Zece ani, şapte operaţii, două vărsări de sânge şi 40 de nopţi cu 40 de grade

Dragostea dintâi

Iubiţii mei fraţi ostaşi!

Întorcându-mă din „şcoala suferinţelor“ de la Geoagiu, vă cer un dar: vă cer dragostea cea dintâi, despre care e vorba în Apocalipsa 2, 4.

Şi vă întreb: aţi păstrat voi, iubiţii mei, dragostea cea dintâi cu care am pornit aici, la Sibiu, Mişcare aceasta?

Vă aduceţi voi aminte de nopţile ce le petreceam arzând de râvna mân­tuirii noastre sufleteşti? Am înţeles, iubiţii mei, şi mă bucur nespus de mult că n-aţi părăsit această dragoste. Vă rog să o păstraţi mai departe. Vă rog să rămâneţi şi mai departe în dragostea cea dintâi, căci cine rămâne în dragostea aceasta nu va mai sta de vorbă cu păcatul, ci urăşte din tot sufletul său toate păcatele.

Cea mai mare primejdie pentru Oastea Domnului vine de la răcirea dragostei. Cine începe a se răci începe a iubi păcatul, începe a iubi lumea şi pe urmă apucă iar pe calea largă a lumii.

Întorcându-mă la voi, vă aduc iarăşi aminte de cuvintele Mântuitorului: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni… Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona“ (Matei 6, 24).

 Noi nu vrem să mai slujim la doi stăpâni, căci am slujit destul. Eu am citit mult în Biblie şi am aflat, de la începutul până la sfârşitul Scripturilor, un hotar statornic pentru veci între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între fiii luminii şi fiii întunericului (Efes. 5, 8). Între oamenii lumeşti şi cei duhovniceşti (Rom. 8). Între calea morţii şi calea vieţii (Matei 13).

Primejdia cea mai mare pentru Oastea Domnului şi mântuirea sufletelor noastre vine tocmai de aici: ispititorul diavol se trudeşte neîncetat să strice acest hotar de mântuire sufletească. El umblă neîncetat să amestece binele cu răul, lumina cu întunericul, calea vieţii cu calea morţii.

Primejdia vine când noi slăbim cu râvna, când amestecăm cele lumeşti cu cele duhovniceşti.

Primejdia vine când din nişte „nebuni pentru Hristos“ ne facem nişte „cuminţi“, ascultând de judecata lumii; ascultând mai mult de judecata lumii decât de Dumnezeu (Fapte 4, 19).

Căci să ştiţi, iubiţii mei, un adevăr: cuvintele Apostolului Pavel – că noi suntem nişte „nebuni pentru Hristos“ – nu sunt numai, iac-aşa, nişte vorbe goale.       

Un creştin care trăieşte cu adevărat Evanghelia este şi va fi totdeauna considerat ca un fel de om anormal. Un om normal – după judecata lumii – este numai când trăieşte în rând cu toate modele şi păcatele. Îndată ce te atinge lucrarea Duhului Sfânt, lumea socoteşte că eşti „atins“ puţin la cap.

Aici, la această judecată, lucră Satana cu toate puterile lui, şoptindu-ţi să te opreşti în loc, că te faci de ruşinea lumii, să trăieşti şi mai departe aşa cum ai mai trăit.

O, ce bucurie mare să vezi cum un suflet rezistă la această ispită şi o respinge cu bărbăţie, strigând ca Apostolul Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?“ (Rom. 8, 35)! De s-ar ridica în capul meu toate batjocurile şi toate prigoanele din lume, eu rămân în braţele Domnului; nu mai este nici o putere lumească ce m-ar putea smulge din braţele Domnului meu.

Băgaţi de seamă, lumea e plină de argaţi ai lui Satan, care aleargă şi asudă mereu să slăbească şi să răcească pe cei aprinşi de râvna mântuirii sufleteşti!…

Deci: război tuturor păcatelor!…

Iubiţii mei fraţi, să nu credeţi că am venit numai cu o declaraţie de război tuturor păcatelor. Căci războiul tuturor păcatelor este o vorbă goală dacă nu ştii de unde să iei lucrul. Toată războirea noastră cu păcatul este şi va fi zadarnică, până n-am aflat izvorul îndreptării şi izvorul puterii, adică Crucea şi Jertfa Mântuitorului Iisus cel Răstignit şi până nu ne-am făcut cu El o legătură vie şi necurmată, primindu-L pe El în inima şi viaţa noastră.

Mântuirea ta şi-a mea atârnă de marea întrebare: L-am aflat cu adevărat noi pe Iisus Mântuitorul? Cum L-am aflat şi ce legătură avem cu El? Cum trăim în această legătură?

Ajutându-mi bunul Dumnezeu să vin între voi, ţin să arăt, ajutat de El şi cu toată dragostea şi chiar lămurit, calea mântuirii sufleteşti.

 

 

CA HARUL DRAGOSTEI DINTÂI

Ca harul dragostei dintâi nu-i mai de preţ avere,
căci tot ce dai şi ce rămâi eşti cum Hristos te cere.

Atunci lucrezi, atuncea poţi cu braţe tari şi bune
să porţi povara pentru toţi în plâns şi rugăciune.

Atunci ai har, şi timp, şi grai, şi zâmbet, şi lumină,
atunci poţi tot oricând şi dai cu cupă plină, plină.

Atunci alergi cu drag şi-ţi pot picioarele voioase
uşor să poarte peste tot seminţele mănoase.

Atunci iubeşti, şi arzi, şi plângi puternic şi fierbinte;
în tot ce-mparţi şi-n tot ce strângi e jarul jertfei sfinte.

Nu-i har ca dragostea dintâi, lungeşte-o pân-la moarte,
mereu ce dai şi ce rămâi să fii din ea o parte…

va urma

din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 2
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2000

Lasă un răspuns

noiembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR