiomelă zice: „Venit-ai, Doamne, cu strălucirea cea neumbrită a dumnezeirii Tale, uşile fiind încuiate; şi, stând în mijlocul Ucenicilor, le-ai dezvelit coasta Ta; şi, arătându-le semnele rănilor mâinilor şi ale picioarelor Tale şi, risipind mâhnirea tulburării lor, ai glăsuit lămurit: Precum vedeţi, din trupul cu care M-am întrupat, prieteni, nu port fire de duh. Iar pe ucenicul care se îndoia l-ai îndemnat să se atingă, cu frică, zicându-i: Cel ce pe toate le iscodeşti, vino şi nu te mai îndoi! Iar el, simţind cu mâna firea Ta cea îndoită, cu frică şi cu credinţă, a grăit, pătruns de credinţă: Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavă Ţie!“

Acest „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“, pe care Toma îl strigă în revenirea sa, este, poate, cel mai frumos strigăt de biruinţă – după „Hristos a înviat!“ – prin care creştinismul a intrat în istorie, iar creştinul întâmpină veşnicia. Pe de-o parte, coasta lui Hristos, din care curge sângele şi apa, Euharistia şi Botezul, prin care creştinul depune candidatură la Înviere. Pe de altă parte, „simţind cu mâna firea Ta cea îndoită“ – divino-umană, cum zic Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Toma, Apostolul cel „mult-iscoditor“, ne pune în palme cheile prin care pururea putem să ne controlăm conţinutul credinţei. Căci nu Ortodoxiei îi este caracteristic dictonul zis creştin: „Crede şi nu cerceta!“, ca şi cum credinţa ar fi o prostire de minte, o învârtoşare de sensuri. Ci Bisericii îi este caracteristică icoana lui Toma, care, „bogăţie scoţând Făcătorul de bine din vistieria cea nefurată a dumnezeieştii coaste împunse cu suliţa […], umple lumea de înţelepciune şi de cunoştinţă“ (Canon Utrenie, Cântarea 4. 4).

Şi de aceea – pentru curajul exprimării şi al căutării – cântă Geamănului Biserica: „O, cu adevărat vrednică este de laudă fapta cea înfricoşătoare a lui Toma! Că a pipăit cu îndrăzneală coasta care strălucea de dumnezeiescul foc“ (Cântarea a 5-a. 3).

Necredinţa Tomei, Hristos o arată roditoare de credinţă, „dreapta lui cea iubitoare de încredinţare“ fiind în fond mâna gândului nostru îndreptată mereu, întrebătoare, spre taina ce izvorăşte din coasta noului Adam, Hristos. Dacă din a Adamului celui dintâi izvorăşte femeia, din coasta rănită de rana ce vindecă rana lui Adam izvorăşte pnevma (duhul), care naşte Biserica, tainicul pântec care ne naşte pe toţi în Hristos. Căci coasta lui Hristos, ne-o zice textul liturgic (Icos), este „o coastă de foc“, acel „foc dumnezeiesc“, care, arătat la Cinci¬zecime, va umple de Biserică lumea. Biserica, Geamăna Geamănului, care mereu „pipăind“ taina dumnezeirii, pururea mărturiseşte pe Hristos Cel Înviat ca Domn şi Dumnezeu.

Îndrăzneala îndoielnicului! Toma dă lecţia căutării şi aflării lui Hristos Celui Înviat. Nu se mulţumeşte cu puţin, nu-i grabnic în a „înghiţi“ spusele prietenilor săi – pe care-i va fi surprins, nu o dată, îndoindu-se de Hristos, fugind, căci să nu uităm, dintâi sunt în foişor „de frica iudeilor“. Cum să crezi nişte fricoşi? Iar din normalitatea curajului său, oarecum atins de necredinţă, se naşte gestul sublim, care ni se cere şi nouă mereu: al mărturiei fondate. Pe adevăr şi curaj. Pe căutare şi aflare.

O întrebare care deschide vistieria răspunsurilor fundamentale. În Hristos şi în Biserică; aceea care cu noi cântă de-a pururea: „Hristos a Înviat!“
Pentru că ştie de ce!

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu

Lasă un răspuns

aprilie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Mar    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR