În Ziua Crucii, 14 septembrie, 1986, mă găseam la fratele Moise din Arad, în drumul de la unii fraţi spre alţii… Mă simţeam mai rău încă de mai înainte cu câteva zile, în urma prea marilor eforturi şi oboseli pe drumuri, prin frig şi înghesuială, după multe nopţi nedormite şi lungi stări de vorbă pentru aplanarea frământărilor şi a neînţelegerilor care bântuiau încă în unele părţi. Şi pentru deplina armonie de care aveam nevoie cât mai urgent.

Dar în noaptea şi în dimineaţa acestei zile mi-a fost foarte rău. O criză îndelungată de inimă m-a ţinut tot timpul în sufocări, palpitaţii şi ameţeli. Când voiam să mă ridic din pat, mă clătinam gata să cad în toate părţile. Capul mă durea şi îmi vuia puternic. Un ţiuit metalic strident îmi asurzea urechile… Eram ca un om mort de beat care nu se mai poate ţine pe picioarele lui – aşa cum mă simţeam în ultimele zile în închisoarea de la Satu Mare. Nu ştiam cum să fac să nu-i alarmez pe cei din casă. Simţeam că trebuie să mor – şi grija că Lucrarea Domnului rămâne într-o stare de mare încurcătură atât înăuntru, cât şi în afară mă neliniştea mai mult ca orice altă grijă. Poate că frământarea mea era atunci o dovadă de necredinţă din partea mea, o îngrijorare firească, lumească, trupească. Şi un semn de prea puţină încredere din partea mea în purtarea de grijă a Domnului faţa de Lucrarea care Îi poartă numele.

Această grijă a mea mă făcea să-mi depăşesc măsura şi importanţa. N-am avut atunci înţelepciunea să-mi aduc aminte de acea clipă din viaţa Părintelui Iosif când, în faţa morţii iminente care şi-o vedea, a luat cele cinci coli de hârtie pe care să-şi scrie şi el cuvântul testamentar… Dar, frământându-se cu formularea condiţiilor care să le lase în testament, a simţit dintr-o dată mustrarea Domnului, Care i-a zis: Ce te frămânţi tu, ce „laşi“ tu prin testament, ce avere ai tu a ta, ca să o poţi lăsa cuiva? Nu-i oare Oastea aceasta Lucrarea Mea? Nu poartă ea Numele Meu? Nu am condus-o Eu până acum şi nu am Eu putere s-o conduc şi mai departe?…

Şi frumos încheie părintele acolo când zice: Şi, din cele cinci foi pregătite, n-am scris decât pe una singură un singur rând, cuprinzând tot ce era dreptul şi datora mea: Fie voia Ta.

Eu nu mi-am adus atunci aminte de acest moment identic din viaţa părintelui. Şi nici n-am putut avea credinţa şi înţelepciunea sa… Ci m-am aşezat să scriu mai mult de zece foi albe cu acest „Cuvânt testamentar“ al meu. Simţeam puternic că nu-mi făcusem încă ultima datorie faţă de fraţi şi că nu le spusesem încă ultimul cuvânt. Că trebuia să fac asta cât mai urgent. Şi neapărat acum, până încă mai pot.

Am rugat pe Domnul cu multe lacrimi să mă mai lase numai trei zile, spre a-mi face şi această ultimă datorie fără de care simţeam că n-aş putea merge liniştit în faţa Lui. Am deschis mai cutremurat ca oricând Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi el mi s-a înfăţişat cu marile înştiinţări de la Romani 14, 10-12, cu II Cor. 5, 10, cu Gal. 6, 6-8, cu Apoc. 22, 12. În toate aceste locuri era cuprinsă cutremurătoarea înştiinţare că fiecare dintre noi avem să ne înfăţişăm înaintea Scaunului de Judecată al lui Hristos pentru ca să ne primim răsplata după binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup…

Am stat şi mai cutremurat în faţa acestor înştiinţări şi în lumina lor îmi vedeam şi mai mult nevrednicia mea şi întârzierea de care mă învinuiam pentru delăsarea mea în privinţa sesizării fraţilor din toată ţara despre toate relele care le aveam între noi. Şi la luarea de măsuri cât mai grabnice şi eficiente de îndepărtare a lor. Ştiam că Domnul Îşi face totdeauna partea Lui, dar ştiam şi că partea noastră noi trebuie să ne-o facem. Iar eu simţeam că partea mea nu mi-o făcusem nici aşa cum ar fi trebuit, nici atunci când trebuia, nici atâta cât ar fi trebuit.

Ce greu mă învinuiam pentru toate aceste greşeli din trecut şi din prezent, care pot avea atât de nefericite urmări în viitor! Dar ce pot face acum în acest moment? Căci iată, umbra mea se apropie de treapta ultimă!…

Deschid Biblia, cerând în inima mea, care tremura, o lumină, o îndrumare, o deschidere. Şi Vântul Ceresc îmi întoarse foile, oprindu-le la cartea profetului Ieremia 6, 16… Ce moment, ce confruntare directă între Dumnezeu şi popor! Ce bunătate din partea lui Dumnezeu faţă de toţi – şi ce obraznică înfruntare directă din partea unora dintre ei faţă de bunătatea şi maiestatea lui Dumnezeu!

Oare noi nu ne găsim acum tocmai la un astfel de moment dramatic? Câte deficienţe în mijlocul nostru – şi câte îndemnuri directe din partea lui Dumnezeu, pentru a ni le îndrepta! Ce ameninţătoare apropiere a unei severe confruntări cu o cercetare necruţătoare ne aşteaptă! Iar unii dintre noi cu ce sfidătoare şi obraznică aroganţă se împotrivesc oricărui cuvânt bun şi oricărei îndreptări sănătoase!…

Voi mai trage încă o dată cu mâinile mele şi ultimul semnal de alarmă pe care îl mai pot, înainte de a-mi împreuna aceste mâini pe piept. Dacă cineva va mai avea urechi de auzit – să audă. …

Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, vol. 4