…în 12 februarie 1974, am fost luat şi dus din nou sub escorta miliţianului la Securitatea din Oradea.
Mi-am luat iarăşi de la căpătâiul meu traista gata de zece ani mereu, în orice vreme – şi am plecat!
Mă aşteptam să fiu întrebat despre problema crucii Părintelui Iosif şi despre toată activitatea frăţească din ţară, ca şi despre a mea din timpul de după cealaltă anchetă.
Am fost dus în faţa căpitanului cunoscut, dur şi încruntat. De la început m‑a întâmpinat tăios:
– Iar ai venit cu bagajul?
– Dar cum era să vin când mă aduceţi sub escortă ca pe un condamnat?
– Nu vrei să te astâmperi deloc? Ce vrei? Să întrebuinţăm faţă de tine şi alte mijloace? Să ştii că noi suntem români şi ştim să batem româneşte!
L-am privit în ochi cu mustrare şi cu durere şi i-am răspuns:
– Da! Până acum m-au bătut ungurii, m-au bătut evreii, m-au bătut străinii… Acum am ajuns bătrân, acum să mă mai bată şi românii, în ţara pentru care am făcut şapte ani militărie şi front…
În sfârşit, l-am văzut ruşinându-se.
– De ce nu te ocupi cu nimic? De ce stai zi şi noapte şi numai scrii la prostii pe care le răspândeşti prin ţară, zăpăcind minţile oamenilor? De ce nu te angajezi undeva, să munceşti ceva?
– Cine mă mai angajează pe mine acum la 60 de ani, bătrân şi bolnav?
– Ai vreo pensie?
– N-am! Şi nici nu voi avea. Toţi anii când puteam munci am fost închis.
– Eşti ortodox sau eşti sectar?
– Dumneavoastră ştiţi bine ce sunt!
– Atunci, hai la episcop!
– Merg!
Credeam că glumeşte, dar nu glumea… Mi-a zis, sculându-se şi făcându-mi semn să ies!
– Hai, mergem la episcopie!
M-am dus cu el la episcopie, fără să înţeleg nimic din ceea ce voia să facă. Mă gândeam că acolo, în faţă episcopului, ar fi vrut să mă ancheteze cu adevărat şi să-mi smulgă cine ştie ce declaraţii sub mărturia Autorităţii Bisericeşti.
La episcopie parcă totul fusese aranjat de mai înainte. Episcopul era în biroul său, secretarul gata.
Am intrat acolo şi m-am aşezat şi eu, cel din urmă, pe al patrulea scaun!
– Prea Sfinţite, începu cel ce mă adusese şi despre care eu ştiam că era căpitan, vedeţi pe omul acesta? Nu se ţine decât de fleacuri şi ne dă nouă neîncetat de lucru. Scrie verzi şi uscate şi le împrăştie, zăpăcind minţile oamenilor şi nelăsându-i să-şi vadă de treabă. Şi, deşi i-am pus categoric în vedere să nu mai meargă nicăieri, umblă prin ţară şi face tot felul de adunări cu ostaşii lui din Oastea Domnului, aşa că avem mereu tot felul de rapoarte şi de necazuri din cauza lui.
– Da, domnule maior, zise episcopul, mi-a spus şi mie mitropolitul de la Timişoara că nu de mult a fost şi acolo!
– Nu-i adevărat, Prea Sfinţite! am răspuns eu. De când mi s-a pus categoric în vedere că n-am voie să mai merg nicăieri, nici n-am mai fost nicăieri.
La Timişoara, cel puţin, nici n-am mai fost din 1969. Iată, aşa se inventează tot felul de poveşti împotriva mea, apoi sunt judecat pentru aceste învinovăţiri care sunt numai minciuni şi împotriva cărora n-am cum să mă apăr!
– Ei bine, zise ofiţerul, acum vrem să punem capăt acestei situaţii. Să-i daţi de lucru! Să-l angajaţi la orice muncă este în stare să presteze. Numai să-i daţi de lucru în aşa fel, încât să nu mai aibă nici timp şi nici chef să mai facă altceva! Şi privi stăruitor spre episcop şi apoi spre secretar.
Iar mie îmi spuse:
– Nu vei pleca de aici până nu faci cerere de angajare şi nu o pui aici în faţa domnului episcop. Ai înţeles? Sau nu vrei să munceşti?
– Cum să nu vreau să muncesc dacă mi se va da o muncă pe care să o pot face?
– Ce fel de muncă ai putea să faci? mă întrebară deodată cu toţii.
– Vreo muncă mai modestă de birou, la vreo arhivă de exemplu.
– Bine, te angajăm funcţionar, dar aici la episcopie n-avem locuinţă. Cum să facem?
– Nici nu aş vrea aici la Oradea. Ci la Beiuş, dacă este vreun loc.
– Locul se face! Bine! Să te angajăm funcţionar la Protopopiatul Beiuş. Dar nici acolo n-avem locuinţă.
– Nu-i nimic, voi merge de acasă.
– Atunci s-a făcut. Faci cerere aici imediat şi o dai pe loc la aprobare. Altfel nu pleci de aici, ai înţeles?
– Bine, am răspuns eu, ridicându-mă.
– Vino dincolo, la biroul meu, zise secretarul episcopiei. Acolo avem loc mai potrivit să scrii.
Mi-au dat cu toţii mâna. Am ieşit cu secretarul, iar ceilalţi doi au rămas discutând.
Ce neaşteptate şi neprevăzute de noi se petrec unele lucruri în viaţa noastră! Eu mă aşteptam la una – iar acolo – cu totul alta.
Slavă Veşnică Ţie, Doamne! Eu sunt al Tău şi nu mai întreb niciodată pe ce cale mă duci Tu. Merg liniştit pe oriunde mă chemi sau mă trimiţi.
Să vedem ce va ieşi şi de aici. Ştiu că numai bine.
După câtva timp primeam înştiinţarea că Departamentul Cultelor a aprobat înfiinţarea unui post de funcţionar cu jumătate de normă, cu un salariu de 535 lei, la Oficiul Protopopesc Beiuş. Şi că a aprobat numirea mea în acest post începând cu data de 1 martie 1974.
Aşa a început o nouă etapă pentru mine într-un loc unde ştiam că sunt pus anume să fiu ţinut necontenit sub cea mai strictă supraveghere şi să fiu împiedicat de la orice întâlnire cu fraţii.
Slăvit să fie Domnul! mi-am zis. Nimic nu se întâmplă fără voia Lui. El ştie să schimbe totul în bine şi va scoate o minune şi de aici!
Aşa cum a şi scos.
Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, vol. III, pag. 569-571
