Sunt ani de zile de când Oastea Domnului strigă pe toate căile că viaţa celor mai mulţi creştini este o mărturie că creştinătatea de azi este o mare minciună.

Căci într-adevăr, cine mai trăieşte viaţa de copil al lui Dumnezeu? Cine mai stă smerit sub ploaia dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt? Cine îşi mai pleacă urechea la glasul Domnului Iisus, spre a-I împlini voinţa sfântă? Astăzi cei mai mulţi sunt creştini du­pă nume şi păgâni după fapte. Şi, spre a nu fi acuzaţi de exagerare, iată un fapt: sărbătorirea duminicii. Cine este om sincer vede lămurit că aceas­tă zi „pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps 117, 24) este călcată în picioare, nesocotită şi chiar batjocorită. De cine? Fără îndoială că de creştini.

Şi atunci, nu este oare aceasta cea mai mare dovadă că creştinii au ră­mas numai cu numele? Sunt creştini de zile mari, creştini de paradă, iar duhul s-a stins de mult! Întregul edi­ficiu creştin se înalţă pe unicul fapt, învierea Domnului. Or, tocmai ziua aceasta în care Domnul a înviat, toc­mai ziua duminicii, este nesocotită. Şi dacă se surpă temelia, ce mai ră­mâne din restul clădirii?

Învierea lui Iisus înseamnă învie­rea noastră. De aceea, în această zi sfântă, creştinul trebuie să se îndeletnicească într-un chip deosebite cu lucrurile duhovniceşti, cu tot ce este lu­crarea de înviorare sufletească. Preţuind într-un chip deosebit această zi, creştinul îşi înviorează sufletul prin adâncirea cuvântului lui Dum­nezeu, prin meditaţie, prin rugăciune şi cântări duhovniceştii. Dar unde se mai văd toate acestea? Pentru cei mai mulţi, Ziua Domnului este o zi ele lucru obişnuit, o zi de muncă sau un prilej de veselie şi de petrecere. Orice om sincer vede că, de la cel din urmă ţăran ori meseriaşi şi până la funcţionarul superior de stat, cu toţii ne­socotesc ziua duminicii.

În ziua de duminică, ţăranul pleacă la târg să-şi vândă produsul mun­cii lui sau să-şi cumpere cele de tre­buinţă. Târgurile şi pieţele sunt pli­ne duminica de creştini.

Negustorii găsesc cel mai bun pri­lej să-şi facă afacerile în această zi sfântă şi de aceea prăvăliile sunt des­chise din zori şi până în noapte. De ce? Pentru că oamenii nu mai simt creştineşte! Nu de puţine ori, însăşi unele ministere sunt ticsite de func­ţionari duminică dimineaţa, fie lu­crând ore suplimentare, fie obligaţi de superiori.

Directorii de şcoli pornesc în ex­cursii, vizitează expoziţii, merg la preumblare şi aşa mai departe, duminica dimineaţă, însoţiţi – bineînţeles – de şcolari. Când la biserică este oră ele rugăciune, lumea aleargă zorită după ale ei.

De câte ori nu s-au văzut cazuri că chiar acei care sunt însărcinaţi cu educaţia copiilor, chiar ei să facă enorma greşeală de a-i sustrage de la ora de rugăciune, conducându-i pe la cinematografe, pe la teatre sau alte manifestaţii de acestea – zise cultu­rale. Da, în cele ale lumii, în cele ale trupului, în cele pieritoare, omul se arată foarte înţelept şi foarte cu mult tact. În cele sufleteşti însă, este nepă­sător, rece şi indiferent. Ce este aceasta, dacă nu şiretenia lui satana, căci într-adevăr, vedem sub ochii noş­tri că oamenii au organizat cu multă dibăcie anumite zile de sărbătoare, cum ar fi de pildă: Ziua mamei, a co­pilului, a laptelui, a cărţii etc… Fără îndoială că toate acestea sunt lucruri bune, dar sunt din cele pieritoare. Şi totuşi, oamenii, pentru ele, au arătat o deosebită atenţie, fiindcă le preţuiesc. Pentru ziua Domnului însă, nici o atenţie. Ba vine şi trece ca o zi obiş­nuită. Nimic deosebit în viaţa creştinului de azi, sub raportul spiritual. Încă de dimineaţă, observi că unul se duce după muncă, altul după negus­torie, altul stă în prăvălie, altul aleargă la cutare adunare politică, la cutare întrunire, la cutare consfătuire, altul merge să se plimbe, altul se duce să-şi vadă ţarina. Altul merge la cu­tare bancă populară, că are consiliu sau să-şi plătească acolo dările, fiind­că, de, e duminică dimineaţă şi ghişeele sunt deschise de la ora 8 [la] 13, dimineaţa! În fine, aproape fiecare creş­tin îşi găseşte ocupaţie în orele când orice suflet ar trebui să fie îngenuncheat sub crucea Domnului Iisus, în faţa altarului sfânt. Şi atunci, când acesta este adevărul, orice om sin­cer şi orice om cu bun simţ recunoaş­te nevoia unei puternice ofensive. Ori­cine pliveşte cu atenţie vede că această creştinătate nu se mai poate numi a Domnului. Noi nu judecăm, ci numai constatăm şi constatarea este pe cât de dureroasă, pe atât de adevă­rată. De aceea strigătul Oastei Dom­nului este binevenit. Înapoi la Dom­nul, înapoi la credinţă, înapoi la sfin­tele altare. Oastea Domnului a dat semnalul de întoarcere la viaţa cea curată şi sfântă de creştin adevărat.

Părintele Iosif Trifa, privind cum nelegiuirea se rostogoleşte peste noi, ca un ales slujitor al Domnului, a pus trâmbiţa la gură şi a vestit ora deş­teptării. Ca slujitor al Bisericii şi păs­tor de suflete, în faţa primejdiei, şi-a plecat smerit urechea la glasul scum­pului Mântuitor, Care poruncă i-a dai lui să sune deşteptarea la viaţa cea nouă şi sfântă, de copil al Domnului Iisus. Smerit, plecat şi ascultător până la jertfă, trâmbiţaşul Domnului a stat gata să facă în totul porunca Ceres­cului împărat. Din trâmbiţă neconte­nit, duios şi blând, el a cântat, iar turma credincioasă, de prin văile pă­catului împrăştiată, ca printr-un far­mec, cu grabă s-a adunat într-un mănunchi frumos ce se aduce astăzi Domnului ca jertfă şi prinos.

Da, slăvit să fie Domnul că mulţi sunt cei ce-au auzit chemarea. Stră­punşi ca de-o săgeată, ei şi-au cercetat şi cu lacrimi păcatele şi au mărturisit; iar astăzi, iertaţi şi slobozi, cântă sub steagul lui Iisus. Ostaşul nu mai este omul din trecut. Viaţa lui cu to­tul s-a schimbat, căci într-însul iarăşi s-a aprins Duhul cel Preasfânt. Via­ţa păcătoasă, viaţa omului firesc apune în întregime şi o altă viaţă în­cepe să răsară. E viaţa omului nou, viaţa creştinului sub cruce aplecat. E viaţa creştinului ce luptă pentru mântuire. Din zori şi până în noapte, el stă sub ploaia de viaţa dătătoare a Duhului Preasfânt.

Şi atunci, dacă aşa de sfântă este solia Oastei Dom­nului, te întreb, iubite, cititor, mai poţi tu sta pe gânduri? De ce n-ai fi şi tu chiar astăzi ostaşul lui Iisus? De ce să nu te înrolezi chiar acuma în armata sfântă a copiilor lui Dum­nezeu? Haide, fratele meu, haide chiar acuma, o clipă nu mai întârzia. Iisus te aşteaptă, braţul Lui stă gata întins ca să te întorci la luptă în tabăra ostaşi­lor credincioşi. Aruncă-ţi ochii înain­te, priveşte o clipă la Iisus şi vino în lupta mântuirii sufleteşti. Cu zi, cu noapte, să te arăţi ostaşului lui Iisus.

«Ostaşul Domnului» nr. 5 / 15 iun. 1934, p. 6-8

din ”Părintele Vasile Ouatu, ostașul jertfirii de sine”
culegere şi prezentare: Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2017

Lasă un răspuns

noiembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR