1. Am privit spre Soarele care, altădată, mă vedea, de la răsăritul şi până la apusul lui, umblând şi lucrând împreună cu Tine.

2. Dar Soarele şi-a întors faţa dinspre mine, să nu-i văd dispreţul cu care mă priveşte.

3. M-am întors spre cerul înstelat, care îşi picurase atât de dulce roua peste noi cândva, dar şi el s-a învăluit în nori ca să nu mai văd nimic în ochii lui.

4. Am nădăjduit spre luna strălucitoare, care de atâtea ori îşi pusese nimbul luminii ei în jurul capetelor noastre când umbrele noastre alăturate pluteau peste iarba înrourată.

5. Dar şi luna s-a făcut acum palidă, înconjurându-se cu un cearcăn de tristeţe şi de ceaţă.
6. Am rugat iarba şi florile care ne cunoşteau atât de bine.
Cedrii şi fagii care ne ţinuseră cândva adăpost şi prietenie.
Izvoarele şi potecile cu care petrecusem atâtea împărtăşiri fericite cândva…

7. Dar toate îmi suspinau acum cu amărăciune mustrarea cea mai dureroasă şi mai adevărată de pe lume.

8. Inima Lui – îmi strigau toate – a fost credincioasă faţă de tine. El Şi-a ţinut legământul iubirii, prin suferinţe înmiit mai mari decât ale tale.

9. Dar inima ta nu I-a fost credincioasă Lui.
Dragostea ta s-a lăsat ademenită şi s-a stricat de la curăţia faţă de El.

10. Nu ţi-a fost teamă de şarpe – mă mustrau toate – şi nu te-ai depărtat cu grabă şi cu groază de el când s-a apropiat de tine.

11. L-ai crezut – mă învinuiau toate – şi te-ai lăsat cu plăcere în înfăşurarea otrăvită a încolăcirilor moi ale păcatului care te cuprindea atât de ucigaş.
Acum ce mai aştepţi?

12. Crezi, oare, că El Se va mai gândi la tine? Nu vezi că a trecut de atâtea ori prin faţa casei tale, pe lângă uşa ta şi nici nu S-a oprit? Că nici n-a mai întrebat măcar dacă mai trăieşti şi ce mai faci?
13. Vai, cât mă mustrau aceste meritate şi adevărate mustrări!

14. Ele îmi zdrobeau toate mădularele mele şi îmi picurau venin de moarte în toată hrana mea.

15. Toate gândurile şi amintirile mele îmi spuneau şi ele aceleaşi lucruri, care mă străpungeau ca nişte săgeţi de foc.

16. Simţeam că munţii care mă apăsau mă înăbuşă de tot şi flăcările, care mă ardeau dinăuntru şi din afara mea, simţeam că, în curând, mă vor mistui.

17. Numai inima nu putea să nu-mi nădăjduiască.
Numai ea nu-mi putea muri şi tăcea.
Numai ea nu se putea stinge şi nu putea îngheţa.

18. Deodată s-a zvârcolit strigând: Vreau să-L văd o dată, măcar o dată! Apoi, să mor!

19. Măcar de departe – îmi zicea inima mea. Măcar să mă lovească şi El, măcar să mă calce în picioare, măcar să nu-mi spună nimic – numai să-L mai pot vedea o dată.

20. Să-I mai pot privi, o clipă doar, Faţa Lui. Să mă uit în ochii Săi, pe care îi cunosc atât de bine. Să văd ce gândeşte El despre mine.
Şi îmi va fi de-ajuns, spre a înţelege dacă mai pot nădăjdui…

Traian Dorz,
din „Prietenul tinereții mele”,
Editura Oastea Domnului, Sibiu

Un răspuns pentru “ADÂNCA USTURIME A CĂINŢEI MELE”

Lasă un răspuns

decembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Noi    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR