Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti, ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.

Într-o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului!

Era târziu şi el era singur. În noaptea asta, când nimeni nu doarme, mulţi fac voia diavolului, dar puţini fac voia lui Dumnezeu.

La masa de lucru din locuinţa sa de la orfelinat, unde locuia acum, Părintele Iosif stătea în faţa foilor albe, cufundat în gânduri şi privind departe. Şi nu ştia cum să înceapă.

Iată, gândea el, au trecut treizeci şi patru de ani din viaţa mea. Şi cu ce mă pot eu înfăţişa, cu adevărat, acum în faţa lui Dumnezeu, Stăpânul şi Judecătorul meu? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru Dumnezeul meu Căruia I-am juruit legământul cutremurător al preoţiei, făgăduindu-I slujire şi roadă? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru poporul meu căruia îi juruisem tot devotamentul meu în conştiinţa mea?

Cu un amar simţământ de durere şi de ruşine, vedea stările în care se zbăteau ţara şi poporul. Şi, la fel, neputinţa lui în faţa acestor stări.
Din tot elanul cu care se luptaseră fiii acestei ţări, de secole înainte, pentru împlinirea marelui nostru ideal naţional, acum parcă nu mai rămăsese nimic.
Toată frumoasa muncă pentru trezirea şi formarea conştiinţei curate a datoriei, a unităţii, a cinstei, a demnităţii şi a moralei acum parcă încetase de peste tot.
Toate luminile frumoase şi vrednice, care ardeau cândva atât de curat şi de puternic, acum parcă le stinsese un vânt satanic. Şi un întuneric vinovat se întindea rece, ameninţător şi deznădăjduit peste toate hotarele noastre fireşti şi sufleteşti.

În zadar ne-a dat oare Dumnezeu o ţară mare şi frumoasă? – gândea el.
În zadar oare au luptat şi s-au jertfit atâtea secole înaintaşii noştri? În zadar oare am muncit şi am suferit chiar şi noi atât de mult? Căci, într-adevăr e în zadar, dacă lăsăm ca acum să se piardă şi să se nimicească totul, chiar aşa!
E plină lumea de ştiri rele despre cei de sus şi de ştiri triste despre cei de jos…
Crimele, hoţiile, judecăţile, divorţurile, tulburările şi toate nelegiuirile provocate de puhoaiele de alcool, revărsate peste ţară din sutele de fabrici, ştiute şi neştiute, de spirt negru şi alb… şi din miile de cârciumi, au făcut acum din ţara şi din poporul nostru, cel altădată atât de vrednic, un exemplu grozav de urât pentru toate popoarele din jurul nostru.
Bolile sociale şi degenerarea, provocate şi răspândite de alcoolism, se întind ca pârjolul, distrugând nu numai generaţia asta, ci şi pe cele viitoare.
Statisticile sunt din ce în ce mai alarmante, dar nimeni dintre cei cu răspundere în ţara asta nu se ridică puternic şi hotărât să oprească această stare de lucruri şi să aducă salvarea…
Încă o dată: cine le mai poate vedea toate acestea aşa de limpede ca unul care are un loc aşa cum am eu? Şi cine oare mai are o răspundere atât de mare în înştiinţarea răului şi în luarea de măsuri bune, ca mine, care am în mână o trâmbiţă cu care pot suna alarma neîncetat peste o lume întreagă? Ca mine, care am acum la îndemână un mijloc cu care pot chema la luptă împotriva răului şi pot îndruma neîncetat spre bine pe cei hotărâţi să se ridice cu un singur gând, pentru mântuire şi pentru Hristos!…

Din bisericuţa neştiută de la Vidra, Dumnezeu m-a mutat în catedrala de la «Lumina Satelor». Şi, de la cei câţiva ascultători sărmani dintr-un sat îndepărtat de munte, eu pot acum să vorbesc unei ţări, unei lumi întregi.
Foaia se tipăreşte în multe mii de exemplare, săptămână de săptămână, şi în fiecare duminică e ascultată în mii de sate şi de oraşe, nu numai din ţară, ci şi până departe, peste hotare, în toate colţurile lumii, unde sunt români care ţin legătura cu ţara de unde plecaseră.
Şi eu? Ce am făcut eu cu-adevărat, oare, şi ce fac eu, chiar şi acum, pentru a-mi împlini, în adevăr, datoria pe care am început să mi-o simt chiar din clipa când am primit Sfânta Carte şi sfânta înştiinţare a mamei mele, de pe patul morţii ei?
Cu ce îmi închei eu acum bilanţul celor treizeci şi patru de ani din viaţa mea? Practic, ce am făcut eu în afară de puţin zgomot care şi acela pare că s-a pierdut neputincios şi fără nici un ecou, în pustiul acesta mare din jurul meu?…

Aşa vorbea cu sine însuşi omul lui Dumnezeu, şi acestea îi erau amarele gânduri neputincioase şi triste, ce îl frământau în cămăruţa lui de la orfelinat.
În faţa lui erau încă foile albe, pe care trebuia să se înşiruie, în noaptea asta, rândurile ce vor alcătui primul număr, de Anul Nou, 1923, al foii «Lumina Satelor». Şi nici el nu ştia cum şi cu ce să înceapă…
Ceasurile treceau astfel grele de gânduri, iar foile rămâneau albe, căci ochii erau plini de lacrimi şi sufletul plin de amărăciune. Cum să înceapă ceea ce se cerea făcut?
Din tot oraşul răzbăteau, până în cămăruţa lui şi până în fundul sufletului său, strigătele, urletele de beţivi, zgomotele de muzici şi tobe ale revelionului.
Toate cârciumile erau deschise, toate uliţele şi pieţele pline, tot văzduhul plin de chiote şi de neruşinare. Un cârd de beţivi trecu chiar pe sub fereastra lui, spărgând, cu larma unor cântece murdare şi a unor sudalme grozave, pacea căsuţei lui liniştite.
Copilul se zbătu în pătuţul lui. Şi sufletul Părintelui se strânse cutremurat. Cârdul beţivilor trecu… Veniră alţii. Şi, ca nişte săgeţi de foc, îi străpunseră inima, tot mai chinuitoare, întrebările dinainte:

Ce am făcut eu pentru ca aceşti nefericiţi beţivi şi suduitori să-şi dea seama, cutremuraţi şi îngroziţi, de păcatul şi pierzarea lor? Ei merg, fără să-şi dea seama, la o pierzare sigură, dar eu ştiu cutremurător de bine lucrul acesta.
Ce-am făcut eu pentru ca Hristos să fie adus până la ei, iar ei aduşi până la Hristos – singura întâlnire mântuitoare a unui suflet şi a unui popor?

Ochii i se opriră îndureraţi asupra Psaltirii lăsate de mama lui. Cartea stătea şi acum, ca de obicei, pe masă, în faţa sa. În clipa aceea, auzi, mai limpede şi mai puternic ca oricând, glasul Psaltirii şi glasul mamei lui, grăindu-i cu o voce sfâşietoare: …Să-L cunoşti şi să-L mărturiseşti pe Hristos. În aceasta va fi mântuirea ta şi a multora…
Învăluit într-o lumină cerească, îi păru că vede în faţa sufletului său pe Iisus cel Răstignit. Şi parcă Îl auzi poruncindu-i: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa…”; „Fără Mine nu puteţi face nimic…”; „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.
Şi simţi cum lumina aceasta puternică se apropié, îl cuprinse în ea, şi se revărsă toată, dintr-o dată, în toată fiinţa lui trupească şi sufletească…
Se prăbuşi pe genunchi şi mâinile i se împreunară, înălţate în rugăciune, peste Psaltirea mamei. Cu tot sufletul cutremurat şi cu toată faţa şiroind de lacrimi, izbucni într-o mărturisire zguduitoare, învinuindu-şi toată nepăsarea trecută. Şi cerându-şi iertare pentru toţi anii petrecuţi cu atât de puţin folos.
Cu o nestăpânită revărsare a inimii, se predă din nou lui Hristos, cu o hotărâre şi cu un legământ nou ca, din clipa aceasta, să ia, puternic, un nou drum în lupta lui. Un îndemn fericit şi luminos îi străluci poruncitor în faţă, strigându-i:
– Ridică-te şi scrie!
Şi, peste foile albe, mâna lui slăbuţă începu să alerge, scriind cuvintele de foc inspirate de Duhul Sfânt, ale Chemării în Numele lui Iisus Hristos, adresate tuturor românilor şi creştinilor pentru hotărârea cea mare:
Veniţi, strigă el, să facem o intrare creştinească în Anul cel Nou, cu hotărâre şi întovărăşire de luptă împotriva sudalmelor şi beţiilor…
Cititorilor… veniţi să scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri aceste două mari păcate care ne pierd sufletul şi neamul nostru: beţia şi sudalma…
Publicăm mai jos o «Hotărâre».
Toţi cei care voiesc şi se hotărăsc să intre în lupta contra beţiei şi sudalmei vor iscăli această hotărâre. Apoi hotărârea iscălită o puneţi pe peretele casei şi, mai ales, în suflet, ca s-o aveţi în tot decursul anului cu voi… spre a vedea câţi am putut purta până la sfârşit lupta cea bună pentru biruirea Satanei şi mântuirea noastră cea sufletească.
Cititorule, iscăleşte şi tu hotărârea şi intră şi tu în Oastea celor ce se hotărăsc pentru Mântuitorul Hristos şi pentru lupta împotriva păcatelor. Ascultă glasul şi rugăciunea sufletului tău, iscăleşte şi tu şi ţine hotărârea de mai jos:

H o t ă r â r e :
Subsemnatul, …, gândindu-mă cum aş putea intra în Anul cel Nou cu folos de mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta, cu începere de la Anul Nou, să scot din traiul meu sudalma şi beţia.
Îmi dau seama ce păcate grele sunt acestea.
Intru, prin aceasta, în rândul celor ce se hotărăsc, ca şi mine, să fim nişte buni ostaşi ai lui Hristos. Să începem lupta cea sfântă a curăţirii vieţii noastre de păcatele cele multe şi grele.
În fruntea oştirii noastre stă Mântuitorul Hristos şi El ne va duce la biruinţă.
Pe Mântuitorul meu, Iisus Hristos, rugându-L să mă ajute şi pe mine să lupt în Oastea Lui, iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea cea sufletească.
Dată în …, la Anul Nou, 1923

N. N. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . , abonat al gazetei «Lumina Satelor».

Traian Dorz,  din “Istoria unei Jertfe”

Lasă un răspuns

noiembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR