PILDA CU SEMĂNĂTORUL

Zis-a Iisus pilda aceasta: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcat cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o.

Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală.

Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o.

Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit (…)

Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta?

El a zis: (…) Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu.

Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.

Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind Cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.

Cea căzută între spini sunt cei ce aud Cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.

Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud Cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare (Lc 8, 5-16).

Tâlcuirea acestei Evanghelii a spus-o însuşi Mân­tuitorul. Să mergem dar, pe urmele tâlcuirii Domnului.

„Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu”, a zis Iisus. Minunată şi potrivită asemănare, căci într-un grăunte de sămânţă este o putere uriaşă – puterea de rodire.

Toate maşinăriile şi iscodirile veacurilor, strânse la un loc, n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de rodire. Aceeaşi minunată putere o are şi cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească şi să crească roade minunate într-o inimă de om. Toţi filosofii din lume n-ar putea scrie o carte cum este Evanghelia şi Biblia. De ce? Pentru că Evanghelia şi Biblia cuprinde cuvântul lui Dumnezeu, prin ea vorbeşte Însuşi Dumnezeu.

Cuvintele şi învăţăturile Scripturilor vor trăi peste toate veacurile şi timpurile. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu” – a zis Iisus Mântuitorul. Cuvântul lui Dumnezeu este o putere „vie care lucrează”; „cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător” (Evr 4, 12); este o sămânţă minunată din care încolţeşte rodul vieţii veşnice. „Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se mai întoarce până nu adapă pământul şi îl face de răsare şi rodeşte şi dă sămânţă semănătorului  şi pâine spre mâncare, aşa va fi cuvântul Meu” (Is 55, 10-11).

Dar această sămânţa a Cuvântului lui Dumnezeu, ca să poată rodi, are lipsă de semănător. Semănătorul dumne­ze­ieştilor învăţături, Semănătorul din pilda Evangheliei, este în primul rând Iisus Mântuitorul, iar sămânţa este cuvântul Lui, cuvântul lui Dumnezeu. Ah, ce sămânţă minunată are acest Semănător! Când învăţa Iisus pe pă­mânt, gloatele se ţineau după El, să-i poată asculta cuvântul… „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om” (In 7, 46), ziceau cei ce-L ascultau cu credinţă. Iisus Mân­tuitorul, marele Semănător Divin, a semănat în lume o să­mânţă, veşnică: a semănat Cuvântul lui Dum­nezeu.

Semănătorul cel mare a fost Iisus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoţii, vestitorii Evangheliei şi toţi care îşi iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânţa dumnezeieştilor învăţături. Această sămânţă se află pusă într-un hambar mare şi deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia e un hambar minunat din care îşi iau sămânţă toţi semănătorii şi vestitorii cuvântului lui Dum­nezeu. Şi omul cititor poate el însuşi să-şi ia sămânţă din acest hambar pentru ogorul inimii sale. Cuvânt nu va avea nimeni în Ziua Judecăţii că i-a lipsit sămânţa.

Dar această sămânţă, ca să poată încolţi, are lipsă de pământ, iar pământul este inima oamenilor. Pilda Evan­gheliei se împlineşte şi aici. Pământul este mai mult rău decât bun. În trei feluri de pământ rău ne spune pilda Evangheliei că a căzut sămânţa.

Pământul de lângă cale

Cel dintâi e pământul cel de lângă cale, unde sămânţa a căzut în cale bătută şi păsările cerului au mâncat-o. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care aud Cuvântul, dar vine diavolul şi îl i-a din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Aceştia sunt oamenii cei păcătoşi în care pământul inimii s-a uscat şi s-a învâr­toşat cu totul de vânturile fără­delegilor. Inima lor e o cale bătută, nu prinde deloc în ea sămânţa. Când o arunci, sare înapoi. Spune-i celui cufundat în fărădelegi despre Dumne­zeu, că te râde; cheamă-l la Mântuitorul, că te suduie. Diavolul fură îndată din mintea şi din inima acestor oameni orice învăţătură şi chemare de mântuire.

În chipul acestui pământ erau, pe vremea Mântuitoru­lui, fariseii şi cărturarii, care nu puteau suferi învăţătura despre Fiul lui Dumnezeu. Sămânţa se izbea în inima lor ca într-o cale bătută.

Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care nu poate mânca nimic; îi este greaţă de orice fel de mâncare. Acesta e semnul că i se apropie moartea, e pierdut… Un aşa pierdut e şi cel ce nu poate suferi deloc Cuvântul lui Dum­nezeu.

Pământul cu pietre

Al doilea pământ rău este cel ce „n-avea umezeală des­tulă”, avea prea multă piatră în el. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care „cu bucurie primesc Cuvântul, dar n-au rădăcină şi la vreme de ispită se leapădă. Cei mai mulţi dintre creştinii de azi sunt în chipul acestui pământ. Le place cuvântul lui Dumnezeu, îl ascultă cu bucurie, dar acest Cuvânt nu poate prinde rădăcină, pentru că pământul inimii lor este plin de pietrele patimilor şi al năravurilor de tot felul. Ispitele îi biruie la tot pasul pentru că pământul inimilor nu are destulă umezeală din izvoarele apelor vii ale Evangheliei.

„Pământul cel cu pietre”, ce nu avea umezeală destulă, era, pe vremea Mântuitorului, cei ce strigau după El: „Doamne, Doamne”, dar nu făceau voia Lui (Lc 6, 46). Pământul acesta „n-avea umezeală des­tulă”. Le plăcea oamenilor Cuvântul Domnului, încolţea în inima lor, dar n‑avea putere să crească până la roadă. În clasa asta sunt cei care strigă şi azi: „Doamne, Doamne”, dar nu fac voia Domnului. Sunt evlavioşi la ve­dere, îşi fac rugăciunile seara şi dimineaţa regulat, dar şi păcătuiesc regulat. Le place de Cuvântul lui Dumne­zeu; îl primesc pe Domnul cu bucurie, dar „la vreme de ispită” se lepădă de Domnul şi rămân cu păcatul.

Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care are poftă de mâncare. Semn bun, semn de tămăduire este această poftă, numai că bolnavul… nu poate înghiţi mân­carea. Sănătatea bolnavului nu câştigă nimic cu această poftă; tot aşa nu câştigă nici creştinul care ascultă cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt care însă nu poate străbate până la schimbarea vieţii lui păcătoase.

Pământul cu spini

Despre al treilea fel de pământ rău zice evanghelia că era plin de spini şi, „crescând spinii, au înecat sămânţa”. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni „care ascultă cuvântul, dar cu grijile şi cu bogăţiile şi cu dulceţurile vieţii acesteia umblând, se îneacă şi nu săvârşesc roadă”. Minunată tâlcuire. Cred că e de prisos să mai adaug ceva la ea. Voi spune numai atât că e plină lumea şi de astfel de oameni. E plină şi lumea de azi de cei înăduşiţi de spinii alergărilor şi grijilor lumeşti; de cei ce n‑au vreme pentru cele sufleteşti.

Să luăm aminte că spinii „grijilor şi dulceţurilor acestei vieţi” sunt ispititori. Încetul cu încetul ei îţi fură lumina, vederea sănătoasă, căldura sufletească, grija de cele sufleteşti, până când, deodată, te afli înecat şi prins în ghearele lor. Oamenii din clasa asta sunt în chipul bolnavu­lui care are poftă de mâncare şi poate mânca, dar al cărui stomac nu mistuie, nu macină mâncarea. Sănătatea lui nu câştigă nimic. Tot aşa şi cei ce primesc cuvântul lui Dumnezeu, dar care îneacă pe urmă acest Cuvânt în spinii grijilor şi alergărilor lumeşti.

Pământul cel bun

Abia în al patrulea rând vine pământul cel bun, adică acei oameni care, „cu inimă bună şi curată”, primind Cuvântul, fac roadă de fapte bune. Din acest pământ au ieşit pe vremea Mântuitorului: Zacheii, Magda­lenele, Samarinen­cele şi toţi ceilalţi păcătoşi care au înviat la o viaţă nouă. Aceştia sunt şi azi cei care primesc Cuvântul într-o inimă bună şi rodesc o schimbare din temelie a vieţii lor, o viaţă nouă plină de dar şi de putere.

Ce fel de pământ eşti tu?

Dragă cititorule! Eu te întreb: în care din aceste patru stări te afli tu? În care din aceste patru clase de pământ este pământul inimii tale? Eu te întreb: cum stai tu faţă de Cuvântul lui Dumnezeu? Cum stai tu cu pământul inimii tale faţă de Iisus, marele Semănător şi faţă de sămânţa Lui? Ia seama, tu ai o groaznică răspundere faţă de Iisus, marele Semănător. „De n-aş fi venit (în lume) şi nu le-aş fi vorbit (oamenilor) – zicea Iisus – păcat nu ar avea, dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15, 22). Sămânţa adusă în lume de Iisus Mântuitorul se seamănă şi azi şi puterea ei este şi azi tot aşa de mare, ca atunci. Dar această sămânţă nu poate rodi, pentru că pământul inimii tale este rău. L-ai lăsat să se usuce în vântul fărădelegilor… L-ai lăsat să-l calce patimile şi păcatele… L‑ai lăsat să se umple de bolovanii patimilor şi năravurilor celor rele… L-ai lăsat să-l înece spinii grijilor lumeşti şi ai alergărilor după cele trecă­toare. Cuvântul lui Dumnezeu are şi azi tot aceeaşi putere ca pe vremea Mân­tuitorului, însă el nu poate rodi, pentru că pământul inimilor noastre este rău. Nu-i de vină sămânţa, ci e de vină pământul. S-au înţelenit ogoarele inimilor noastre şi s-au umplut de pietrele şi spinii ispitelor şi patimilor rele.

Trebuie desţelenite ogoarele inimii. Al lui Dumnezeu pământ de arat suntem noi, zice Ap. Pavel (I Cor 3, 9). Araţi pământul cel înţelenit al inimii voastre şi nu semănaţi în spini. Desţeleniţi-vă un ogor nou (Ier 4, 3; Osea 10, 12). Să udăm pământul cel pustiu şi fără de apă al inimilor noastre cu lacrimi de căinţă şi cu rugă­ciuni, ca să se înmoaie şi să se trezească în el un dor, o sete o aşteptare după Cuvântul lui Dumnezeu.

Dragă cititorule plugar! Sămânţa pe care o arunci tu în pă­mânt rodeşte „mai întâi pai verde, apoi spic şi după aceea grâu deplin în spic” (Mc 4, 28). Aşa şi sămânţa Cuvân­tului lui Dumnezeu trebuie să rodească fapta cea bună până la sfârşit, altcum, dacă se opreşte numai la paiul vorbelor sau florile rugăciunilor, încă nimic nu ai făcut pentru mântuirea sufletului tău.

Rugăciune

Iisuse Mântuitorule! Eu sunt pământul cel rău din pilda Evangheliei. Sunt un pământ uscat de vântul fărădelegilor… Pământul inimii mele s-a umplut de pietrele păcatelor şi de spinii grijilor şi ai alergărilor lumeşti. Sămânţa Ta nu poate încolţi şi rodi în el. Vindecă Tu, Doamne, pământul inimii mele. Eu stau în faţa Ta ca „un pământ pustiu şi fără de apă”… ca un pământ ce şi-a pierdut puterea de rodire. Stropeşte-L cu scump sângele Tău; udă-L cu dragostea Ta şi fă-l iarăşi roditor cu Jertfa Ta cea sfântă.

Duhule Sfinte! Dă-mi lacrimi să ud şi eu pământul cel înţelenit al inimii mele. Revarsă peste el ploaia harului şi darului Tău. „Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se întoarce până nu adapă pământul şi-l face de rodeşte” (Is 55, 10), aşa fă să se reverse şi peste pământul inimii mele ploaia Ta cea făcătoare de roade bune (Gal 5, 22). Duhule Sfinte! Trezeşte în mine o „foame de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu” (Amos 8, 11) şi o sete de a mă adăpa cu el (Is 55). Duhule Sfinte! Aprinde cu focul Tău cel sfânt ogorul inimii mele, să ardă spinii, buruienile şi tot ce este rău în el, ca să mă desţelenesc într-un ogor nou şi să încep o viaţă nouă.

Cum rodeşte un grăunte de grâu

Grâul „rodeşte mai întâi pai verde, apoi spic şi după aceea grâu deplin în spic” (Mc 4, 28); şi pe urmă vine secera şi secerişul. Aşa trebuie să crească şi să rodească şi Cuvântul lui Dumnezeu în pământul inimilor noastre.

Grâul se înfige mai întâi în pământ şi prinde rădăcină. Rădăcina pământului este cre­dinţa; este adâncirea vie­ţii noastre într-o credinţă vie şi de viaţă dătătoare.

Grâul, după ce răsare, are lipsă neîncetat de căldu­ră, de ploaia şi de lumina cerului de sus. Ca să putem creşte şi înainta în cele sufle­teşti, avem şi noi lipsă de darurile Duhului Sfânt.

În măsura în care creşte, spicul de grâu se întăreşte… suportă furtunile şi vânturile. Aşa e şi creştinul ce creşte în cele sufleteşti întărindu-se cu darurile Duhului Sfânt… El biruie vânturile ispitelor şi furtunile încercărilor.

Când spicul e plin şi copt, vine secerişul. „Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit secerişul” (Mc 4, 29). Secera e moartea, iar „secerişul” este Ziua cea mare a Judecăţii, când va trebui să dăm seamă despre rodul vieţii noastre. Ferice de cel ce se apleacă spre groapă ca grâul cel copt care s-a secerat la vremea lui (Iov 5, 26).

Preot Iosif Trifa, din ”Din pildele Mântuitorului”
– Ed. a 5-a. – Sibiu: Oastea Domnului, 2000