schimbarea-la-fata-8.jpgfragment din Praznicar
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântul Duh! Amin.

Iubiţi credincioşi!

Aţi auzit aseară cântarea vecerniei zicându-ne: „Astăzi Hristos în Muntele Taborului a schimbat firea lui Adam, luminând-o în chip de negrăit, cu dumnezeiască lucr
are”. Iar ceva mai apoi cântându-se: „Strălucirea soarelui de pe pământ iarăşi a apus. Iar Hristos întru slavă, strălucind în munte, a luminat lumea” (Stihoavnă la vecernie).

Oricât de bine ne-am alege cuvintele pentru a surprinde această taină a Taborului, astăzi arătată dinaintea noastră, cuvintele acestea ale cântării Bisericii, imne liturgice care cântă prăznuirea, n-am putea să le depăşim. Câtă bucuroasă explicaţie în doar două fraze! Nouă, oamenilor, ne este specific să vorbim mult, mult, pentru a explica tainele, pe când Bisericii, prin glasul Sfinţilor imnografi, îi sunt suficiente acestea, simple, clare, exacte.

Evanghelia zilei acesteia ne urcă pe Muntele Taborului (Matei 17, 1-9), acolo unde, în prezenţa Sfinţilor Săi ucenici Petru şi Ioan, Domnul Se schimbă la Faţă, „încât faţa Sa strălucea ca soarele, iar hainele Sale se făcuseră albe ca lumina” (Matei 17, 2). În acelaşi tablou luminos s-au încadrat Moise şi Ilie, profeţii Vechiului Testament cei mai apropiaţi în rigoarea vieţii şi vestirii lor de ceea ce Hristos Domnul va constitui pentru neamul lui Israel: o punere la punct, dacă vreţi, a tuturor acelora care-L confundau, şi încă o mai fac, pe Hristos Domnul cu o simplă personalitate omenească sau, mai aproape de noi (F. Schoure), cu unul din iniţiaţii lumii – egalul lui Budha sau Mahomed. Astăzi se limpezesc toate ifosele acestea culturale. Cel Ce Se arătă pe Muntele Tabor este Cel Care a grăit altădată cu Moise, spunându-i că Este Cel Ce Este, arătându-le ucenicilor chipul cel dintâi strălucind pe razele luminii.

Dintre toate lucrurile pe care ni le prezintă Evanghelia, cea mai emoţionantă icoană este reacţia atât de caldă şi, de aceea, atât de umană a Sfântului Apostol Petru. Acel „Doamne, bine ne este nouă… Haidem să facem trei colibe…” este plin de iubire şi lepădare de sine. Atins de vederea plină de slavă, Petru nu mai vrea nimic pentru el. Căci colibele sunt pentru Mântuitorul, pentru Moise şi pentru Ilie. Nimic pentru sine. În faţa icoanei desăvârşitei descoperiri, a luminii celei necreate (cum ne va învăţa Sfântul Grigorie Palama), nimic din ceea ce este creat nu mai poate să aibă valoare. Reacţia lui Petru, Apostol, dar şi pescar, om simplu, cu nevoia unui acoperământ peste tot ce trebuie protejat ca valoare, consemnează ceea ce noi, astăzi, folosim ca argument al construcţiei Bisericii sau al pictării icoanei. Este modul în care Sfântul Petru ne îndeamnă să ne facem palmele căuş, ca Hristos să locuiască, dimpreună cu toată slava Sa, în mijlocul nostru. Poate că nici o altă definiţie a icoanei nu este mai plină de sevă duhovnicească decât aceasta de colibă făcută de mână de ucenic, de dragul Dumnezeului Celui viu. Şi, Doamne, câtă încredere în dragostea lui Dumnezeu, „Cel Ce nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti”, să-L chemi într-o colibă! Cu ce-ar fi putut construi o colibă Petru în vârful Muntelui Tabor? Cu puţinul unei vegetaţii sărace. Dar ce pereţi de dragoste şi evlavie a înălţat fericitul acesta văzător al luminii celei necreate! Şi toată viaţa celor trei aleşi de astăzi va fi una de jertfă şi, în sfârşit, de mucenicie adusă Mântuitorului. Poate că, întăriţi de vederea acestei lumini, nici Sfântul Iacob, nici Sfântul Petru şi nici Sfântul Ioan n-au mai avut ce regreta atunci când au admis, de dragul acestei Lumini, să treacă hotarul întunericului acestei vieţi.

Textul de-al doilea al cântării, pe care mi-am îngăduit să vi-l citesc, spunea: „strălucirea soarelui de pe pământ iarăşi a apus”. De ce iarăşi? Când mai apusese astfel, minunat, soarele? Este momentul întunecării soarelui la momentul în care Hristos Domnul îşi dă Duhul! Când s-a întunecat soarele şi s-a rupt catapeteasma Templului… De altfel, un alt text, de la Vecernia Mare, ne spune: „Mai înainte de Crucea Ta, Doamne, suind ucenicii în Muntele Taborului, Te-ai schimbat la Faţă înaintea lor. Cu razele puterii i-ai luminat pe dânşii, dintr-o parte cu iubirea de oameni, iar din alta cu puterea, voind să le arăţi strălucirea Învierii…” (Stihira a II-a a lui Cosma Monahul). Taborul preîntâmpinând Crucea. Iar lumina de pe Tabor fiind – în această ecuaţie duhovnicească – Lumina învierii dinainte de Înviere arătată Ucenicilor, pe cât li se putea. Cutremurător! Ce înţelegere a Taborului izvorăşte din modul în care, trecând vremea în care Hristos a Înviat, din momentul acela toate se umplu de lumină, limpezindu-se lucruri care, altfel, par a fi ne neînţeles. Câtă dragoste are Hristos că, iată, admite să şadă în coliba de gând a teologilor pentru ca, şi aşa, să fie de folos mântuirii neamului omenesc, cu lumina Sa sfinţind lumea toată!

Remarcaţi – nu-i aşa? – câtă adâncime în praznicul de astăzi! Departe de icoana unui Hristos spectacular, Care Se schimbă la Faţă dinaintea unui stadion de semidocţi şi aproape păgâni în interpretarea Scripturii! Hristosul Acesta, pe care Ortodoxia Îl preamăreşte, este descumpănitor pentru sectari exact pentru adâncimea pe care o cere gândirii. Nimic superficial, nimic din teologia consumistă, zâmbăreaţă şi fără consistenţă pe care o propune teologia sectară lumii de astăzi. O istorie întreagă a Ortodoxiei ne este marcată de efortul făcut de om (bărbat sau femeie) în vederea căutării, aflării şi împărtăşirii de lumină taborică, aceea care, după înviere, ni s-a arătat a fi întocmai cu aceea a Învierii. O istorie întreagă marcată de oameni care au căutat – şi au reuşit – să preguste din această vale a morţii – care ne este viaţa aceasta şi lumea – darul deplinei veşniciei. În Hristos! În Împărăţia Sfintei Treimi!

Lucrurile care nu-s de explicat se păstrează în smerită tăcere, ascunse-n chivotul – colibă de har – al gândirii Părinţilor Bisericii. Astăzi, textul slujbei ne-a ajutat enorm să creştem în vederea modului în care Biserica tălmăceşte acest episod, al Taborului, în viaţa Mântuitorului şi a lumii. Făcându-ne să înţelegem că în cele din urmă, nu Domnul este Cel Care Îşi schimbă Faţa – în fond, Lumină dintru începutul cel mai dinainte de orice început -, cât Apostolii primesc capacitatea de a vedea chipul slavei Treimii. Ei îşi schimbă faţa! Căci, din lumina Feţei lui Hristos, la poale ajungând, putem bănui că nu mai aveau nevoie de cuvinte (interzise, de altfel, de Hristos Însuşi) pentru a explica ce s-a întâmplat în vârf. Faţa lor, umplută de lumina Feţei Domnului, prevestea că avea să vină Învierea!…

În lumina aceleia, lumina de acum, a Taborului, ne este mântuitoare! Cuprinzându-ne, n-am avea alta mai mult a cere Domnului! Amin.

Hălchiu, 2004

sursa: http://www.agnos.ro

Lasă un răspuns

septembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Aug    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR