Duminica Sfintei Învieri

 Evanghelia de la Ioan 1,1-17

 1 La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. 2 Acesta era întru început la Dumnezeu. 3 Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. 4 Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. 5 Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. 6 Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. 7 Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. 8 Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. 9 Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. 10 În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. 11 Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. 12 Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, 13 care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. 14 Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. 15 Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. 16 Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat şi har peste har. 17 Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.

 1. Prologul ioaneic. Cele patru Evanghelii încep fiecare în alt fel. Astfel, deşi Sfinţii Matei şi Luca rânduiesc la începutul scrierilor lor câte o Evanghelie a „copilăriei”, în care se afirmă deopotrivă adevărul că Domnul s-a născut din Sfânta Fecioară Maria, prin umbrirea Duhului Sfânt, totuşi relatările lor sunt independente una de alta. Sf. Marcu îşi începe Evanghelia cu prezentarea lucrării Sfântului Ioan Botezătorul. Sf. Ioan Teologul, deşi face aluzie la punctele de pornire ale lui Marcu (In 1,6-8 şi 15), Matei şi Luca (In 1,13), socoteşte că trebuie să meargă mai în adânc, s-o ia de „la început”, adică de la începutul creaţiei, şi chiar de dincolo de acest moment. Căutând să prevină orice interpretare greşită – ca cea a ereticilor adopţionişti, de pildă, după care Iisus n-ar fi Dumnezeu adevărat, ci ar fi fost numai „adoptat” de Dumnezeu la Botezul în Iordan –, Sf. Ioan ţine să precizeze de la început că Iisus Mesia este Cuvântul Cel veşnic al lui Dumnezeu, adică Dumnezeu adevărat. Acest început corespunde întru totul cadrului teologic în care Sf. Ioan prezintă viaţa şi activitatea Mântuitorului Hristos.

Hristologia Evangheliei a patra nu este „mai înaltă” decât cea a Evangheliilor sinoptice. Este însă adevărat că Sfântul Ioan este un teolog profund şi deplin conştient de importanţa şi de centralitatea hristologiei. Evangheliile sinoptice se preocupă mai ales de Împărăţia lui Dumnezeu care a început a se realiza prin venirea şi lucrarea lui Hristos; Iisus vesteşte „Evanghelia Împărăţiei” Mt 4,23). Sfântul Ioan accentuează însă, cu mai multă claritate decât predecesorii săi, că Iisus este Evanghelia şi că Evanghelia este Iisus. Şi că binecuvântările Împărăţiei lui Dumnezeu sunt prezente în viaţa şi mai ales în moartea şi Învierea lui Iisus Hristos.

2. Cuprinsul prologului ioaneic. Prologul din In 1,1-18 cuprinde patru secţiuni distincte:

– Versetele 1-5: Preexistenţa Cuvântului. Cuvântul lui Dumnezeu, Care „la început” era, deci Care există din veşnicie, ca Unul Care este El Însuşi Dumnezeu, este Cel prin Care toate s-au făcut şi este totodată viaţa şi lumina oamenilor – o lumină pe care întunericul n-o poate cuprinde.

– Versetele 6-8: Mărturia lui Ioan. După ce a afirmat adevărul despre preexistenţa din veci a Cuvântului, evanghelistul se referă la manifestarea Sa în istorie. Pe linia tradiţiei de propovăduire creştină despre Hristos, aşa cum se reflectă, de pildă, această tradiţie în Evanghelia de la Marcu sau în predicile din Faptele Apostolilor (cf Fapte 10,37), Sf. Ioan Teologul îl prezintă mai întâi pe Sf. Ioan Botezătorul şi mărturia sa despre Hristos, ţinând însă să afirme totodată, cu cea mai mare claritate, că nu Ioan era Lumina.

– Versetele 9-13: Venirea Luminii. Venirea lui Mesia, „Lumina cea adevărată”, este acum un fapt petrecut. El a venit, dar nu numai că „lumea nu L-a cunoscut”, ci nici ai Săi, adică cei care au avut privilegiul de a face parte din poporul ales, nu L-au primit. Sf. Ioan ţine însă să noteze că cei care L-au primit şi cred în numele Lui – adică cei care constituie Biserica, al cărei purtător de cuvânt este evanghelistul – au fost făcuţi fii ai lui Dumnezeu printr-o naştere „de la Dumnezeu”, de care va fi vorba mai pe larg în cap. 3.

– Versetele 14-18: Iconomia mântuirii. Cuvântul a venit în lume prin întrupare, deci S-a făcut Om. Sf. Apostol Pavel va spune că „întru El (întru Hristos) locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Col 2,9). Acelaşi lucru îl spune şi Sf. Ioan aici: slava Cuvântului întrupat, „slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”,  a putut fi contemplată de oameni (v. 14); vorbind la persoana întâi plural, evanghelistul îi are, desigur, în vedere, în primul rând, pe ucenicii Mântuitorului, deveniţi martori ai mesianităţii şi dumnezeirii Lui (cf. I In 1,1-3). O nouă invocare a mărturiei lui Ioan Botezătorul (v. 15), care vine să reafirme preexistenţa Cuvântului, şi o reflexiune a evanghelistului privind plinirea iconomiei mântuirii şi a revelaţiei divine în Iisus Hristos (v. 16-18) încheie prologul.

3. Hristos – Cuvântul (Logosul). De ce Îl desemnează Sf. Ioan pe Hristos Mântuitorul drept „Cuvântul” (ὁ lόgoV)? Însuşi faptul că el introduce acest termen fără a simţi nevoia de a da vreo explicaţie arată că este vorba de o exprimare teologică familiară primilor cititori ai Evangheliei. Care este însă sensul exact al acestei importante expresii hristologice?

Vom spune de la început că termenul Logos Îl descrie pe Dumnezeu în procesul de autocomunicare; nu este vorba numai de comunicarea cunoaşterii Sale, ci de comunicarea de Sine, care, inevitabil, include împărtăşirea cunoaşterii Sale adevărate. Astfel, Fiul lui Dumnezeu este numit Cuvântul ca Cel Care constituie Revelaţia lui Dumnezeu Însuşi şi a lucrării Sale de mântuire a oamenilor.

În filozofia stoicilor Logosul (cuvântul) lui Dumnezeu era prezentat drept principiul raţional al universului. Platonismul va face şi el uz de acest termen. Iudeul Filon din Alexandria  a introdus conceptul stoico-platonic despre logos în sistemul său filozofic.  Deşi doctrina lui Filon nu este prea clară în această privinţă, se poate spune, în general, că, pentru el, „cuvântul” are aceleaşi caracteristici ca şi înţelepciunea în unele locuri din literatura biblică.

Într-adevăr, în Pildele lui Solomon  (8,22 şi urm.) şi, încă şi mai evident, în scrierea necanonică intitulată Înţelepciunea lui Solomon (7,21-27), înţelepciunea (în ebraică: hokhmah; în greacă: sofίa) apare ca o persoană, având o existenţă independentă în prezenţa lui Dumnezeu şi o anumită relaţie cu lumea creată. Înţelepciunea este chiar prezentată drept „lucrătoarea tuturor” (Înţel. Sol. 7,21).

Logosul din prologul Evangheliei a patra trebuie înţeles pe linia tradiţiei biblice şi iudaice, iar folosirea de către Sf. Ioan Teologul a acestui termen pentru Fiul lui Dumnezeu, preexistent din veşnicie, creator şi întrupat la „plinirea vremii”, are o legătură directă cu înţelepciunea personalizată şi activă la creaţie din scrierile sapienţiale (de înţelepciune) ale Vechiului Testament.

Trebuie să mai adăugăm aici că, în iudaismul rabinic, înţelepciunea  apare identificată cu Legea (Torah), căreia, pe linia acestei identificări, i se atribuie, de asemenea, caracteristicile unei persoane şi un rol activ în opera de creare şi de mântuire a lumii.

Această tradiţie îşi are corespondentul – cu nuanţele de rigoare – în Noul Testament, unde Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l propovăduiesc Sfinţii Apostoli este nu nu numai mesajul creştin de mântuire, Evanghelia (de ex.: Lc 8,11; II Tim 2,9; Apoc 1,9; cf., mai ales, I In 1,1), ci este Hristos Însuşi  (I Cor 1,23; II Cor 4,1-6; Gal 3,1 ş. a.). Şi dacă evangheliştii sinoptici ne spun că Mântuitorul propovăduia împărăţia lui Dumnezeu sau „Cuvântul împărăţiei” (Mt 13,19), autorul Evangheliei a patra  vede în acest cuvânt pe Hristos Însuşi. Sf. Ioan nu face decât să tragă ultima consecinţă, perfect justificată, a tradiţiei iudaice şi creştine la care ne-am referit. „Cuvântul” ioaneic trebuie, deci, înţeles în lumina paralelismului  său cu înţelepciunea personalizată (Sofia) şi cu Legea personalizată (Torah) din iudaism, dar şi cu distincţia necesară, asupra căreia evanghelsitul însuşi ţine imediat să ne atragă atenţia: „Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (v. 17).

4. Cuvântul veșnic – viața și lumina oamenilor. Prologul se deschide cu precizarea că „la început”, adică la începutul creaţiei – expresia este o reamintire intenţionată a primelor cuvinte ale cărţii Facerii, unde, în traducerea greacă, apare acelaşi ἐn ἀrcή – Cuvântul era, deci că, spre deosebire de creaţie, care apare în timp, El îşi are existenţa din veşnicie, „la Dumnezeu” (expresia e repetată de două ori în v. 1 şi 2). Şi aceasta deoarece Cuvântul este El Însuşi Dumnezeu. Afirmaţia: „Dumnezeu era Cuvântul” (v. 1b) nu înseamnă de fapt altceva decât: „Cuvântul era Dumnezeu”.

„Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (v. 3). Sf. Ioan insistă asupra rolului Cuvântului la creaţie, subliniind astfel că de la început El este mijlocitor; astfel încât rolul Său de mijlocitor al mântuirii oamenilor nu apare ca ceva accidental.

Cuvintele „lumină” şi „viaţă” fac parte dintre termenii cei mai caracteristici ai Evangheliei a patra. Viaţa şi lumina sunt elemente esenţiale şi în referatul biblic despre creaţie (Fac 1). În general în Vechiul Testament, viaţa şi lumina îşi au izvorul în Dumnezeu (Iez 37,1-14; Dan 12,2; Ps. 118,130; şi, mai ales, Ps. 35,9: „Că la tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină”). Prin învierea din morţi şi prin viaţa duhovnicească revărsată permanent în Biserica Sa, Hristos se manifestă ca fiind El Însuşi Viaţa şi Lumina şi ca Cel prin Care Dumnezeu dă viaţă şi lumină lumii. Acesta este un adevăr pe care Sf. Ioan Teologul îl afirmă mereu şi în forme variate în Evanghelia sa; a se vedea, mai ales: 3,15-16; 4,14; 5,24-30; 6,35.63; 10,10; 17,3 (pentru viaţă) şi 8,12; cap. 9; 12,35-36 (pentru lumină).

Sf. Ioan zice că „viaţa era lumina oamenilor”. Cuvântul, Care este viaţă, ca Unul Care are viaţă în Sine (In 5,26), este şi lumina oamenilor în sensul că le împărtăşeşte acestora lumina cunoaşterii lui Dumnezeu (cf. v. 18). Hristos-Lumina „luminează în întuneric”(v. 5), adică în întunericul în sens moral, în întunericul păcatului.

5. Sf. Ioan Botezătorul și Hristos – Lumina „Care vine în lume”. Cu a doua parte a prologului (v. 6-8), evanghelistul ne aduce în centrul istoriei mântuirii, marcat de venirea în lume a Cuvântului. Asemenea celorlalţi evanghelişti, autorul Evangheliei a patra ţine să prezinte de la bun început mărturia lui Ioan Botezătorul despre mesianitatea lui Iisus. Dar Sf. Ioan Teologul – nu numai aici, ci şi mai departe, în v. 20 şi urm. – insistă asupra rolului subordonat al Botezătorului ca unul ce nu el era Lumina, ci numai trimisul lui Dumnezeu spre a mărturisi despre Lumină.

În versetul 9 există o importantă problemă de traducere. Expresia „care vine în lume”, din finalul versetului, se referă la „tot omul” – deci este vorba de „tot omul, care vine în lume”, cum este redat textul în mod obişnuit – sau la „Lumina” de la începutul versetului? Din punct de vedere gramatical amândouă traducerile sunt posibile. În lumina contextului însă, ar trebui favorizată a doua  traducere: „Era Lumina cea adevărată Care vine în lume (şi) care luminează pe tot omul”. După această traducere, textul constituie o referire la întruparea Luminii, a Cuvântului. Chiar versetul următor (10) ne spune că Lumina era în lume; ori această prezenţă presupune anunţarea prealabilă a venirii Sale în lume. Pe de altă parte, în mai multe locuri din Evanghelia de la Ioan (6,14; 9,39; 11,27 ; 16,28) se afirmă că Iisus „vine în lume”; iar în 12,46, Domnul zice: „Eu, Lumină am venit în lume”.

6. „Lumea” la care Hristos a venit nu L-a cunoscut (v. 10). În Sf. Scriptură cunoaşterea lui Dumnezeu este nu numai o cunoaştere intelectuală, o simplă percepere a existenţei Sale, ci, întemeiată fiind pe alegerea lui Israel şi pe purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru poporul Său (Amos 3,2), această cunoaştere implică o smerită supunere faţă de voia Lui şi o deplină încredere în El (a se vedea, de ex., Ier 31, 3). La Sf. Ioan regăsim această concepţie despre cunoaşterea lui Dumnezeu, în care însă apare integrat un factor absolut nou: mijlocirea lui Hristos. Hristos este Cel Care Îl cunoaşte în mod desăvârşit pe Tatăl, iar această cunoaştere se manifestă într-o relaţie de desăvârşită iubire, de deplină ascultare a Lui de Tatăl şi într-o sălăşluire a Unuia în Celălalt (7,29; 8,55; 10,15; 17,25 ş.a.). O relaţie asemănătoare se crează între oameni şi Părintele ceresc atunci când aceştia Îl cunosc pe Dumnezeu prin Hristos (8,32; 10,4; 13,17; 15,15; 17,8.25 ş.a.). Iar această cunoaştere a lui Dumnezeu şi a lui Hristos conferă (sau, mai degrabă, este) viaţa veşnică (17,3).

Israel, la care a venit Hristos-Lumina ca la propria-I familie („întru ale Sale a venit”, v. 11), nu L-a primit. Celor puţini care L-au primit, prin credinţa în numele Lui, le-a dat „stăpânirea” sau „dreptul” de a se face fii (sau copii) ai lui Dumnezeu, şi aceasta printr-o naştere în care sângele şi trupul nu mai au nici un rol. Întreita negaţie:  „nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească” nu numai că are rolul de accentua faptul că e vorba de o naştere „de la (sau: din) Dumnezeu”, ci constituie şi o aluzie cum nu se poate mai clară la credinţa Bisericii (aşa cum apare ea exprimată cu claritate în Mt 1,18.20 şi 25 şi în Lc 1,35) privind modul dumnezeiesc al naşterii lui Hristos din Sf. Fecioară Maria. Cum s-a născut Hristos, prin voia lui Dumnezeu şi prin lucrarea Duhul Sfânt, aşa se nasc şi creştinii la viaţa cea nouă (cf. In 3,3-5).

7. „Și Cuvântul S-a făcut trup”, spune Sf. Ioan mai departe (v. 14). Termenul folosit de Sf. Ioan este chiar şi mai pregnant, sάrx însemnând propriu-zis carne. Dacă ereticii docheţi negau realitatea trupului omenesc al Mântuitorului şi învăţau că El ar fi avut numai un trup aparent (cf. I In 4,1-2; II In 7), exprimarea de aici, atât de concretă, răspunde cum nu se poate mai clar acestei grave erori doctrinare.

Întruparea a însemnat suprema manifestare a lui Dumnezeu în lume. Ucenicii au putut contempla slava Cuvântului făcut trup. Credinţa Bisericii în dumnezeirea lui Hristos se întemeiază pe mărturia directă a celor care au contemplat slava Cuvântului întrupat. Sf. Ioan însuşi este unul dintre martorii privilegiaţi ai slavei lui Hristos şi deşi el nu relatează minunea  schimbării la faţă, ţine să ne spună că Mântuitorul şi-a manifestat slava prin minunile Sale (2,11; 11,4.40). Această slavă a avut-o Hristos încă dinainte de întemeierea lumii şi o primeşte deplin şi ca Om prin patimi, moarte şi înălţare la ceruri (17,5.24).

Hristos a putut fi contemplat de ucenicii Săi nu numai în toată slava Sa dumnezeiască,  o „slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl”, ci şi ca Cel „plin de har şi de adevăr”. Dacă termenul „har” apare în Ioan numai în prolog, şi anume de patru ori (în versetele 1, 14, 16 şi 17), „adevărul” este un termen cum nu se poate mai uzitat în această Evanghelie şi defineşte mai ales revelaţia creştină în Hristos (1,17; 8,32; 16,13; 17,17.19; 18,37). Acest adevăr este, de fapt, Iisus Însuşi (14,6).

Nu putea lipsi din prolog şi un rezumat al mărturiei Botezătorului, în care apare afirmată nu numai mesianitatea, ci şi preexistenţa (deci: dumnezeirea) Mântuitorului Hristos (v. 15).

Versetele 16-18 nu reprezintă, probabil, continuarea mărturiei Sf. Ioan Botezătorul, ci mai degrabă reiau firul argumentării întrerupt de versetul 15. „Plinătatea Lui” (v. 16) ne trimite la v. 14, unde s-a spus că Hristos este „plin de har şi de adevăr”. Din această plinătate de har şi de adevăr, „noi toţi”, zice Sf. Ioan, adică toţi cei născuţi din Dumnezeu prin credinţa în Hristos, „am luat şi har peste har (sau: har după har)”.

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

Lasă un răspuns

noiembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR