Doamne, nu sunt vrednic sã-mi înalţ spre Tine
ochii ce-au sclipire încã spre ispite,
mâinile ce-au încã urme de ruşine,
buzele ce-au încã vorbe nesfinţite…
Doamne, nu sunt vrednic sã-Ţi dezleg cureaua
încãlţãrii Tale când îmi vii în casã,
peste-a Tale glezne albe cum e neaua
lacrimile mele negre urme lasã.
Doamne, nu sunt vrednic de a Ta-ndurare
c-am deschis ispitei inima curatã…
– Tu i-ai dat în flãcãri inimii iertare
dar ea nu-şi mai iartã vina niciodatã.
Doamne, nu sunt vrednic nici de-o mângâiere
c-am lãsat în alţii lacrimã şi rane,
buzele iubirii le-am udat cu fiere
mâinilor blândeţii le-am bãtut piroane.
Doamne, nu sunt vrednic… dar cu ce-ndurare
mã-nconjori cu flãcãri, mã hrãneşti cu jale
şi m-adapi cu lacrimi, pentru clipa-n care
vor culege îngeri, rodul trudei Tale!…
Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”
