a. Viaţa
Preaînvăţatul şi vrednicul de pomenire mitropolit Dosoftei (Barilă) este numărat printre cei mai aleşi ierarhi pe care i-a avut vreodată Biserica Ortodoxă Română.
Acest blând şi cuvios mitropolit s-a născut în părţile Sucevei din părinţi foarte credincioşi. De mic a fost dat la învăţătura cărţii la cei mai buni dascăli ce se aflau atunci în Moldova. Apoi s-a dus la Şcoala Frăţiei Ortodoxe din Liov, unde a învăţat limbile greacă, latină, slavonă şi polonă, precum şi teologia ortodoxă.
În anul 1649 a primit tunderea monahală în Mănăstirea Probota. În anul 1658 a fost ales episcop de Huşi, fiind în vârstă de 34 de ani. Între anii 1660-1671 a fost episcop de Roman, iar între anii 1671-1686 a fost mitropolit al Moldovei. În anul 1686 s-a refugiat în Polonia, la Zolkiev. După 7 ani de pribegie a murit acolo, în anul 1693.
b. Fapte şi cuvinte de învăţătură
Blândul şi smeritul mitropolit Dosoftei a fost dăruit de Dumnezeu din copilărie cu multă înţelepciune şi râvnă dumnezeiască. Pe lângă învăţătura cea din afară adunată de la mulţi dascăli, învăţătura cea duhovnicească a deprins-o în şcoala Mănăstirii Probota. Aici a deprins rugăciunea, blândeţea, ascultarea, smerenia şi osârdia spre cele cereşti. Astfel, văzând părinţii din mănăstire nevoinţa lui, l-au făcut călugăr în anul 1649.
În puţină vreme, Cuviosul Dosoftei a sporit aşa de mult în dragoste şi rugăciune, încât s-a învrednicit a fi părinte duhovnicesc şi începător al obştii de la Probota. Timp de mai mulţi ani, învăţatul egumen a călăuzit pe monahi către Hristos, întărindu-i în buna nevoinţă şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi. De asemenea, a dezvoltat mult şcoala Mănăstirii Probota şi a crescut mulţi ucenici luminaţi, aducând în obştea sa o adevărată înnoire duhovnicească.
Ca episcop la Huşi şi la Roman, blândul păstor al turmei lui Hristos a rânduit peste tot preoţi buni şi a înnoit numeroase biserici şi mănăstiri, zidind duhovniceşte pe fiecare prin smerenia şi bunătatea lui. Că nu era preot şi egumen mai răbdător, mai blând şi mai milostiv ca dânsul în toată eparhia.
Ajungând părinte duhovnicesc şi păstor al întregii Moldove, marele ierarh uimea pe toţi cu blândeţea, cu smerenia şi cu înţelepciunea sa, precum îl înfăţişează însuşi cronicarul Ion Neculce: „Acest Dosofteiu, mitropolit, nu era om prost (simplu) de felul lui. Şi era neam de mazil, preaînvăţat; multe limbi ştia: elineşte, latineşte, slavoneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-ceastă vreme nu este om ca acela… Cantemir-Vodă să mâniase pe (a)cel mitropolit şi-i făcusă afurisănie de la patrierhi. Dar nemic de dânsul nu s-a atins, că zic oamenii că-i sfânt”.
Primele cărţi tipărite de mitropolitul Dosoftei au fost Psaltirea în versuri şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (Uniev – 1673), cele mai alese cărţi de rugăciuni preţuite de români. Deci, ştiind el că poporul iubeşte mai mult rugăciunea rimată decât cea obişnuită, a versificat Psaltirea, făcând din ea cea dintâi carte românească cu imne de laudă închinate lui Dumnezeu. Astfel, blândul mitropolit s-a dovedit primul poet şi imnograf al neamului nostru. Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei a circulat în Ţările Române peste două secole, mângâind şi alinând inimile credincioşilor. Căci unii ştiau psalmii versificaţi pe de rost, alţii îi copiau pe manuscrise, iar alţii îi cântau prin case şi prin biserici.
Însă cel dintâi lucru pe care l-a făcut mitropolitul Dosoftei a fost întemeierea unei tipografii la Iaşi, pentru tipărirea cărţilor de slujbă şi învăţătură pe înţelesul tuturor, în limba românească. În această tipografie, marele ierarh a tipărit şase cărţi. Prin aceste cărţi, mitropolitul Dosoftei devine ctitorul limbii româneşti în cultul Bisericii din Moldova. El traduce pentru prima dată Liturghierul, Psaltirea şi Octoihul, cărţile de bază ale cultului ortodox, în limba noastră străbună, renunţând la limbile greacă şi slavonă considerate în trecut sacre, pentru a înţelege toţi dumnezeieştile slujbe.
Acest evlavios ierarh moldovean a tradus şi tipărit, de asemenea, pentru prima dată în grai românesc, o altă carte foarte preţuită la români, „Vieţile Sfinţilor pe tot anul” (1682-1686). Redactată în patru volume în formă prescurtată, această operă aghiografică conţine şi vieţile unor sfinţi români nevoitori în mănăstirile din Moldova, dintre care pe unii i-a cunoscut personal şi le-a sărutat sfintele moaşte, precum singur mărturiseşte: „…Dâră tocmai şi din rumâni mulţi sunt (sfinţi) care am văzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de la Voroneţ şi Rafail de la Agapia (şi) am sărutat şi sfintele (lor) moştii…”.
Astfel, mitropolitul Dosoftei este cel dintâi aghiograf român care s-a ostenit să hrănească sufletele credincioşilor cu cărţi de laudă lui Dumnezeu şi cu vieţi de sfinţi.În timpul păstoriei sale, viaţa duhovnicească în mănăstiri era destul de înaltă, iar pădurile şi sihăstriile erau pline de sihaştri. Însuşi mitropolitul Dosoftei, vestit ascet şi lucrător al rugăciunii, vizita mănăstirile şi sihăstriile din eparhia sa şi cerceta pe cuvioşii părinţi din pustie, folosindu-se mult de smerenia, de răbdarea şi sfinţenia vieţii lor. Încă săruta cu evlavie cinstitele lor feţe şi le trimitea cele de nevoie la chiliile unde se osteneau. Despre aceasta însuşi spunea: „Apucat-am în zilele noastre părinţi înalţi la bunătăţi şi podvig (nevoinţă) şi plecaţi la smerenie adâncă”.
Cel mai de preţ odor al Moldovei, la care mitropolitul Dosoftei ţinea foarte mult, erau moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Pe acestea, mutându-le în catedrala de la Iaşi, bunul păstor le păzea cu mare sfinţenie şi la vreme de primejdie făcea cu ele litanie prin ţară şi multe minuni şi semne se făceau spre mângâierea poporului binecredincios. În anii 1686-1687, fiind mare tulburare şi neaşezare în ţară, mitropolitul a luat sicriul cu sfintele moaşte şi s-a dus cu ele în Polonia, la Zolkiev.
Acolo, în ţară străină, a stat Cuviosul mitropolit Dosoftei cu ucenicii săi şapte ani de strajă lângă sfintele moaşte, rugându-se ziua şi noaptea cu nădejdea întoarcerii în pământul străbun. Şi venea multă lume la moaştele Sfântului Mucenic Ioan şi nu puţini se vindecau şi se foloseau de sfaturile blândului ierarh. Încă scria şi cărţi de folos şi făcea multe fapte bune.
Aşa ostenindu-se acest mare păstor, aghiograf şi imnograf al Bisericii Ortodoxe Române, la sfârşitul anului 1693 s-a săvârşit cu pace, departe de ţară, dându-şi sufletul în mâinile marelui Arhiereu Iisus Hristos.
sursa: http://www.sfant.ro
