în noaptea de 2 spre 3 noiembrie 1953, închis şi înghesuit într-un vagon-dubă îngheţat cu care tot călătoream de cu seară spre nu ştiam unde.
Duhul Domnului îmi liniştise inima: Chiar dacă ai fi dus până la marginile pământului, tot în mâinile lui Dumnezeu ai fi! Pământul este atât de mic, iar Mâna Domnului tău este atât de mare!

Vagonul-dubă cu care sunt transportaţi de obicei deţinuţii era anume pregătit pentru transportarea oamenilor răufăcători şi primejdioşi… aşa cum eram socotiţi şi noi.
Băncile, ca nişte laviţe tari de scândură groasă, erau aşezate de-a lungul pereţilor şi prin mijloc, pe patru rânduri lungi… Sub ele erau fixate şi lanţuri, pentru cei care ar fi trebuit să fie duşi legaţi.
În loc de ferestre erau puse acolo un fel de plăci de fier, aşezate în aşa fel, încât să poată intra printre ele câte puţin aer, dar să nu se poată vedea nimic în afară. La capătul vagonului, cabinele paznicilor, cu vizete prin care să ne observe. În cabinele dubei noastre era cald.
Nu ştiam câte astfel de vagoane au ocupat cu noi, dar în al nostru eram înghesuiţi unul într-altul vreo şaptezeci de inşi, cu tot bagajul pe care ni-l căram cu noi.
Unii aveau mult bagaj. Alţii, abia traista, tovarăşa noastră nedespărţită de a lungul anilor acestor bâjbâieli prin noaptea aceasta.
Afară trebuie să fi fost tare frig. De cu seară, când ne-am îmbarcat aici, era încă zăpadă…
Un timp am tremurat cu toţii destul de tare: duba era rece. Aburul ne ieşea ca un fum pe gură şi pe nări, iar hainele ne păreau atât de subţiri şi de uşoare, încât ni le tot strângeam pe noi. Mai târziu însă, tot hurducaţi şi înghesuiţi, ne am mai dezmorţit.
Abia aşteptam dimineaţa, ca să ajungem undeva. Eram atât de curios să văd ce localitate va fi aceea unde vom fi duşi. Înşiram în gând toate oraşele de care îmi aminteam că încep cu litera C… Craiova, Constanţa, Cluj, Câmpina, Câmpulung, Carei… Întrebam când pe unul, când pe altul, să văd unde bănuiesc ei că vom fi duşi. Dar nimeni nu ştia. Nimeni nu bănuia unde mergem şi ce vom face acolo.
Unii credeau că ne vor duce la Gherla, unde este o fabrică, să lucrăm acolo. Alţii, că ne vor duce la vreun şantier de construcţii. Alţii, că la vreo mină…
De fiecare dată când unul îşi dădea o părere, săreau alţii să-l combată.
– Noi, la mină? Suntem noi în stare să săpăm la mină?
– Ei, zi mai bine să ferească Dumnezeu! Parcă ne mai întreabă cineva pe noi, putem sau nu putem. Mergem unde ne duc şi facem ce ne silesc.
– Nu-i chiar aşa! Nu vezi că totuşi s-a ţinut seamă la colonie că nu putem mai mult şi ne-au dat să lucrăm numai jumătate de normă?
– Aici da, dar nu mai poate fi şi altfel?
– Nu prea se poate! Doar este o lege!
– Lege? Ce lege? Dacă ar fi o lege, am fi noi aici? Ce rău am făcut noi? Ce rău a făcut ăsta că s-a rugat lui Dumnezeu? Dar ăla, dar ăla? Oricare de aici, pentru care n-au avut nici o lege scrisă care să-l condamne. Şi totuşi iată, îngheţăm şi putrezim aici cu toţii, duşi ca animalele sau ca răufăcătorii! În acest hal şi în acest fel. Condamnaţi numai de legea nescrisă a bunului plac. Iar ai noştri, familia, cine mai ştie pe unde şi cum vor fi!… Şi cine ştie cât va mai fi tot aşa! Mai vorbeşti de lege! Ce rău am făcut noi ca să fim trataţi aşa? Dar există două legi: una scrisă, pe care nu o ţine nimeni. Şi cea nescrisă, după care se conduc toţi.
Eram sătul să tot aud astfel de cârteli şi de proteste fără nici un rost. De zeci de ori pe zi şi le aruncau unii altora.
Eu aveam despre toată starea în care ne găseam noi o altă părere. Eram convins că nici unul dintre noi nu suntem chiar total nevinovaţi. Fiecare eram aduşi aici de Dumnezeu cu un scop limpede şi pentru un motiv clar.
De atâtea ori le-am spus celor care cârteau aşa – că sunt condamnaţi pe nedrept şi că sufăr nevinovaţi – povestirea cu vaca săracului şi Efrem Sirul.
Le-o spun şi acum:
– Voi ziceţi că sunteţi nevinovaţi, mereu nevinovaţi… Poate că aşa este, poate că faţă de legile omeneşti sunteţi nevinovaţi. Dar oare faţă de legile lui Dumnezeu sunteţi tot nevinovaţi? Ascultaţi o povestire şi după aceea spuneţi mi dacă veţi gândi tot aşa…
Era demult în Siria un tânăr numit Efrem, singurul fiu al unor părinţi bogaţi, dar necredincioşi. Acest tânăr era foarte răsfăţat şi întrecut. Îşi permitea orice, fiindcă părinţii lui aveau o mare slăbiciune pentru el.
Odată a fost trimis de părinţii lui la nişte rudenii dintr-un oraş vecin, să plece azi şi să vină mâine. Drumul trecea printr-o pădurice. La marginea pădurii era o căsuţă, iar pe lângă calea din pădure păştea o vacă singură.
Cum tânărul trecea pe cale, vaca nu s-a dat în lături ca să-i facă loc. Atunci tânărul, furios, luă un ciomag şi lovi vaca. Dar vaca, speriată, nu se dădu la o parte, ci o luă înaintea lui pe cărare. Tânărul, şi mai furios, lovi iarăşi vaca. Dar aceasta iarăşi nu se dădu în lături, ci merse fugind tot pe cale înaintea lui. Peste măsură de înfuriat, Efrem o luă atunci la fugă după vacă, lovind-o cât putea cu ciomagul, până când vaca, ajungând la o prăpastie, căzu şi muri acolo. Nimeni nu-l văzuse când făcu isprava asta.
A ajuns seara în oraşul unde mergea… S-a bucurat cu rudeniile sale, iar dimineaţa s-a întors înapoi.
Când era în pădurea prin care trecuse cu o zi înainte, îl întâlni un om foarte sărac care îi zise:
– Tinere dragă, ieri am văzut că treceai pe aici; spune-mi, te rog, n-ai văzut cumva o văcuţă păscând pe cale? Eu sunt om sărac, am cinci copii, femeia mi-a murit, iar copilaşii mi-au rămas fără mamă. Aveam o văcuţă de la care îi hrăneam cu lapte. Copilul cel mai mărişor a adormit ieri când o păzea, iar când s-a trezit el, vaca nu mai era. Spune-mi, te rog, ieri, când ai trecut dumneata pe aici, n ai văzut cumva văcuţa noastră?
– Vezi-ţi de treabă, momârlane, zise tânărul bogat şi încrezut. Ce, eu sunt văcarul tău? Ce-mi pasă mie de vaca ta?
Şi plecă mai departe în drumul său, nepăsător.
Abia ce ajunse acasă şi se lăudă la părinţii lui ce bine a petrecut pe unde a fost, că îndată sosiră jandarmii care îl întrebară:
– Tinere, tu ai fost ieri în oraşul vecin?
– Da, am fost!
– Şi ai trecut printr-o pădurice?
– Da, am trecut.
– Atunci, vii cu noi! Eşti arestat. Acolo a fost găsit un om omorât şi jefuit nu se ştie de cine. Cum numai tu ai fost văzut trecând pe acolo, vii cu noi.
– Sunt nevinovat, sunt nevinovat, începu să se vaite tânărul.
– Poate că eşti nevinovat, nu se ştie. Deocamdată însă vii cu noi!
Şi tânărul Efrem fu dus la închisoare. Acolo, anchete cu bătaie şi amenin-ţări…
– Sunt nevinovat, sunt nevinovat, striga Efrem.
Iar zi şi noapte mereu se ruga: „Doamne, Doamne, cum îngădui Tu să sufăr aici nevinovat? Ei mă învinuiesc că am ucis un om, dar Tu ştii că eu nu am ucis, nu am furat, nu am aprins… Tu ştii că eu sunt nevinovat…“
Într-o noapte însă, după ce Efrem fu chinuit multe zile, când mereu striga: „Sunt nevinovat, sunt nevinovat“, i se arată o fiinţă luminoasă care îi zise:
– Efrem, dar şi de văcuţa săracului eşti tu nevinovat?
Atunci Efrem se trezi din nebunia lui şi se aruncă la pământ, plângând cu lacrimi amare şi zicând:
– O, Dumnezeule Atotputernic, Care le vezi pe toate şi pe toate le judeci, Te rog, iartă-mă! Da, nu voi mai spune că sunt nevinovat. Dar, dacă mă vei izbăvi de aici, voi întoarce împătrit săracului pe care l-am păgubit, iar eu mă voi preda Ţie, ca să Te slujesc cu o viaţă sfântă. Pun legământ cu Tine în clipa asta.

Chiar în dimineaţa aceea uşa se deschise şi temnicerul, intrând la el, îi zi-se:
– Ei tinere, ai avut noroc! Azi-noapte s-a descoperit ucigaşul adevărat, tu eşti liber. Ia-ţi tot bagajul şi pleacă acasă.
– Domnule temnicer, ştiu eu Cine m-a eliberat pe mine, zise el. Dumnezeu, Care mi-a ascultat pocăinţa mea.

Ajuns acasă, de data asta a povestit totul părinţilor săi, cu lacrimi de pocăinţă şi cu legământ că va sluji toată viaţa sa lui Dumnezeu.
– Acum vă rog, tată şi mamă – zise el – să mă ajutaţi să-mi împlinesc legământul meu. Să-mi daţi două vaci cu lapte, cele mai bune de la casa noastră, să i le duc săracului, răscumpărare pentru văcuţa lui. Şi două pungi de galbeni, pentru copiii săi, care au suferit din pricina mea…
Ajuns în căsuţa săracului cu darul său, i-a mărturisit cu pocăinţă totul şi şi a cerut fiecăruia iertare cu multe lacrimi.
Apoi toată viaţa lui a trăit în aşa fel, că şi astăzi i se spune Sfântul Efrem Sirul.

Aşa şi voi, ziceţi mereu ca tânărul: Sunt nevinovat, sunt nevinovat… Dar aduceţi-vă aminte, căci fiecare vă ştiţi trecutul: nu aveţi cumva pe conştiinţă vreo „văcuţă a săracului“? Păcate ascunse, pe care nu vi le-au văzut oamenii, dar vi le-a văzut Dumnezeu? Pentru astea aţi fost aduşi aici. Acum să vă aduceţi aminte de acestea, spre a vă pocăi de ele şi a vă întoarce la Dumnezeu.
Poate nu vom fi noi vinovaţi de ce ne acuză ei. Dar şi de „văcuţa“ vreunui sărac suntem oare nevinovaţi?
După povestirea asta, mulţi rămâneau pe gânduri, iar alţii, cu ochii înlăcrimaţi, recunoşteau:
– Adevărat! Fiecare ne avem pe conştiinţă „văcuţă“ noastră. Dumnezeu să aibă milă, să ne ierte şi să ne îndrepte…
Despre mine, cel puţin, nici nu mai întrebam. Ştiam bine pentru ce sunt aici. Şi ştiam şi mai bine că zilele mele nu numai afară, ci cu atât mai mult aici sunt numărate precis.
Iată, ieri am primit prima confirmare că zilele mi-s numărate. Cu opt luni mai înainte mi s-a spus, cu număr clar, câte zile voi sta într-un loc.
Acum începe un alt număr de zile, în alt loc. Iar dimineaţă, când se va deschide uşa asta, voi vedea primul semn…

În sfârşit, trenul fluieră de câteva ori scurt. Ne împinse înapoi, ne trase, ne izbi, apoi roţile înţepeniră undeva, frânate puternic.
Cabinele paznicilor se deschiseră:
– Gata pentru debarcare!
Când uşile se deschiseră, afară era lumină. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să arunc ochii spre faţada gării:
– Caransebeş!
Slăvit să fie Numele Tău, Dumnezeul meu, am răsuflat liniştit. Iată semnul că Tu eşti şi aici cu mine. De acum sunt liniştit pentru alte 242 de zile.

Traian Dorz,  din “Istoria unei Jertfe”, Vol. III

Lasă un răspuns

noiembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR