Duminica a XXV-a după Rusalii
Evanghelia de la Luca 10,25-37

25 Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? 26 Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? 27 Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. 28 Iar El i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei trăi. 29 Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? 30 Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. 31 Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. 32 De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. 33 Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, 34 şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. 35 Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. 36 Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? 37 Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

1. Cele două porunci asemenea. Învăţătorul de Lege din Evanghelia acestei Duminici Îi adresează Mântuitorului aceeaşi întrebare ca şi tânărul bogat (cf. Lc 18,18 şi loc par.): „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” Pe amândoi, Mântuitorul îi trimite la poruncile dumnezeieşti. Dar dacă tânărului bogat îi reaminteşte El însuşi unele dintre porunci, învăţătorului de Lege – probabil tocmai pentru că avea această calitate – Domnul îi cere să spună el însuşi ce este scris în Lege privitor la condiţiile moştenirii vieţii veşnice.

Învăţătorul de Lege răspunde enunţând, alăturate, două porunci: cea a iubirii lui Dumnezeu şi cea a iubirii aproapelui: „Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lc 10,27). Mântuitorul aprobă această alăturare şi  punere pe picior de egalitate a acestor două porunci: „Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei trăi” (v. 28).

2. O sinteză a Revelației biblice. De altfel, după mărturia celorlalţi doi evanghelişti sinoptici, Iisus Însuşi alătură cele două porunci şi le prezintă ca o sinteză a întregii Revelaţii vechitestamentare: „Şi auzind fariseii că a închis gura saducheilor, s-au adunat laolaltă. Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Mt 22,34-40; cf. Mc 12,28-31). Evanghelia de la Marcu adaugă aici că acel „cărturar” care-I adresase lui Iisus întrebarea a fost întru totul de acord cu răspunsul Său şi a confirmat că „a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele” (v. 33). La rândul Său, Iisus apreciază poziţia exprimată de cărturar: „Şi Iisus, văzându-l că a răspuns cu înţelepciune, i-a zis: Nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu” (v. 34).

Un fapt rezultă cu claritate din aceste texte: că porunca de a-l iubi pe aproapele era în mare cinste la iudeii precreştini şi că cel puţin unii dintre ei socoteau această poruncă de o valoare egală cu aceea de a-L iubi pe Dumnezeu. Numai că, în controversa pe care o generase, desigur, punerea pe picior de egalitate a celor două porunci – căci din textul de la Marcu rezultă că o aripă a iudaismului, pe care am putea-o numi „ritualistă”, punea mai presus decât a-L iubi pe aproapele „arderile de tot” şi „jertfele”, considerate manifestări concrete ale iubirii de Dumnezeu –, Mântuitorul este de partea acelora pentru care expresia concretă a iubirii de Dumnezeu o constituie iubirea faţă de aproapele.

3. Cine este re’a din Lev 19,18? Dacă la prima întrebare a învăţătorului de Lege Domnul nu face decât să confirme Revelaţia vechitestamentară pe care acela o cunoştea foarte bine, El vine cu o noutate epocală prin răspunsul la cea de-a doua întrebare: „Şi cine este aproapele meu?”

      Deşi textul prezintă ca o „ispitire” interpelarea lui Iisus de către învăţătorul de Lege (v. 25), nu e mai puţin adevărat că această a doua întrebare a sa conţine ceea ce constituia o problemă importantă pentru cercurile rabinice ale vremii. Căci interpretarea curentă a poruncii de a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi, din Lev 19,18, dădea noţiunii de „aproapele” (în ebraică: re’a) un sens restrâns la aria membrilor poporului ales. Într-o prezentare care poate fi socotită clasică a Talmudului, citim: „Este exact că, atunci când comentează cuvântul «aproapele» în cadrele legislaţiei biblice, Talmudul specifică adesea că este vorba despre israeliţi, excluzându-l pe păgân” (A. Cohen, Talmudul,  trad. din franceză de C. Litman, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 304). Este adevărat că textul însuşi din Levitic (a se vedea şi contextul) pretinde această interpretare, dar acelaşi autor recunoaşte că adeseori rabinii sunt departe de a manifesta dragoste frăţească pentru oamenii de altă credinţă (p. 305). Există, desigur, şi unele excepţii fericite (p. 305-308), care însă nu fac decât să confirme faptul că atitudinea negativă faţă de neisraeliţi devenise regula cvasiunanim acceptată. O regulă care, însă, nu-i putea mulţumi pe cei cu adevărat evlavioşi şi care presimţeau că o astfel de discriminare nu-I putea fi bineplăcută lui Dumnezeu.

Iată de ce pune învăţătorul de Lege această nouă întrebare. Mântuitorul îi răspunde cu parabola Samarineanului milostiv. Dialogul de până aici n-a fost, de fapt, decât o introducere pentru această minunată parabolă, specifică Evangheliei de la Luca.

4. Spre Ierihon. Textul ne lasă să înţelegem că omul care se cobora de la Ierusalim la Ierihon era un iudeu. Drumul de peste 30 km dintre cele două oraşe traversează un pustiu care, vreme de multe secole, până într-o epocă foarte apropiată de a noastră, a avut trista faimă de a fi un ţinut bântuit de tâlhari (cf. încă Ier 3,2). Locul indicat de Mântuitorul este foarte uşor de identificat. Pe la jumătatea drumului care coboară de la Ierusalim la Ierihon, aproape de Waddi Kilt, o vale prăpăstioasă ale cărei laturi oferă un adevărat labirint de peşteri – adăposturi ideale pentru tâlhari –, se văd până astăzi ruinele unui han (locul este numit astăzi Hanul el Ahmar), care avea şi o fântână adâncă, dar săracă în apă. Este, desigur, hanul menţionat şi în parabolă. Un urmaş al său funcţiona încă cu câteva decenii în urmă, pelerinii putând face aici un binevenit popas (cf. Pr. Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1994, p. 98). Multe jafuri, răniri şi ucideri s‑au petrecut de-a lungul veacurilor prin acele locuri. Se ştie, de pildă, că, în epoca cruciadelor, cavalerii templieri asigurau protecţia pelerinilor de-a lungul acestui drum. Astfel încât tabloul parabolei nu numai că este întru totul verosimil, dar se poate chiar ca el să-i fi fost inspirat Mântuitorului de o întâmplare reală.

Nu ceea ce a păţit călătorul reţine însă atenţia Mântuitorului. Nici fapta condam­nabilă a tâlharilor; de la unii ca ei, nici nu te poţi aştepta la altceva. Ci diferitele atitudini faţă de omul acela lăsat de tâlhari la marginea drumului, gol şi „aproape mort” (v. 30). Şi, mai ales, contrastul dintre atitudinea preotului şi a levitului, pe de o parte, şi atitudinea samarineanului, pe de altă parte.

5. Samarineanul. Existau două temeiuri puternice pentru ca preotul şi levitul să-i vină în ajutor omului ce zăcea rănit pe marginea drumului. Mai întâi, pentru că era vorba de unul de-al lor, de un iudeu. Chiar în interpretarea ei restrânsă, porunca iubirii aproapelui îi obliga să manifeste solicitudinea necesară faţă de cel căzut între tâlhari. Apoi, datorită calităţii lor de slujitori ai templului, adică ai lui Dumnezeu. Se cuvenea ca ei, în primul rând, să fie pildă de iubire concretă a aproapelui lor. Textul spune că şi unul şi altul l-au văzut pe cel rănit, dar că au trecut pe alături (v. 31-32). Pentru amândoi, porunca iubirii aproapelui s-a dovedit, cel puţin în acest caz, a nu fi depăşit un nivel pur teoretic.

Ceea ce era de aşteptat să facă, dar n-au făcut, preotul şi levitul, face cineva de la care nimeni nu s-ar fi aşteptat: un samarinean. Faptul este cu totul surprinzător, dacă se ţine seama de ura seculară ce exista între iudei şi samarineni, de dispreţul profund pe care iudeii îl arătau samarinenilor şi care, desigur, atrăgea o reacţie pe măsură.

Samarineanul însă, înainte de a fi samarinean, este un om. Un om care nu şi-a tocit simţămintele umane, cum fac cei mai mulţi. Văzându-l pe cel rănit, el n-a trecut pe alături, ca ceilalţi doi călători, ci „a venit la el”. Şi n-a privit indiferent pe acel necunoscut, ci, zice textul, „i s-a făcut milă” (v. 33). Iar această milă îi dictează tot ceea ce trebuie să facă pentru salvarea acelui om nenorocit. N-a fost, desigur, uşor. Era singur; şi poate îl chemau treburi care nu sufereau amânare. Nu ştim câtă medicină ştia şi cât de îndemânatice îi erau mâinile atunci când a pus pe răni remediile pe care le avea în bagajul său de călător – untdelemn şi vin – şi când a legat rănile muribundului. Ceea ce ştim cu siguranţă este că mila s-a n-a rămas un simplu simţământ lăuntric. El a făcut tot ce ştia şi tot ce putea face, fără a lua seamă la faptul că ajutorarea acestui semen al său îi pretinde efort, pierdere de vreme sau cheltuială.

6. Cel ce s-a făcut aproapele. După definiţia iudaică a termenului, samarineanul nu era „aproapele” celui ce căzuse între tâlhari. El însă s-a făcut aproapele aceluia. De aceea, Mântuitorul, inversând oarecum formularea din întrebarea învăţătorului de Lege, îi zice: „Care dintre aceşti trei ţi se pare că s-a făcut (traducere ad litteram a grecescului gegonenai) aproapele celui căzut între tâlhari?” (v. 36). „Cel care a făcut milă cu el”, răspunde cărturarul (v. 37a). Nici nu putea să răspundă altfel. Căci lecţia parabolei se impune cu puterea evidenţei. Nu-i convenea, desigur, mândrului cărturar iudeu să recunoască superioritatea comportării schismaticului samarinean faţă de cea a preotului şi a levitului. Dar ce putea face? Numai acela făcuse ceea ce se cuvine să faci faţă de cineva pe care-l consideri aproapele tău. Iată-l pe cărturar recunoscând, fără să vrea, că împlinirea voii lui Dumnezeu şi, deci, îndreptarea nu sunt privilegii exclusive ale iudeilor. Şi că noţiunea de „aproapele”, în contextul poruncii iubirii, nu poate fi redusă la sensul ei exterior. „Călătorului rănit, iudeii cei apropiaţi i s-au făcut străini, iar samarineanul cel străin i s-a făcut aproape. Căci nu locul, ci iubirea este cea care face aproapele” (William Wordsworth, citat după A. Plummer, A Critical and Exegetical Commentary on the Gospel According to St. Luke, International Critical Commentary, Edinburgh, ed. a V-a, 1922, retip. 1964, p. 289). Iar Domnul încheie: „Mergi şi fă şi tu asemenea” (v. 37b). Adică: atâţia oameni îţi sunt „aproape” la câţi te faci astfel, iubindu-i şi slujindu-i în mod concret. Cât despre vreo restrângere a ariei până la care porunca dumnezeiască îţi cere să te faci aproapele semenilor tăi, nici nu poate fi vorba. Universalismul mesajului mântuitor al lui Hristos este afirmat, încă o dată, cu cea mai mare forţă!

7. „Lecția” parabolei. Sfinţii Părinţi s-au întrecut în a da o interpretare mistică parabolei. În samarineanul din parabolă, ei Îl văd pe Mântuitorul Însuşi. Şi, desigur, ei au perfectă dreptate atunci când Îl consideră pe Hristos drept suprema realizare a Samarineanului celui milostiv (însăşi scrierea cu majusculă a cuvântului este determinată de această interpretare hristologică). Noul Testament ne şi spune – în mod repetat şi în multe feluri – că Mântuitorul este „Aproapele” prin excelenţă al oamenilor şi supremul model de urmat pentru a ne face şi noi aproapele semenilor noştri. Căci cine altul, dacă nu El, ne-a arătat ce înseamnă a te face aproapele altora? Sfântul Ioan Teologul zice: „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi”; şi adaugă: „Şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi” (I In 3,16).

Textul evanghelic nu ne sugerează însă neapărat o astfel de identificare. Lecţia parabolei este clară și adânc grăitoare pentru noi: dacă un străin, cum era acel samarinean, s-a făcut aproapele iudeului căzut între tâlhari – adică al unui om care, dacă n-ar fi ajuns în acea stare jalnică, nici n-ar fi catadixit să-i răspundă la salut dispreţuitului schismatic –, înseamnă că oricine este dator să se facă oricui aproapele. Chiar şi celui mai mare vrăjmaş. Căci în faţa iubirii la care ne cheamă Evanghelia nu există vrăjmaşi. Există numai fraţi.

Ar fi, deci, greşit să restrângem aplicarea parabolei la Hristos şi la ceea ce a făcut El pentru noi şi să nu punem la inimă lecţia pe care ea ne-o dă nouă şi prin care ne cere, în modul cel mai stăruitor, să ne facem în chip practic, printr-o iubire lucrătoare, aproapele oricui.

O, iubitul meu cititor, cât de mulţi sunt astăzi cei căzuţi între tâlhari şi care pier dacă nu le vii în ajutor! Şi pe lângă câţi dintre ei treci fără să ţi se facă milă şi fără să le slujeşti, aşa cum îţi cere s-o faci porunca iubirii de aproapele!

Sunt, desigur, mulţi cei care au nevoie de ajutorul tău trupesc. Nu uita că toţi sărmanii lipsiţi de hrană şi de îmbrăcăminte, toţi bolnavii şi toţi închişii care au nevoie de cercetarea ta, toţi aceşti oameni necăjiţi şi neajutoraţi pe care, văzându-i, treci pe alături vor fi martori împotriva ta în Ziua cea mare a Judecăţii dumnezeieşti!

Dar există şi altfel de răniţi şi care sunt ameninţaţi de iminenţa unei morţi încă şi mai îngrozitoare. Sunt toţi cei care, pe drumurile pustii ale vieţii fără Dumnezeu, au fost răniţi de tâlharii diavoli şi poartă rănile adânci ale patimilor şi păcatelor. Puţini sunt cei care au ochi să vadă starea disperată a acestor oameni. Şi încă şi mai puţini – o, mult prea puţini – cei care, văzându-i în această stare disperată, sunt gata să se şi facă aproapele lor şi să le întindă o mână salvatoare.

Este, desigur, mai simplu să te faci că nu-l vezi pe cel „aproape mort”. Sau să-ţi găseşti scuza că poate nu e chiar atât de grav rănit şi că, în cele din urmă, se va putea ridica singur. De ce să nu-ţi vezi de treaba ta? Ce vină ai tu că i s-a întâmplat ceea ce i s-a întâmplat? Şi, apoi, parcă nu se va mai găsi un altul ca să-l vadă? Un altul mai puţin grăbit, mai priceput la legarea rănilor şi, în general, cu mijloace mai multe şi mai bune de a rezolva un astfel de caz! O, câte scuze găseşte lipsa iubirii. Şi totuşi, ea este de neiertat. Căci e în joc, nici mai mult, nici mai puţin decât însăşi viaţa fratelui tău. Lipsa iubirii tale este pentru el moarte. O moarte de care vei răspunde chiar tu, cel care ai trecut pe alături.

Poate eşti un credincios care iei în serios Evanghelia. În acest caz, poate îţi vei spune că faci, totuşi, câte ceva pentru cei răniţi de păcate şi pentru a-i ajuta să ajungă în „hanul” harului şi al iubirii dumnezeieşti care este Biserica lui Hristos. Poţi însă spune că ai făcut destul? Cine dintre noi ar putea pretinde aşa ceva? Adevărata iubire faţă de aproapele îţi va cere să faci mereu mai mult, să schimbi binele prin mai bine. Cum se spune, frumos, în Urmarea lui Hristos a lui Toma de Kempis (cap. XV): „Din dragostea către aproapele care are nevoie de ajutor, poţi uneori a schimba fapta bună prin alta mai bună; căci, prin aceasta, fapta bună nu e zădărnicită, ci numai înlocuită prin alta mai bună”.

Adevărata iubire de aproapele ne mână mereu înainte. Având-o, niciodată nu ne vom mulţumi cu cât am făcut. Cu cât de „aproape” ne-am făcut fraţilor noştri; şi cu câţi ni i-am făcut aproape. Vom depăşi această îngrozitoare mlaştină a stagnării duhovniceşti în care se zbat neputincios atâţia dintre „creştinii” vremii noastre. Atunci numai vom înţelege ce înseamnă, de fapt, a fi creştin. Şi cât de înaltă şi mântuitoare de semeni este această chemare cerească.

„Mergi şi fă şi tu asemenea!” Acest cuvânt, iubitul meu frate, este o poruncă a lui Hristos, pentru mine şi pentru tine. O poruncă de la care nici eu, nici tu, nu avem cum să ne sustragem fără a cădea din harul iubirii. Fără, adică, a ne compromite moştenirea vieţii veşnice de condiţiile căreia se interesa învăţătorul de Lege. Răsună îndeajuns de tare această poruncă în urechile inimii noastre? Îl respectăm şi Îl iubim noi îndeajuns pe Învăţătorul şi Domnul nostru Iisus Hristos încât să-I luăm în seriosul îndemnul și să-l facem, într-adevăr, să rodească în viața noastră de credință?

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

 

 

 

 

Lasă un răspuns

noiembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR