A treia operaţie – în anul 1933, la Sanatoriul «Martin Luther» din Sibiu

Numai numele sanatoriului s-a schimbat şi numai cel al oraşului şi cel al ţării… Bolile însă îşi continuau lucrarea în puţinul lut ce-i mai rămăsese, menţinându-şi neschimbate numele: T.B.C. şi cancer.

Întors în ţară de la Davos, Părintele Iosif îşi reia locul de la Geoagiu, datorită bolii de piept. Dar n-a avut nici timp să-şi încălzească bine patul suferinţelor de aici, că a şi apărut din nou criza la intestine.

Cu o maşină de urgenţă este dus la Sibiu şi internat la Sanatoriul «Martin Luther». Aici, după un consult medical, o echipă formată din mai mulţi doctori hotărăşte că trebuie să i se facă o nouă operaţie la intestine. Şi astfel, cuţitul doctorului taie pentru a treia oară.

Această operaţie i-a făcut-o la sfârşitul anului 1933 doctorul Eitel.

Şi totuşi Părintele Iosif lucrează, cheamă şi reuşeşte să aducă la Hristos – până la acea dată – o sută de mii de ostaşi, îngenunchindu-i la picioarele Crucii. Coloanele foii «Oastea Domnului» nu mai reuşesc să cuprinde toate numele celor care se înrolau în Oaste.

În aceste condiţii de grea suferinţă, dar şi de măreţe biruinţe, se sărbătoresc cei zece ani de Oaste. Despre ele scrie şi părintele în articolul următor:

Jubileul meu de treizeci de ani de boli şi suferinţe

 O dată cu zece ani de Oaste, eu îmi serbez şi jubileul de treizeci de ani de boli şi suferinţe. Sunt treizeci de ani de când am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că nimica bun nu este în „carnea mea“ (Romani 7, 18), apoi acela sunt eu.

Totul e stricat înăuntrul meu. Cum le spuneam fraţilor de la Bucureşti: O, iubiţii mei fraţi, dacă aţi şti cum trăiesc eu… dacă aţi şti că tot lăuntrul meu este schimbat din firea sa printr-o grea operaţie pe care o simt clipă de clipă ca pe un ţepuş, v-aţi întreba miraţi: oare poate trăi un om în chipul acesta? Şi eu trăiesc prin darul lui Dumnezeu.

Cine a zis că Dumnezeu nu mai face şi azi minuni? Sunt treizeci de ani de când boli nesfârşite rod în corpul meu. Sunt şase ani de când două boli „care nu iartă“ rod în puţinul lut care a mai rămas din mine. Oameni uriaşi s-ar fi prăbuşit sub greutatea lor şi a muncii istovitoare ce o fac… şi eu totuşi trăiesc… trăiesc prin dragostea şi iertarea lui Iisus cel răstignit pe Crucea Golgotei.

Treizeci de ani de boli şi suferinţe… Mă uit înapoi peste viaţa mea şi văd acest jubileu frânt în două. În mai bine de jumătatea lui, vedeam în suferinţă un diavol negru, un „blestem“, o „soartă vitregă“, de care umblam să scap. Abia după cincisprezece ani am aflat că „diavolul cel negru“ era un înger, şi „blestemul“ era o binecuvântare.

Suferinţa este cea mai scumpă şi mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc ce m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit cerul cu mine – şi prin ea vorbesc şi eu cu cititorii mei. Dacă este ceva care place în scrisul Oastei, apoi acel ceva, Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost mierea care a uns cărţile Oastei.

Slăvit să fie Domnul, că m-a învrednicit şi pe mine păcătosul să pot verifica ceea ce spunea Apostolul Pavel: Pentru aceea noi nu slăbim, ci chiar de s-ar şi strica omul nostru din afară… cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi (cf. II Cor. 4, 16). Puterea lui Dumnezeu în slăbiciunile mele se adevereşte… când sunt slab, atunci sunt tare (cf. II Cor. 12, 9-10).

O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea mormântului! Ţi­ne‑mă neîncetat «mai lângă Domnul meu», până în clipa când mă vei preda cu totul şi pe totdeauna în braţele Lui.

O dureroasă amintire

Când părintele îşi nota că jubilează treizeci de ani de suferinţe şi necazuri, sigur că îşi va fi amintit îndurerat de anul 1903. La această dată avea patru ani de şcoală la liceul din Brad.

Începuse liceul în urmă cu patru ani, deci în 1899, copil numai de 11 ani fiind. Drumurile de la Certegele de lângă Câmpeni şi până la Beiuş de cele mai multe ori le va fi făcut pe jos sau în căruţa moţească, cu moţii lui, care se duceau la ţară cu cercuri şi cu ciubere, din poartă în poartă, după bucata de pâine sau de mălai.

Frigul răbdat în căruţa moţească şi frigul răbdat iarna la femeia cea săracă, la care stătea în gazdă, cu puţin foc în vatră sau fără, au lăsat urme adânci.

Abia din 1903 încolo va fi intern la Beiuş, până în 1907.

Vacanţa din 1903 şi-a petrecut-o în staţiunea de la Vaţa – aproape olog – unde, la intervenţia stăruitoare a mamei lui celei de-a doua, un medic francez se ocupă de el, tratându-l şi ajutându-l să scape de cârje.

O, dar a scăpat el cu adevărat vreodată de cârje? Chiar dacă aici le-a aruncat pe cele de lemn, mereu a trebuit să se sprijine în cârje, căci oare ce au fost sanatoriile, spitalele, cuţitele medicilor, pansamentele făcute de fratele Opriş şi medicamentele folosite dacă nu tot nişte cârje?

Durerile însă vor rămâne chiar dacă va scăpa de cârje la Vaţa. De ele, de dureri, nu va scăpa niciodată decât atunci când va fi deplin redat din braţele lor în braţele atât de mult dorite de el, ale Tatălui Ceresc.

va urma

din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 2
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2000

Lasă un răspuns

noiembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR