din cuvântul fratelui Traian Dorz
trimis pentru nunta de la Iveşti – 2 mai 1982
Domnul a avut milă de Petru şi de Toma, fiindcă ei s-au întors iarăşi între fraţi, cu pocăinţă şi cu lacrimi. Dar Iuda s-a pierdut pe veci, fiindcă el n-a mai avut nici pocăinţă, nici lacrimi, nici întoarcerea între fraţi după ce căzuse în ispită şi în păcat.
Printre toate învăţăturile de astăzi pe care le-aţi auzit şi le veţi mai auzi, să nu uităm nici unii înştiinţările Domnului din acest loc al Sfintei Scripturi. Că El este cu noi numai când suntem în unitatea şi în dragostea smerită şi ascultătoare de El şi de fraţi; între acei între care am venit la chemarea Domnului şi la punerea legământului nostru cu Domnul. Oricine a început să se despartă de fraţi şi să umble printre alţii, prin alte locuri şi printre alţi oameni, să stea de vorbă cu alţii şi să caute alte case decât cele ale fraţilor, ajunge un trădător şi un lepădat, un căzut din credinţă şi un îndoielnic. Această stare este ducătoare totdeauna la osândă, dacă Domnul şi pocăinţa nu intervin ca să-l întoarcă pe cel care a apucat aşa din nou între fraţi.
Avem şi noi atâtea pilde cutremurătoare şi grozave de fraţi care au ajuns în stări de acestea din pricină că s-au despărţit de unitatea frăţească, de învăţătura cea frăţească şi de ascultarea cea frăţească. Despărţirea aceasta de fraţi i-a dus în căderile cele mai grele, orbindu-i de tot şi sufleteşte, pentru ca nici măcar să vadă căderea în care au ajuns; ca nu cumva să se mai întoarcă iarăşi unde i-ar afla pe fraţi şi pe Domnul. Să ne cutremurăm de starea acestora şi să ne rugăm Domnului Duhului Sfânt să ne ţină în adevăr şi în dragoste, adică în învăţătura noastră şi între fraţii noştri, în Biserica noastră şi în adunarea noastră, pentru ca nu cumva, despărţindu-ne de aceste adăposturi mântuitoare, să cădem şi noi în ispită, apoi în moarte, apoi în osânda veşnică în care au căzut cei care n-au vegheat şi în care zac mulţi dintre cei despărţiţi de fraţi, de Lucrarea Domnului, de învăţătura sănătoasă şi de credinţa noastră de la început.
Noi, fraţi şi surori preaiubite ale Domnului, să veghem cu teamă şi cu rugăciune, în unitatea şi-n ascultarea dragostei noastre frăţeşti. Şi în rămânerea statornică şi credincioasă, cu smerenie şi sinceritate, înaintea Domnului, în adunarea noastră. Pentru ca nu cumva izolarea de fraţi şi depărtarea de Biserică să ne facă să cădem fie în una, fie în alta dintre cele trei ispite în care au căzut cei trei apostoli ai Domnului. Pentru că fiecare este o primejdie aducătoare de moarte. Să nu uităm că aceştia au fost apostolii care au auzit chiar din gura cea sfântă a Mântuitorului toate aceste înştiinţări. Şi dacă ei au putu să cadă, cu atât mai uşor putem cădea noi, dacă nu ţinem seama de aceste înştiinţări. Cei care au căzut, mulţi dintre ei, au fost cu adevărat unii dintre cei care se pretindeau înaintaţi în Evanghelie între noi. Ei, trupeşte, n-a murit încă. Dar sufleteşte sunt nişte pierduţi pentru totdeauna, pentru că starea în care sunt ei este aducătoare de moarte şi de osândă veşnică.
Înştiinţarea Cuvântului lui Dumnezeu din Epistola către Evrei, capitolul 10, [este] un avertisment cutremurător pentru fiecare dintre noi, de care trebuie să ţinem seama. Pentru că cei care n-au ţinut cu seriozitate seama de acest lucru iată unde au ajuns. Nu-s departe mulţi dintre cei care sunt deja în starea asta. Îi şi ştiţi cu numele şi trebuie să vă îngroziţi de orbia şi de prăpastia, şi de osânda în care au ajuns. Pentru că ei nu se mai întorc, nu se mai pot întoarce niciodată. Fiindcă s-au lepădat de Duhul Harului lui Dumnezeu, Care i-a adus odată şi i-a înştiinţat să rămână pentru totdeauna smeriţi şi sinceri în mijlocul fraţilor, lângă Domnul.
„Să nu vă părăsiţi deci adunarea voastră, spune Cuvântul sfânt, cum au unii obicei.” Vai, ce nenorocit obicei! Fiindcă această părăsire a adunării, a învăţăturii şi a fraţilor este păcatul care duce la starea de pierzare, din care se poate foarte lesne să nu mai fie nici o scăpare, cum nici nu este pentru nici unii şi dintre cei pe care îi cunoaştem. În Epistola către Evrei, la capitolul 10, de la versetul 25 până la 27, se spune acest cuvânt cutremurător. Şi din acest loc al Sfintei Scripturi se vede limpede că părăsirea adunării este o răzvrătire împotriva fraţilor, iar păcatul acestor răzvrătiri este osândit totdeauna la aşteptarea înfricoşată a judecăţii şi la văpaia focului mistuitor şi veşnic.
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne ajute pe noi toţi ca nici unul şi nici una să nu ne despărţim de Biserica noastră, de adunarea noastră, de fraţii noştri, de învăţătura noastră cea bună şi străbună, de simţământul dragostei noastre, de patria noastră şi de poporul nostru în care ne-am născut. Pentru ca nu cumva să ajungem printre străinii şi vrăjmaşii care să ne facă apoi şi pe noi nişte vânzători, nişte lepădaţi, nişte necredincioşi, cum au ajuns cei de pilda cărora şi de starea cărora trebuie să ne cutremurăm, că sunt dintre noi şi printre noi.
Ci, cu o dragoste de fraţi neprefăcută, să ne ajute Domnul Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să fim nedespărţiţi de bunurile cele veşnice ale dragostei, ale adevărului, între fraţii noştri şi între copiii Domnului unde ne-am născut şi unde am crescut până astăzi, ca să ne mântuim noi şi copiii noştri, şi tot neamul nostru şi acum, şi în vecii vecilor.
Acestea sunt îndemnul, dorinţa şi rugămintea noastră pe care, în acest scurt cuvânt, am dorit să vi le aducem la cunoştinţă şi să ni le punem pe inimă mai ales în aceste vremuri când ispita căderii, ispitele prăbuşirii sufleteşti au pierdut şi-i mai pierd pe atât de mulţi care se despart de fraţi şi de învăţătură, şi de unitate şi ajung astfel nişte vânzători, nişte iscoade, nişte tulburători, nişte dezbinaţi, nişte făcători de rău împotriva Lucrării lui Dumnezeu – în care au venit să se mântuiască, dar în care şi-au găsit, prin neascultare, numai pierzarea şi osânda lor şi a celor care îi urmează în rătăcirea şi neascultarea în care au căzut.
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 5
