din vorbirea fratelui Traian Dorz
la nunta de la Călan – 22 septembrie 1985
Am fost la Curtea de Argeş, am mai spus; m-a impresionat atât de adânc… şi de atunci găsesc mereu noi şi noi asemănări şi înţelesuri ale tainei jertfei şi iubirii în lucrarea mântuirii şi în crearea a tot ceea ce este frumos şi durabil pe lumea aceasta. Fără jertfa Anei şi fără jertfa lui Manole, eu cred că n-ar fi existat Curtea de Argeş. Dar el, care a ştiut cât de mult era pentru el inima pe care o iubea, cât de mult a făcut pentru el această inimă [care a fost] în stare să întâmpine şi să înfrunte toate intemperiile… Ştiţi întâmplarea cu Ana… Pentru cei care n-o ştiu, aş vrea s-o repet pe scurt. Fiindcă dacă vă veţi gândi mai adânc, cum m-am gândit şi eu, veţi vedea în întâmplarea aceasta ceva din istoria mântuirii noastre, ceva din jertfa dragostei lui Hristos pentru noi, ceva din jertfa Maicii Domnului pentru mântuirea lumii, ceva din jertfa Bisericii, a martirilor, a sfinţilor, a mucenicilor, de-a lungul sutelor şi sutelor de ani, până astăzi, pentru mântuirea lumii pe care Dumnezeu vrea s-o desăvârşească şi prin jertfa celor mai buni fii ai Săi din Biserica Sa, din partea cea mai vie şi mai curată a Bisericii, care sunt cei credincioşi.
Dacă cineva s-ar culca pe spate, cu faţa spre cer, pe lespezile mănăstirii Curtea de Argeş, şi ar avea picioarele la ieşire şi capul la altar, undeva în dreptul inimii, uitându-vă pe ziduri, veţi vedea o însemnare roşie… roşie… Se spune că este locul unde a fost zidită Ana. Ştiţi cine a fost Ana?
Manole a fost meşterul cel iscusit căruia domnitorul Neagoe Basarab de atunci i-a încredinţat zidirea acestei minunate, unice mănăstiri. Toată alcătuirea acesteia este ca o perlă minunată, ca un mărgăritar făcut dintr-o singură bucată. De oriunde ai privi-o, vezi atâta frumuseţe îngropată acolo, încât nu-ţi ajunge admiraţia, respectul, recunoştinţa, mulţumirea pentru mâna care a sculptat-o; pentru mintea care a conceput-o; pentru inima care a pus atâta pasiune, atâta dragoste, atâta răbdare acolo.
Ana, despre care se spune că este îngropată în zidul mănăstirii, era soţia acestui meşter iscusit. Dar el, voind să asculte dorinţa domnului şi stăpânului său, luptând să construiască una dintre cele mai frumoase – cea mai frumoasă – dintre mănăstirile zidite cândva, era urmărit de o nenorocire: tot ce zidea ziua se dărâma noaptea. Mândria lui, credinţa lui, râvna lui erau puse aşa de greu la încercare. Şi s-a rugat stăruitor: „Doamne, arată-mi ce trebuie să fac pentru ca lucrul acesta la care muncesc să reuşească?“.
Şi cineva i-a spus – un duh, un gând, o inspiraţie – că acolo trebuie să fie îngropată o jertfă. Cea mai curată, mai iubitoare, mai sfântă jertfă omenească. Şi împreună cu ceilalţi meşteri s-au hotărât: vom îngropa aici pe soţia aceluia dintre noi care va veni prima să aducă mâncare soţului ei care lucrează aici. În gândul lor, fiecare s-au rugat lui Dumnezeu să dea o furtună şi o ploaie. Fiecare se ruga să fie împiedicată soţia sa şi să nu vină ea; să vină soţia celuilalt. Dintre toate însă, soţia meşterului iscusit, care-l iubea cel mai mult, a grăbit şi a stăruit, prin furtună, prin vânt, prin ploaie, să vină şi să-şi vadă soţul, şi să-i arate dovada dragostei ei care nu-l caută numai când e timp frumos, care nu se duce să-l întâlnească numai atunci când e vreme bună. Că dragostea adevărată mai ales atunci se adevereşte, când trebuie să înfrunte primejdii de care alţii fug; piedici de la care alţii se întorc.
Ana a avut o astfel de dragoste. Manole a văzut-o şi a strigat către Dumnezeu să înteţească vântul şi ploaia, s-o oprească pe Ana lui, să nu vină. El ştia ce‑o aşteaptă… Poate că şi Ana ştia, presimţea ceva. Sufletele care iubesc umblă mai mult prin presimţiri. Când iubeşti pe cineva, presimţi apropierea unui necaz care-l aşteaptă. Şi atunci te rogi mai fierbinte. (Eu cunosc atât de multe cazuri în care presimţirea a venit mai repede. Şi Biblia arată că atunci când Pilat avea de‑a face cu judecarea Mântuitorului, nevastă-sa, care-l iubea, a presimţit tot răul care îl aştepta. Şi i-a trimis vorbă: „Soţul meu iubit, ai grijă, să n-ai de-a face cu acest Om sfânt al lui Dumnezeu, pentru că presimt că o mare nenorocire ne aşteaptă pe toţi, dacă tu n-ai grijă de asta”. Pilat n-a ţinut seama; s-a împotrivit şi Cuvântului lui Dumnezeu, şi dreptăţii, şi înştiinţării presimţirii nevestei care-l iubea. Şi a plătit după aceea scump, el şi toţi urmaşii lui până în veci. Că întâmplările care spun despre vrăjmaşii lui Iisus, despre ce s-a întâmplat cu ei după moartea şi după înălţarea Domnului Iisus, spun şi despre Pilat că, începând încă din ziua aceea, peste sufletul lui a năvălit un duh rău şi în vedeniile lui de zi şi noapte nu era altceva decât faţa însângerată a Sfântului lui Dumnezeu pe care el a pus să-L bată. Îşi vedea mâinile permanent umplute de sânge. Şi, cum căutase cândva să-şi spele într-un lighean, în faţa mulţimii, mâinile, zicând că-i nevinovat de sângele acela, aşa a alergat după aceea, zi şi noapte, de la un izvor la altul, de la o fântână la alta, să-şi spele mâinile care-i erau năclăite de Sângele lui Hristos, pe care el l-a vărsat. Dar nici un izvor din lume n-a mai putut să-i spele mâinile de sânge. Şi a alergat nebun până şi-a pierdut viaţa, căzând într-o prăpastie, dorind să-şi mai spele mâinile de sângele care nu se mai spăla. Pentru că nici o mână care se întinează, care se pătează cu sânge nevinovat, vărsat pe nedrept, nu se va mai putea spăla niciodată, cu nici o apă şi cu nici un elixir din lume, nici pe pământ, nici sub pământ. Şi în viaţa aceasta, şi în viaţa cealaltă, mâinile acestea pătate cu sângele celor nevinovaţi, cu lacrimile celor nevinovaţi, cu sudoarea celor nevinovaţi, cu jertfa celor nevinovaţi, nu se vor mai putea spăla niciodată. Pentru că dacă nu le spală Sângele lui Hristos, când omul vine cu pocăinţă şi cu lacrimi, şi cu dorinţă sinceră de îndreptare, nu le mai spală niciodată nimic).
Manole s-a rugat, s-a rugat… S-a rugat fierbinte, s-a rugat deznădăjduit. Dar Dumnezeu avea în vedere altceva pentru el. Ştia că, dacă-ţi pretinde Dumnezeu o pierdere în lumea aceasta, te va despăgubi chiar şi pe pământ cu o răsplată nespus mai mare, iar în viaţa veşnică, cu o răsplată eternă.
Mântuitorul a răspuns odată unor ucenici ai Săi care I-au zis: „Doamne, iată că noi am lăsat tot şi Te-am urmat”. Şi Domnul Iisus i-a răspuns Sfântului Petru: „Adevărat, adevărat îţi spun, Simone, fiul lui Iona, că nu este nimeni care să fi lăsat pentru Mine casă sau pământ, avuţie sau soţie, sau copii, sau tată, sau mamă, să nu primească în veacul acesta de o sută de ori mai mult, iar în veacul viitor viaţă veşnică”.
Aşa-i va fi spus lui Manole atunci: „Manole, nu fi tu întristat!… Dumnezeu îţi cere acuma o jertfă. Ţi-o cere pe Ana, pe care şi aşa ai s-o pierzi odată…”. Pentru că nici o iubire de pe pământ nu este eternă. Tot ce primim pe pământ, pe pământ şi lăsăm. Dar ceea ce dăm pentru Dumnezeu aici pe pământ ne păstrăm pentru viaţa veşnică. „Manole, dă-ţi pe Ana! Zideşte-o acolo! Pentru că răsplata ta şi pe pământ va fi veşnică”. Sunt peste cinci sute de ani de când Manole şi-a zidit dragostea lui, inima lui în lucrarea pe care o făcea. Şi de cinci sute de ani, nenumărate inimi, nenumăraţi ochi, nenumărate suflete au trecut pe acolo. Şi, înţelegând preţul jertfei în orice lucrare durabilă şi valoroasă, s-au inspirat de acolo să nu-şi plângă prea mult jertfa pe care le‑o cere Dumnezeu la temelia unei lucrări care trebuie să dureze şi care trebuie să aibă o valoare veşnică.
Dacă Manole nu şi-ar fi îngropat-o pe Ana, dacă ar fi ţinut la această aparenţă trecătoare, nu s-ar fi zidit mănăstirea aceasta. Sau, dacă s-ar fi zidit cumva, cândva, de către cineva, n-ar fi putut ieşi niciodată aşa cum a ieşit. Pentru că nici o lucrare din lume nu poate să iasă aşa de frumos ca aceea pe care o face jertfa. Patru condiţii se cer neapărat la o lucrare care trebuie să aibă şi durată, şi valoare: să munceşti cel mai mult, să te rogi cel mai mult, să iubeşti cel mai mult şi să suferi şi să plângi cel mai mult. Dacă Manole n-ar fi suferit şi n-ar fi plâns atât de mult, n-ar fi ieşit aşa o bijuterie de frumuseţe mănăstirea aceasta. Dacă n-aţi văzut-o, faceţi tot ce puteţi face să vă duceţi. Îngenuncheaţi acolo, în partea stângă a mănăstirii; şi uitaţi-vă acolo, cam unde este inima mănăstirii Curtea de Argeş. Şi veţi vedea acolo zidită inima Anei făcută nemuritoare de dragostea şi de jertfa pentru Hristos şi pentru soţul ei.
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3
