1. Un bătrân oarecare a adormit în Domnul şi peste puţină vreme iar a înviat, iar fraţii au început a-l întreba, să le spună, ce a văzut acolo. El le-a răspuns, zicând: fiilor, eu acolo încă n-am apucat să merg să văd ceva, decât am auzit ţipete şi vaiete, cu glasuri de mulţime de noroade strigând: vai şi amar mie! Aşa ni se cade şi nouă pururea a plânge în viaţa aceasta şi a zice: Vai! Vai! Şi: amar mie, că am scârbit pe Domnul Dumnezeul meu!

2. Întrebat-a un frate pe un bătrân oarecare, zicând: ce să fac, părinte, să mă mântuiesc? Bătrânul i-a răspuns: mergi, fiule şi şezi cu linişte şi cu tăcere în chilia ta şi sileşte-ţi inima să plângi şi să verşi lacrimi din ochii tăi! Aşa fă şi te vei mântui.

3. Ne spunea nouă un bătrân oarecare, că era un tânăr care dorea şi voia să iasă din lume şi să meargă la o mânăstire să se facă călugăr şi nu-l lăsa mama sa nicidecum să facă aceasta. El totdeauna zicea mamei sale: lasă-mă să merg la mânăstire după dorinţa mea, căci vreau să-mi mântuiesc sufletul! Iar ea, de multe ori oprindu-l n-a mai putut să-l oprească, ci l-a slobozit şi el s-a dus. Aşa mergând la o mânăstire, s-a călugărit şi a început a trăi în trândăvie şi lenevie, neavând nici o purtare de grijă pentru mântuirea sa. După câtăva vreme i-a murit mama, iar el petrecându-şi zilele sale aşa, în multă lenevie şi nepurtare de grijă i s-a întâmplat de s-a îmbolnăvit de o boală foarte grea, leşinând, a văzut o vedenie foarte înspăimântătoare. A fost răpit şi dus în temniţele iadului, unde sunt sufletele oamenilor celor osândiţi la muncile cele veşnice. Acolo a găsit-o pe mama lui zăcând împreună cu cei osândiţi. Ea, dacă l-a văzut s-a mirat şi i-a zis: dar aceasta ce este, fiul meu? Şi tu eşti osândit aici, în acest loc, care este al celor osândiţi? Unde este cuvântul tău, fiule, în care spuneai că mergi la mânăstire să te călugăreşti, să-ţi mântuieşti sufletul? El s-a ruşinat de acele cuvinte ale mamei şi neavând ce să-i răspundă tăcea mâhnit. Aşa tăcând, a auzit glas poruncind şi zicând: luaţi-l pe acesta de aici şi-l duceţi acolo, de unde l-aţi luat, căci nu v-am trimis să-l aduceţi aici, ci pe cutare din cutare mânăstire, care este numit cu acelaşi nume. Acestea grăindu-se, s-a deşteptat, şi venindu-şi în fire, a spus tuturor fraţilor înspăimântătoarea vedenie. Iar ei auzind, se minunau. Apoi au trimis la acea mânăstire să-l vadă pe călugăr, la care s-a trimis să-l ia şi să îl ducă la locul osândiţilor. Mergând trimisul, l-a găsit răposat. Şi aşa mai vârtos se minunau toţi fraţii, încredinţându-se de acea vedenie înspăimântătoare. Iar acestui frate, cu mila lui Dumnezeu, a început a-i fi mai bine. Curând după aceea l-a lăsat înfricoşata vedenie pe care i-a arătat-o Domnul Dumnezeu. Şi s-a închis într-o chilie şi şezând, plângea cu lacrimi ziua şi noaptea în toată viaţa sa, îngrijindu-se pentru mântuirea sufletului şi căindu-se pentru viaţa lui cea de mai dinainte, petrecută în lenevire şi în deşert. Şi atâta îi dăduse Dumnezeu lui umilinţă, lacrimi şi plângere, încât de multe ori mergeau fraţii la dânsul şi voiau să-l mângâie să nu înebunească de atâta plângere. El însă nu voia nicidecum să se mângâie, ci le zicea lor aşa: fraţilor, de vreme ce n-am putut de ruşine să sufăr dojenirea de la maica mea, cum voi putea suferi ruşinea cea care va fi înaintea lui Hristos şi a sfinţilor Săi îngeri în ziua judecăţii?

4. Zis-a un bătrân oarecare: la înfricoşata a doua venire a lui Hristos, după învierea morţilor, de s-ar putea să mai moară oamenii toţi, ar muri de frică şi de marea spaimă ce va fi atunci. Că înfricoşat este a vedea cerul desfăcându-se şi Dumnezeu arătându-se cu mânie şi urgie, cu oaste de îngeri fără număr; şi toţi oamenii câţi s-au născut pe pământ, de la Adam până atunci, împreună de faţă vor sta, aşteptând fiecare hotărârea la judecată. Pentru aceea, acestea gândindu-le pururea şi aşteptându-le noi, datori suntem a trăi ca şi cum am fi în toate zilele întrebaţi şi cercaţi pentru viaţa noastră, de însuşi Domnul Dumnezeu.

5. Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: oare, părinte, pentru ce îmi este inima aşa de împietrită, încât n-am nicidecum frica lui Dumnezeu în inimă? Bătrânul i-a răspuns: mi se pare, fiule, că deoarece nu are omul mustrarea inimii, pentru aceasta nu dobândeşte frica lui Dumnezeu. Şi i-a zis lui fratele: dar ce este părinte, acea mustrare a inimii? Zis-a lui bătrânul: mustrarea inimii aceasta este, să se mustre omul pe sine totdeauna în toate lucrurile sale, zicând aşa: adu-ţi aminte, ticăloase, că după scurtă vreme o să stai înaintea lui Dumnezeu şi o să dai răspuns pentru toate lucrurile şi vorbele, gândurile şi cugetele tale. Deci dar, de ce trebuie să şezi cu oamenii la vorbă deşartă? Întru acestea, fiule, învăţându-te şi deprinzându-te a le vorbi pururea în gândul tău, îţi va veni frica lui Dumnezeu în inimă şi te vei mântui.

va urma

din  Patericul sfinților bătrâni

Lasă un răspuns

octombrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Sep    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR