81. Dacă eşti cumva stăpânitor cu mare putere, să nu ameninţi lesne cu moartea pe cineva, cunoscând că după fire şi tu eşti supus morţii, şi sufletul se dezbracă de trup ca de cea din urmă haină. Aceasta, cunoscând-o lămurit, lucrează cu blândeţe şi, făcând bine, mulţumeşte neîncetat lui Dumnezeu. Căci cel ce nu se milostiveşte nu are virtute întru sine.
82. A scăpa de moarte este cu neputinţă. Cunoscând aceasta, oamenii înţelepţi şi deprinşi în virtute şi în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fără suspine, fără frică şi fără plâns, aducându-şi aminte de neînlăturarea ei şi de izbăvirea din relele vieţii.
83. Nu trebuie să urâm pe cei ce au uitat de vieţuirea cea bună şi plăcută lui Dumnezeu, şi care nu recunosc dogmele drepte şi iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei ca fiind slabi în puterea de-a deosebi lucrurile şi orbi cu inima, şi cu înţelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neştiinţei şi nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii de ei.
84. Nu spune mulţimii cuvinte despre evlavie şi bună vieţuire. Nu pentru pizmă zic, dar socotesc că vei fi luat în râs de cei smintiţi. Căci cel asemenea se bucură de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte puţini auzitori găsesc. Mai bine este dar a nu grăi decât ceea ce voieşte Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.
85. Sufletul pătimeşte împreună cu trupul; dar trupul nu pătimeşte împreună cu sufletul. De pildă, tăindu-se trupul, pătimeşte şi sufletul, iar de va fi trupul tare şi sănătos, se bucură şi sufletul. Dar când înţelege sufletul, nu înţelege şi trupul, ci rămâne părăsit în el însuşi. Căci a înţelege este o pătimire a sufletului ca şi neştiinţa sau mândria, necredinţa, lăcomia, ura, pizma, mânia, nepăsarea, slava deşartă, cinstea, dezbinarea, simţirea binelui. Pentru că cele de felul acesta se lucrează prin suflet.
86. Cugetând la cele despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosinţă, bun, cuminte, blând, darnic după putere, îndatoritor, necertăreţ şi cele asemenea. Căci aceasta este avuţia sufletului care nu poate fi furată: să placi lui Dumnezeu prin unele ca acestea, să nu judeci pe nimeni sau să zici cutare este rău şi a păcătuit; ci mai bine este să-ţi cauţi de păcatele tale şi să priveşti în tine purtarea ta de este plăcută lui Dumnezeu. Căci ce ne priveşte dacă altul este rău?
87. Cel într-adevăr om se sileşte să fie evlavios. Iar evlavios este cel ce nu pofteşte cele străine. Şi străine sunt omului toate cele create. Pe toate le dispreţuieşte, aşadar, ca unul ce este chip al lui Dumnezeu. Iar chip al lui Dumnezeu se face omul când vieţuieşte în chip drept şi plăcut lui Dumnezeu. Însă nu e cu putinţă să se facă aceasta de nu se va lepăda de toate cele din lume. Iar cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu ştie tot folosul sufletesc şi toată evlavia ce se naşte din ea. Bărbatul iubitor de Dumnezeu nu învinuieşte pe nimeni pentru păcatele sale. Iată semnul sufletului care se mântuieşte.
88. Unii se străduiesc să câştige bogăţia vremelnică cu orice preţ şi iubesc faptele păcatului, nevrând să ştie că vine moartea şi-şi vor pierde sufletul. Ei nu urmăresc, ticăloşii de ei, ce le este de folos şi nu se gândesc la ce pătimeşte omul după moarte din partea păcatului.
89. Păcatul este patimă a materiei; însă nu Dumnezeu este pricina păcatului, ci El a dat omului cunoştinţă, pricepere şi puterea de a deosebi între bine şi rău şi voie liberă. Ceea ce naşte păcatul este negrija şi trândăvia oamenilor. Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu; ci prin alegerea de bunăvoie s-au făcut dracii răi, ca şi cei mai mulţi dintre oameni.
90. Omul care vieţuieşte în evlavie nu îngăduie păcatului să i se furişeze în suflet. Iar lipsind păcatul, nici primejdia, nici vătămarea nu sunt în sufletul acela. Pe unii ca aceştia nu-i stăpâneşte nici dracul întunecat, nici soarta. Căci Dumnezeu îi izbăveşte pe aceştia de rele şi ei petrec nevătămaţi, ca unii ce au ajuns întocmai ca Dumnezeu. Dacă pe un atare om îl laudă oamenii, el râde în sine de cei ce-l laudă; dacă-l grăiesc de rău, nu se apără faţă de cei ce îl defăimează, nici nu se mânie împotriva ocărilor.
din „Filocalia sfintelor nevointe ale desavirsirii”
Ale celui dintre sfinţi Părintelui nostru, Antonie cel Mare
– Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete
