Părintele Serafim Rose
Ortodoxia înseamnă viaţă. Dacă nu trăim Ortodoxia, pur şi simplu nu suntem ortodocşi, indiferent de credinţele formale pe care le susţinem.
Dar viaţa în lumea noastră contemporană a devenit foarte artificială, foarte nesigură şi confuză. Şi este inevitabil să nu fim afectaţi de acest lucru. Cum este posibil pentru noi, creştinii ortodocşi, să ducem o viaţă duhovnicească autentică în aceste vremuri cumplite? Cum putem dezvolta astăzi o viziune ortodoxă asupra întregii vieţi care să ne ajute să supravieţuim cu credinţa intactă?
Nu este nici o exagerare să afirmăm că, din perspectiva unei vieţi considerate normale acum 50 de ani, viaţa de astăzi a devenit anormală. Valorile fundamentale şi concepţiile asupra comportamentului au fost răsturnate. Generaţiile stricate de astăzi, care nu au cunoscut decât traiul uşor, nu au altă lege decât satisfacerea fericirii personale în momentul prezent. Părinţii se supun capriciilor fiilor, care, ajunşi la vârsta maturităţii, nu fac decât să schimbe jucăriile şi jocurile copilăriei cu distracţii pentru adulţi. Viaţa devine pentru ei o goană permanentă după „amuzament”, atât de lipsit de sens, încât un vizitator din secolul XIX, din orice ţară, care s-ar uita la programele noastre de televiziune, la parcurile de distracţii, la reclame, la filme, la muzică – de altfel, la toate formele culturii noastre curente – ar crede că a nimerit într-o ţară de imbecili care au pierdut orice contact cu realitatea normală.
Această cultură „consumeristă”, care a fost creată de o generaţie egolatră, nu poate susţine dezvoltarea unei vieţi umane normale, cu atât mai puţin să inspire o căutare veritabilă a adevărului. Când această generaţie egolatră („me generation”) se întoarce către religie – lucru care se petrece foarte frecvent în ultimele câteva decenii – o face de regulă către o formă de religie „consumeristă”, centrată pe sine, plină de fanteziile unui program de televiziune. În câţiva ani, această ţară a fost inundată de o varietate şocantă de culte care spală creierul şi strică mintea, de guru divinizaţi, de swami şi de alţi autoproclamaţi „oameni sfinţi”. Şi aceştia nu sunt singurii care se întrec între ei pentru supunerea totală a sufletelor. Lumea secularizată de astăzi întreţine o stare constantă de ispitire care exercită de asemenea presiuni asupra sufletului. Ne confruntăm permanent cu această situaţie – fie în muzica de fundal pe care o ascultăm pretutindeni în magazine, fie în reclamele şi afişele publice şi chiar în casele noastre, unde televizorul devine adesea conducătorul secret al gospodăriei, dictând valorile moderne, opiniile şi gesturile.
În diferitele ei forme, această cultură transmite acelaşi mesaj: trăieşte pentru prezent, distrează-te, relaxează-te. În spatele acestui mesaj se află altul, de o subtilitate sinistră, care se exprimă deschis astăzi numai în ţările oficial comuniste, care în această privinţă sunt cu un pas înainte faţă de ţările libere: uită-L pe Dumnezeu şi viaţa de dincolo pentru prezent. Această filosofie a dat naştere sclaviei din lagărele de concentrare din Uniunea Sovietică, cunoscută sub numele de Gulag. Pe măsură ce tot mai mulţi oameni au fost subjugaţi de mentalitatea de tip Disneyland american, Dumnezeul cel adevărat a fost împins în afara societăţii şi în mod inconştient am fost aduşi mai aproape de propriul nostru Gulag.
Dar se poate întreba cineva: ce are de-a face acest lucru cu noi, care încercăm să ducem, după putinţe, o viaţă creştin-ortodoxă sinceră? Acest lucru ne afectează în multe privinţe, dacă suntem suficient de smeriţi să vedem că mediul nostru, prin faptul că este anormal, ne perturbă indiscutabil viaţa. Întrebarea care se pune este: ce putem face?
Există două atitudini greşite faţă de viaţa din jurul nostru pe care le adoptă mulţi ortodocşi din zilele noastre. Cea mai răspândită este adaptarea la spiritul veacului. Lipsindu-le un exemplu puternic în părinţii lor, mulţii tineri ortodocşi nu sunt nici măcar conştienţi că trebuie să lupte împotriva acestei ispite universale a acestei epoci „narcisiste”. Ei se amestecă bucuros cu lumea anticreştină din jurul lor. Iar aceasta înseamnă moartea sufletului. În calitate de creştini trebuie să fim diferiţi de lume şi să-i învăţăm pe copiii noştri să observe această diferenţă. Altfel, nu ne putem numi creştini, şi chiar creştini ortodocşi.
Cealaltă atitudine eronată aflată la extrema opusă este ceea ce s-ar putea numi falsa spiritualitate sau „superspiritualitate”, manifestată de cei care au râvnă, dar nu potrivit cunoaşterii (Rom. 10, 2). Pe măsură ce textele ortodoxe despre viaţa duhovnicească au devenit accesibile, creşte numărul oamenilor care vorbesc despre „isihasm”, despre rugăciunea lui Iisus, despre stări duhovniceşti exaltate etc. Este minunat să fii inspirat şi să-ţi împlineşti înalta chemare, dar fără o conştiinţă foarte realistă şi foarte smerită a faptului că suntem foarte departe de aceste înălţimi duhovniceşti, interesul nostru se va dezvolta întrun nou joc care nu este decât o altă expresie a universului nostru marcat de consumerism şi centrat pe noi înşine.
Şi nu consider că exagerez importanţa evitării acestor două extreme – a deşertăciunii lumeşti şi a superspiritualităţii. Asta nu înseamnă că nu trebuie să avem o conştiinţă realistă a solicitărilor legitime pe care lumea le exercită asupra noastră sau că nu ar trebui să respectăm şi să luăm aminte la învăţătura marilor părinţi isihaşti, să lucrăm noi înşine rugăciunea lui Iisus potrivit circumstanţelor şi puterilor noastre. Problema este că trebuie să înţelegem profund ce vremuri trăim, cât de puţin cunoaştem credinţa noastră ortodoxă şi cât de mult trebuie să ne smerim tocmai pentru a supravieţui astăzi ca şi creştini ortodocşi.
Ce putem face?
Ce putem face pentru a evita extremele mai sus menţionate şi pentru a duce o viaţă cu adevărat rodnică în aceste vremuri primejdioase? Pentru că perioadele copilăriei şi tinereţii sunt critice pentru formarea sufletului, răspunsul la această întrebare se va adresa în primul rând părinţilor. Aceştia trebuie să fie conştienţi de faptul că duhul lumii rareori ajută şi de cele mai multe ori împiedică creşterea copiilor într-un duh ortodox autentic. Chiar şi ceea ce învaţă un copil astăzi în şcoală este rareori pătruns de atitudini şi filosofii eronate. De aceea părinţii au o mare responsabilitate, pe de o parte de a fi atenţi la ceea ce este expus copilul lor – programele TV, orele de educaţie sexuală la şcoală, filme, muzică –, iar pe de altă parte, să-şi educe copilul într-o înţelegere creştină adecvată situaţiilor concrete. Un copil căruia i se formează gustul pentru muzica clasică bună, pentru literatură, istorie şi artă, chiar şi pentru ştiinţă, este cel puţin parţial vaccinat împotriva culturii consumeriste şi a ispitelor acesteia.
Dar nu numai copiii, ci noi toţi ducem o luptă pe viaţă şi pe moarte cu lumea anticreştină, care într-adevăr „este mult prea prezentă în vieţile noastre” astăzi. Cineva care s-a convertit la Ortodoxie direct de la cultura rock are un drum greu de urmat înainte de a deveni un adevărat creştin ortodox. Pe de altă parte, o persoană familiarizată cu cele mai bune produse ale culturii seculare – care în Occident prezintă aproape întotdeauna conotaţii religioase şi creştine bine definite – are o şansă mult mai mare de a duce o viaţă ortodoxă normală şi rodnică. Nu trebuie să ne izolăm artificial de realitatea lumii de azi; ci mai degrabă trebuie să învăţăm să folosim cele mai bune lucruri pe care lumea poate să ni le ofere, pentru că orice lucru bun din lume – dacă suntem suficient de înţelepţi ca să-l vedem – Îl arată pe Dumnezeu şi trebuie să-l folosim. Prea mulţi oameni fac greşeala de a limita Ortodoxia la slujbele Bisericii, la canonul de rugăciuni şi la lectura ocazională a cărţilor duhovniceşti. Adevărata Ortodoxie presupune însă un angajament care implică toate aspectele vieţii noastre. Fie eşti ortodox permanent şi în fiecare zi, în orice situaţie a vieţii – fie nu eşti cu adevărat ortodox. De aceea trebuie să ne formăm o concepţie de viaţă ortodoxă şi să o asumăm existenţial.
Cum putem dezvolta şi susţine această concepţie de viaţă ortodoxă în viaţa noastră zilnică?
Prima cale prin care putem dezvolta şi susţine această concepţie ortodoxă despre lume este de a fi în contact permanent cu sursele hranei creştine, cu tot ce ne dă Biserica pentru luminarea şi mântuirea noastră: slujbele Bisericii şi Sfintele Taine, Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Şi dacă toate acestea ne aduc foloase, trebuie să avem o atitudine corectă faţă de ele. Să nu le folosim pentru a dobândi o cunoaştere intelectuală sau pentru a îndeplini o obligaţie religioasă. Aceste lucruri trebuie să atingă direct vieţile noastre şi să le schimbe. Educaţia noastră ortodoxă trebuie să ne dea un simţ pentru ceea ce este autentic creştin; trebuie să pătrundă în inimile noastre şi să poată atinge şi alte inimi.
Trebuie să avem o atitudine normală, să fim cu picioarele pe pământ, să nu alunecăm în stări de exaltare şi nici să nu fim cu capul în nori. De asemenea, atitudinea noastră nu trebuie să fie centrată pe noi înşine, ci să se extindă cu dragoste şi înţelegere creştină asupra celor care Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu – altfel, suntem morţi care îşi îngroapă morţii, sarea care şi-a pierdut gustul. Trebuie să evităm atitudinile lumeşti. O anumită rigiditate s-a strecurat în viaţa ortodoxă de astăzi. Prea adesea, în locul iubirii şi iertării întâlneşti neîncredere, criticism şi judecată; bârfa se face ecoul unor cuvinte precum „fanatic”, „eretic”, „spion”. Fără a fi excesiv de naivi, în calitate de creştini trebuie să fim iubitori şi deschişi. Şi ar trebui să nu ne grăbim să judecăm, dacă avem puţină smerenie, uitându-ne la noi înşine. În sfârşit, atitudinea noastră creştină trebuie să fie una nevinovată. Să ne străduim să evităm alunecarea într-o latură lumească, exterioară Bisericii; mai degrabă trebuie să ne concentrăm asupra „unicului necesar”: Hristos şi mântuirea sufletelor noastre.
Pentru orice creştin ortodox care este conştient de ceea ce se petrece în jurul lui astăzi, este evident că lumea se îndreaptă către sfârşitul ei. Sunt războaie şi zvonuri de războaie, dezastre naturale de mari proporţii, se înmulţesc falşii hristoşi, centralizarea crescândă a informaţiei pregăteşte instaurarea guvernului unic mondial. Vremurile sunt mai avansate decât credem; Apocalipsa este acum. Atât timp cât mai este linişte să ieşim din acest „paradis al nebunilor” şi să începem să-L chemăm pe Hristos.
Apartenenţa exterioară la Biserica Ortodoxă nu este suficientă. În acest sens, cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu, un preot ortodox închis dincolo de Cortina de Fier, sunt edificatoare: „Să construim biserici cu credinţa noastră, biserici pe care nici o putere umană să nu le poată dărâma, o biserică a cărei temelie să fie Hristos”. Acest lucru este posibil dacă avem curajul să fim altfel decât lumea din jurul nostru, dacă ne formăm şi hrănim o concepţie ortodoxă despre lume, străbătută de o atitudine vie, normală, iubind şi iertând, nu centraţi pe noi înşine, ci păstrându-ne nevinovăţia şi candoarea. Apoi, în ciuda păcătoşeniei şi insuficienţei noastre, credinţa noastră va supravieţui şocurilor la care va fi supusă şi va fi o sursă de inspiraţie şi de mântuire pentru cei care Îl caută încă pe Hristos chiar în toiul naufragiului umanităţii care a început deja în zilele noastre.5
5 Traducerea acestei prelegeri: Tatiana Petrache [n. ed.].
1 Comment