Exprimându-şi convingerea că „Dumnezeu va aduce vremea când în sânul ospitalier al Oastei Domnului să se adune cu drag toate sufletele cerului”, fratele Traian Dorz, pentru a nu se înţelege greşit ospitalitatea Oastei, nu uită să adauge: „În familia Oastei Domnului intră cine vrea şi rămâne cine poate” (cf. Traian Dorz, Istoria unei jertfe – vol. III). Cu alte cuvinte, fratele Traian Dorz ne spune că, în casa Oastei, eşti primit ca musafir al ei, dar pentru a putea rămâne trebuie să te converteşti în casnicul ei. Ca la mănăstire. Dacă vrei să rămâi mai mult de trei zile trebuie să intri în rânduiala ei. Nu de musafiri, pelerini sau turişti duce lipsă Oastea sau mănăstirea, ci de fraţi sau de monahi care să lucreze cu toată dăruirea şi responsabilitatea în ogorul adunării sau al obştii!

De altfel, Însuşi Dumnezeu, deşi vrea ca toţi oamenii să se mântuiască, nu ne doreşte în Rai ca veşnici musafiri, ci ca adevăraţi prieteni şi casnici ai Săi. De aceea, Hristos nu ne spune că Raiul este un living uriaş pentru oaspeţi, aşa cum poate şi-L închipuie sau şi-L doresc unii, ci o casă cu multe locaşuri (cf. Ioan 14, 2). Dumnezeu ştie mai bine decât noi de ce avem nevoie pentru a fi fericiţi! Ştie că până şi aici, pe pământ, nu ne putem odihni şi bucura cu adevărat decât într-o casă zidită pe stâncă şi în conformitate deplină cu planul trasat de El, Arhitectul desăvârşit. E drept că zidirea unei case începe prin aşezarea ei pe o temelie durabilă, dar nu poate fi socotită încheiată decât după aşezarea în zid a ultimei cărămizi, cheia de boltă a clădirii. Faptul că durabilitatea şi calitatea unei lucrări este dată nu doar de temelie, ci şi de zidire, ni-l arată şi Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie corintenilor: „După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia, iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos.” ( I Cor 3, 10). Se pare că şi pe vremea Sfântului Apostol Pavel, nu doar a noastră, omul era tentat să construiască mai mult după proiectul său, decât după cel al lui Dumnezeu. Să construiască cu gândul mai mult la cei care îi vor admira şi lăuda lucrarea, decât la calitatea şi durabilitatea ei.

Atunci când la casa Oastei se zideşte doar pe temelia pusă de Părintele Iosif Trifa şi doar după proiectul Domnului şi nu al omului, în ea, musafirii iubitori de pelerinaje, de treceri şi de petreceri cu greu îşi mai pot afla locul. Şi-l vor putea afla însă doar cei care simt că, pentru ei, Oastea înseamnă nu doar casa lor, ci şi „Acasa” lor. Aşa cum simţea şi fratele Traian Dorz după cum el însuşi spune în versurile sale: „Acasa mea!… ce grai divin de dulce şi fierbinte…”. Pentru el, după cum mărturisea acum circa treizeci de ani, cu prilejul unei minunate şi intime întâlniri cu Frăţietatea adunării din Iaşi, „Acasă” însemna nu doar Casa Tatălui ceresc, ci şi casa părintească şi casa sau cămara inimii sale şi totodată şi casa sau familia Oastei Domnului.

A face din Oaste „Acasa” noastră înseamnă a nu mai fi ostaşi doar de vreme bună, de mari praznice sau adunări de centenare, nunţi sau botezuri, ci ostaşi de toată vremea şi de toată viaţa. Să nu ne lăsăm amăgiţi! Mântuitorul Hristos nu a spus că este acolo unde sunt adunaţi în numele Său cel puţin doi sau trei, ci „doi sau trei” (cf. Matei 18, 20). Cât de mare e diferenţa pe care o poate face un detaliu atât de mic, cum este şi expresia „cel puţin”, atunci când unii, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, îl adaugă la cuvintele Mântuitorului! Atât de mare, cât distanţa de la Adevăr la minciună şi de la Oastea Domnului la cea a omului!

Atunci când un musafir al Oastei devine un casnic al ei, realizează că, de fapt, Oastea Domnului nu este un living pentru strângerea membrilor ei, din când în când, la ocazii deosebite, în mari adunări interjudeţene, naţionale sau internaţionale, ci o casă cu mai multe adunări locale, după modelul casei cu mai multe locaşuri a Tatălui Ceresc (cf. Ioan 14, 2). Atunci acesta va conştientiza că, pentru un adevărat lucrător şi ziditor la casa Oastei, adunările locale, oricât de mici, neînsemnate sau de diferite şi diversificate ar fi, nu trebuie să constituie niciodată o piatră de poticnire şi de neluat în seamă.

Aşadar, să nu ne surprindă faptul dacă, atunci când fiecare dintre noi va fi nelipsit din sânul adunării locale din care face parte, Oastea Domnului va deveni un locaş în care, deşi unii se vor odihni într-o stare perfectă şi mai înaltă, iar alţii într-o stare mai redusă, toţi se vor cinsti cu liniştea şi cu fericirea. Oare nu în acelaşi mod se sălăşluieşte în Casa cea cu multe locaşuri a Tatălui Ceresc?

Preot Gheorghe MANOLE
articol publicat în săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului
Anul XXVIII, nr. 43 (1123) 16-22 OCTOMBRIE 2017

Lasă un răspuns

noiembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR