Motto :„Spre lumile Luminii aripile-am întins
Îndrăgostit de-al slavei nemărginit Cuprins.
M-am ridicat pe scara nălţimilor de har
Spre taina fără moarte şi fără de hotar…
…Ce-s valurile care mă ţin şi mă atrag
Cu teamă şi iubire, cu tremur şi cu drag?”
Numai trăirea şi poezia au dreptul şi şansa de a spune ceva despre Dumnezeu.
Oricine se apropie cu onestitate, profunzime şi simţire de tezaurul poeziei dorziene este silit să recunoască noutatea fenomenului din cadrul poeziei creştine româneşti. Cititorul atent recunoaşte în versurile lui taine ale inimii care se lasă experimentate şi cucerite de cuvinte numai de marii sfinţi.
Poetul Traian Dorz împlineşte o vocaţie spicială şi rară. Rigoarea precizării teologice el o îmbracă în turnură poetică, în poezia sa cognitivul este străbătut de afectiv, iar înţelegerea se îmbrăţişează cu simţirea. Simţămintele şi pasiunle din lirismul său acoperă ca o boltă uriaşă scheletul dogmatic sau moral şi-l fereşte de rigiditate, intelectualism şi stereotipie. Limbajul ştiinţific, logic şi raţionalist nu are acces la Dumnezeu. Numai trăirea şi poezia au dreptul şi şansa de a spune ceva despre Dumnezeu.
Poetul pătrunde prin viaţa sa închinată lui Dumnezeu în misterul trăirilor cereşti, iar arta sa poetică cucereşte sclipiri ale acestui mister în imagini sensibile de o rară frumuseţe. Poetul nu-şi clădeşte pe nisipul mişcător al metaforei lumi iluzorii, nu zboară într-un infinit impersonal, el caută permanent cuvinte, comparaţii, epitete, metafore prin care tâlcuieşte adevărul fiinţei sale, realitatea trăirii duhovniceşti. Fantezia – sufletul poeziei – nu este închipuire lipsită de suport real, ea exprimă experienţa întâlnirii cu Dumnezeu.
Din orizont în orizont spre orizontul fără de sfârşit
Motivele poeziei dorziene îl trimit pe cititor spre culmile înalte ale gândirii şi experienţei patristice. Un motiv al poeziei sale este cel al epectazei, al înaintării omului din zare în zare, din har în har, din slavă în slavă spre slava fără de sfârşit.
Potrivit gândirii şi experienţei duhovniceşti validate de trăitorii cu viaţă sfântă, cei care au pornit cu hotărâre şi devotament pe „calea cea nouă şi vie” se prefac „din slavă în slavă ca de la Duhul Domnului” (II Cor 3, 17). Sf. Ap. Pavel spune: „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte alerg la ţintă la răsplata chemării celei de sus” (Fil. 3, 17). Astfel, Dumnezeu este xperimentat „ca vârf spre care trebuie să tindem ca oameni în veci, fără să ne putem identifica niciodată cu El. El este viitorul nostru etern, perspectiva nesfârşitei noastre umanizări” . Pentru prima dată acesta idee este dezvoltată de Sfântul Grigorie de Nyssa. Potrivit acestui Părinte bisericesc „niciodată dorinţa celui ce urcă nu se opreşte la cele cunoscute, ci sufletul urcând printr-o altă dorire mai mare spre alta mai de sus, într-o urcare necontenită, înaintează pururea, prin cele şi mai înalte, spre Cel nehotârnicit” .
Această mişcare eternă este erosul uman întins spre erosul divin (Sf Grigorie Palama). Această vocaţie eternă a omului este înscrisă în fiinţa sa în actul creaţiei. Menirea fiecări persoane este aceea de „a se arunca în oceanul înfinit al Dumnezeirii, ca să găsească acolo alinarea nostalgiei sale” .
Orizonturile străbătute sunt uitate, iar sufletul este atras prin iubirea pururi nouă spre orizonturile viitoare pe care le deschide harul. Iată cum exprimă poetul această stare atât de rar experimentată, dar şi mai rar teologhisită: „Mai sus mereu ne-am cufundat / în slava cea adâncă / atâtea slăvi am colidat şi tot mai mergem încă. / Mai sus din cer în cer mai sus, / cu ochii plini de soare / cutremuraţi cădem Iisus la sfintele-ţi picioare” (Mai sus, mereu…) sau: „Toate zările trecute / să lăsăm în urmă, rând, / prin hotare neştiute / să zburăm cu drag, cântând” (Vino îngerul iubirii). Nici o treaptă nu este ultima. Fiecare tărâm atins deschide zarea unui alt tărâm, fiecare cer cucerit se face pricina cuceririi unui alt cer: „Cu aripi mari şi largi întinse / spre-a-l slavei fericit azur / străbatem ceruri necuprinse / cu stol de îngeri împrejur” (Mereu mai sus). Epectaza începe de pe pământ prin roadele pe care le aducem lui Dumnezeu din harul Lui şi ostenelile noastre: „Merită să pierzi o stare pentru alta şi mai sus,/ din mai bine spre mai bine să te nalţi după Iisus. / Orişicâte roade scumpe I-ai adus, mai multe-adu-I, / Niciodată nu se poate da prea mault spre slava Lui”. (Merită să laşi)
Dorul este condiţia înaintării veşnice a omului către Dumnezeu
Sfârşitul unui urcuş se face începutul altui urcuş, păşirea pe o nouă treaptă deschide o zare nouă, iar cel care întreţine această înaintare este dorul de Dumnezeu: „Ţara Primăverii / ce ne-aştepţi în tine, / Dorul reverderii / arde pară-n mine, paşii mi-i aşteaptă zări nestrăbătute, treaptă după treaptă / să le sui mai iute” (Ţara primăverii). „Dorul este un sentiment greu de definit… în dor e prezentă într-un fel propriu şi în grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite” (Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae). „Ce haruri mi-ai turnat în suflet / de nu-mi mai afu-n lume loc, / de arde-n dorurile mele / atâta dragoste şi foc” (Dorita Patria iubirii) sau: „Dor al dorurilor mele / strălucit şi sfânt şi-nalt, / Toată dragostea mea suie / către ţărmul celălalt… / care-i valul ce m-ar duce / până dincolo-ntr-un salt / dor al dorurilor mele / de pe ţărmul celălalt” (Dor al dorurilor mele).
Această înălţare de la o ţintă la alta, ţine veşnic. Ea implică nesfârşirea oceanului dumnezeiesc la a cărui margine nu ajungem niciodată. „O, al veşniciei mele dulce şi puternic Far / Tu-mi arăţi mereu mai scumpe ţărmuri fără de hotar / şi mă treci din stăvilarul Timpului încet şi greu / să cuprind nemărginirea strânsă-n Tine Domnul meu” (Am lăsat în urmă lumea).
În această înaintare prezenţa lui Dumnezeu este paradoxală, El este şi „ţinţa ultimei dorinţi”, dar în acelaşi timp este unit cu sufletul doritor pentru a-l conduce şi însoţi spre ţintă. Dumnezeu este pentru sufletul doritor mereu revelat şi mereu ascuns, este mereu aproape şi mereu departe, sufletul Îl simte chiar în miezul existenţei sale, dar în acelaşi timp El este mereu neajuns: „De-ai fi la mii de mile eşti tot în prejma mea, / mi-eşti în fiinţa-ntreagă, oriunde-mi este ea” (Tu eşti mereu cu mine) sau: „Eu ştiu că eşti aicea cu mine, Drag Iisus / Şi totuşi pari departe, la mii de leghe dus” (Eu ştiu că ştii). Tocmai acest paradox oferă perspectiva fericirii veşnice. Sufletul este fericit pentru că este unit cu Dumnezeu, dar în acelaşi timp la orizontul existenţei sale i se deschid alte nuanţe şi feţe ale strălucirii izvorâte tot din Dumnezeu – Ţinta, Care etern şi etern este dorit şi cucerit: „Tu Cel ce, cât te-aflăm mai dulce, / Eşti mai dorit şi mai căutat, – / Cu cât mai mult ne-apropii totul, / Ne pari mereu mai depărtat.” (A fost cândva o veşnicie). Acest paradox este numit de Sfântul Maxim Mărturisitorul „mişcare statornică şi statornicie într-o veşnică mişcare”.
Acest dor nu este numai dinspre om spre Dumnezeu, el este şi dinspre Dumnezeu spre om. Dumnezeu iese din transcendenţa sa în întâmpinarea omului, iar omul se depăşeşte continuu pe sine atras de Dumnezeu, iar locul de întâlnire se face sărbătoare. Este o reciprocitate surprinsă foarte rar în scrierile patristice în care comuniunea dintre Dumnezeu şi om este exprimată în cuvintele dorului reciproc: „Noi plângem după Domnul, dar şi El după noi, / Mireasa Lui Îl cheamă, dar şi El cum o cere! / O fericita clipă: unirea Celor Doi / Şi nunta ce va-ncepe cu prima înviere” (Suim plângând adesea).
În drumul către Dumnezeu se cere dăruire totală şi îndrăzneală totală
Iubirea de Dumnezeu fereşte sufletul de oprire şi plictiselă, ea este forţa graţioasă care îl întreţine şi-l împrospătează veşnic în devenirea lui veşnică. „A se opri undeva, la o margine, înseamnă a suferi pe urmă de o plictiseală de moarte” . Iubirea este bucuria dinamică şi fără lipsuri, ea este „din unduiri de raze şi irizări de har, / amestec de lumină, de cântec şi de jar” (Iubirea mea-i culeasă). Ea este cea mai mare comoară ce nu poate fi asemănată şi înlocuită de nimic: „Nu pot trăi fără iubire; / ca floarea smulsă mă usuc, /- de unde piere-a ei simţire / las tron de aur şi mă duc” (Nu pot trăi). Ea garantează seninul, înălţarea, Îl împărtăşeşte pe Dumnezeu şi Îl făgăduieşte pe Dumnezeu: „O, fericită zi fii, veşnic / un dulce şi senin hotar / din care să mă nalţi într-una / spre noi şi noi nălţimi de har, / din care dragostea mea nouă / şi fericirea mea mereu / să poarte împătrit pecetea / sărutului lui Dumnezeu” (O, fericită zi).
Viaţa în duh ne oferă şansa de a înainta la infinit în sensurile inepuizabile ale părtăşiei, fiindcă este înaintarea în relaţia persoanei dumnezeieşti. În aceată comuniune şi înaintare veşnică se cere dăruire totală şi îndrăzneală totală. Sufletul care se dăruieşte total are curajul să-L pretindă pe Dumnezeu total. Poetul a cucerit acest pisc: „Nădejdea mea, -ndrăsneşte să ceri de la Iisus, / Ce mintea nici gândeşte, / ce gura nici n-a spus./ – Acel copil Îi este mai drag lui Dumnezeu / Ce-I dă Şi-I îndrasneşte, / tot ce-i mai scump şi greu” (Iubirea mea, -ndrasneşte). Dar în condiţia actuală fiinţa omului nu poate cuprinde această plinătate: „ Peste viaţa mea firavă / adus-ai munţi de haruri grei / şi-atâta fericită slavă / de-o frânge greutatea ei…Ţi-am dus durerile nespuse / Putut-am ducea-amarul tot, / dar bucuria azi Iisuse / Şi slava parcă n-o mai pot” (Iisuse dulce, urzitorul). Această stare rară este numită de Sfânul Simeon Noul Teolog „marea povară a darurilor Tale cele multe” .
Conexiunile, dezvoltările şi aprofundările ce se pot face pornind de la versurile poetului Traian Dorz, nu se opresc cu oprirea mea, ele sunt multe şi uimitoare. Limbajului şcolăresc, sărac, raţionalist şi rigid cu care se încorsetează deseori discursuri despre îndumnezeire şi har, despre iubire şi slavă, este pus într-o evidentă eclipsare de limbajul poetic şi de experienţa mistică prin care Traian Dorz a făcut teologie. Poate cineva mai iscusit şi mai harnic va scoate la iveală comorile poeziei sale în toată strălucirea lor pentru cei care încă nu le cunosc.
Vasilică Nica
–––––––––
1.„E nevoie de poeţi pentru a cânta experienţa lui Dumnezeu…Teologia şi-a pierdut prestigiul atunci când a vrut să devină o ştiinţă, când a intrat în compeţiţie cu înţelepciunea lumii. Ea poate fi lirică, doar unind poezia cu mare precizie a termenilor…ea este compatibilă cu poezia” (Dumitru Stăniloae, M. A. Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită, p. 175). Este cel puţin interesant că, poate, cel mai mare dogmatist al secolului trecut face apel la poezie pentru a vorbi despre Dumnezeu şi experienţa trăirii cu El;
2.Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol I, Ed. Cristal, Bucureşti, 1995, p. 186. Şi iarăşi: „Omul nu va termina niciodată să înţeleagă şi mai mult şi să-şi exprime bucuria, recunoştinţa şi doxologia pentru ceea ce-i arată Dumnezeu” (Idem, Dogmatica vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 429);
3.Sf. Grigorie de Nyssa, PSB 29, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, Omilia a VIII-a la Cântarea Cântărilor, p. 223;
4.Pr Prof. Acad. Dumitru Stăniloae, Dogmatica…, p. 413, Bucureşti 2003;
„Iubirea este şi etern mobilă şi etern stabilă pentru că este vie şi dă viaţă, pentru că cel ce iubeşte… e mereu viu în comuniunea plenară cu cel iubit şi cel iubit e mereu viu în iubirea nesfârşită ce i se arată” (Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae, Chipul…, p. 200);
5.„Sufletul este asemnea unei logodnice, iar Domnul asemenea unui logodnic care se iubesc mult unul pe altul şi suspină unul după altul. În iubirea Lui, Domnul tânjeşte după suflet şi Se mâhneşte dacă acesta n-are în el loc pentru Duhul Sfânt. Iar sufletul care a cunoscut pe Domnul Îl doreşte, căci în El e viaţa şi bucuria lui”. (Sf Siloan Atonitul);
6.Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae, Chipul…, p. 64;
7. Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, epistole şi capitole, Deisis, Sibiu, 2001
6 Comments