A fi credincios înseamnă a fi fericit; a primi o fericire ce se păstrează în toate stările din viaţă, în toate împrejurările, pe toate căile vieţii; o fericire ce ne dă, în bucurie, ca şi în întristare, în necazuri sau nenorociri, mângâiere, lumină, putere, curaj şi pace, şi o nădejde care, şi în faţa morţii, nu mai are de ce să-i fie frică; fericire ce trece dincolo de moartea pământească sau de viaţa aceasta.
Că omul primeşte cu adevărat aşa o fericire de sus se dovedeşte prin multe fapte întâmplate.
În primul rând, martorii din primele veacuri creştine mergeau la moarte, în gura fiarelor sălbatice, cu faţa luminată de o bucurie cerească, plini de fericire că se vor întâlni cu Domnul Iisus, cântând cântece de laudă şi bucurie în cinstea Lui. Se mirau şi păgânii de puterea aceasta minunată şi neînţeleasă de ei, ce era în creştinii care mergeau la moarte ca la o mare bucurie.
Apoi în viaţa de toate zilele sunt sute de astfel de pilde minunate despre ceea ce înseamnă a avea harul fericirii de a fi creştin.
Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)
