Şi rinichii sunt bolnavi

După a treia operaţie, de la Sibiu, părintele iar se reîntoarce la Geoagiu, de unde, la sfârşitul anului 1933, scrie următoarele:
Peste o lună se împlineşte un an de când zac mereu pe pat. Acum mă aflu în sanatoriul din Geoagiu. În timpul din urmă, boala agravându-se şi cu o complicaţie la rinichi.
Va trebui să urmez un tratament special într-un sanatoriu din Capitală, unde voi trece, probabil, iar printr-o operaţie.
Părintele a plecat apoi, într-adevăr, la Bucureşti.

Numai că despre aceasta vom afla abia în 1935 din articolul „Zi de post şi rugăciune pentru Părintele Iosif“.
În lucrarea noastră, respectiv în acest volum, nu este trecută la număr nici această mică operaţie, precum nici operaţia propriu-zisă, pentru că fratele I. Marini aşa zice: „După operaţia de la Bucureşti i-a rămas un defect care trebuie din nou cioplit cu cuţitul prin o mică operaţie“. Ca atare, nu ştiam nimic nici chiar despre propriu-zisa operaţie dacă fratele Marini nu amintea acest fapt în «Isus Biruitorul» nr. 13, din 24 martie 1935.

După măreaţa adunare de la Cigmău, lângă patul de suferinţă al Părintelui Iosif, la Geoagiu

La invitaţia fraţilor din Cigmău, au răspuns cu dragoste un număr însemnat de fraţi din trei judeţe (treizeci şi nouă de comune), în număr de aproximativ cinci sute. Din adunare s-a făcut propunerea: „Să cercetăm pe Părintele Iosif la Geoagiu“, care se află la o distanţă de douăzeci de minute de Cigmău.
Iată-ne în drum spre sanatoriu. Împreună cu cei din sat, peste o mie de persoane se mişcă pe culmea dealului, în costumele curate ale ţăranilor din părţile Orăştiei.
Priveliştea acestei mulţimi care urca în sus cântând cântări duhovniceşti ne va rămâne pe multă vreme întipărită pe sufletul nostru. A fost un marş unic în felul său, marş de biruinţă, dar şi de smerenie în acelaşi timp.

Alarma în sanatoriu

Ecoul cântecelor noastre a trezit sanatoriul din liniştea lui. S-a provocat o alarmă generală. Toţi bolnavii s-au îndreptat spre pavilionul spre care mergeam, să vadă ce este, ce înseamnă aceste cântece şi ce vor mia de oameni în acest loc de suferinţă.

„Slăbănogul Oastei“

Uşa dinspre coridor se deschide; doi oameni împing un pat înainte, în pat un bolnav. E Părintele Iosif care, cu ochii înlăcrimaţi, ridică slăbuţa lui mână dreaptă, în semn de binecuvântare. O mie de priviri se contopesc într-o singură privire, lacrimile izvorăsc. Este momentul suprem, momentul sfânt.
După trecerea momentului de tăcere, de suspine şi de lacrimi, din piepturile tuturor, liniştit, duios şi dulce se revarsă cântarea: „Eu pentru voi murii“. Se cântă ca niciodată, inimile tuturor plâng de bucurie, iar duhul Părintelui Iosif se odihneşte în privirile pline de dragoste ale celor ce au venit în semn de recunoştinţă.

Lângă patul Părintelui Iosif

A urmat apoi o adunare de aproape două ceasuri lângă patul Părintelui Iosif.
S-au spus cuvinte de dragoste şi de recunoştinţă, s-au cântat cântări, s a declamat, s-a vorbit.
O fetiţă din Vărmaga ne-a înălţat inimile spre cer cu poezia ei.
Era Praznicul Înălţării – am şi trăit clipe de mare înălţare. Mărit să fie Domnul!
Părintele Iosif a mulţumit fraţilor prin părintele Lungeanu, tovarăş de suferinţă al său, căci graiul Părintelui Iosif era prea slab ca să poată vorbi înaintea unei aşa mulţimi, spre a putea fi auzit.
Cu caldă rugăciune către Domnul, s-a sfârşit această cea mai duioasă adunare pe care Oastea Domnului a avut-o până acum.

CÂNTĂRILE NOASTRE

Cântările noastre cântate plângând
lua-şi-vor odată aripile-albastre
şi-n soare pluti-vor curate, arzând
de para iubirii, cântările noastre.
Cântările noastre, cântările noastre,
de para iubirii, cântările noastre.

Din roua de lacrimi ce-n ele-a rămas
luci-vor pe ceruri ghirlande de stele,
iar îngerii Slavei, cu tremur în glas,
cântând, învăţa-vor să plângă din ele.
Să plângă din ele, să plângă din ele,
cântând, învăţa-vor să plângă din ele.

Cântările noastre n-au seamăn şi soţ
în nici o simţire şi limbă şi zare;
oricine le-aude se-aprinde şi-n toţi
învie cereasca şi sfânta-ncântare.
Şi sfânta-ncântare, şi sfânta-ncântare,
învie cereasca şi sfânta-ncântare.

Venind din al Tainei Ceresc Nehotar,
cu-adânc duh de taină fiinţa-nveşmântă;
purtând mierea dulce lăsată de har,
fac dulce şi duhul, şi gura ce cântă.
Şi gura ce cântă, şi gura ce cântă,
fac dulce şi duhul, şi gura ce cântă.
Cântările noastre sunt nimb lui Hristos,
sunt ruguri iubirii, sunt jertfa suavă,
sunt tot ce pământul Îi dă mai frumos
Acelui din ceruri mai vrednic de slavă.
Mai vrednic de slavă, mai vrednic de slavă,
Acelui din ceruri mai vrednic de slavă.

O, FRAŢII MEI…

O, fraţii mei, vi-i greu urcând,
adesea suspinaţi pe drum,
dar sus credinţa, în curând
veţi fi uitat c-aţi plâns acum.

Când cu întregul suflet plin
de bucurie veţi cânta,
într-un nemaisfârşit senin
veţi fi uitat c-aţi plâns cândva.

Când ale voastre cruci, smeriţi,
le veţi lăsa lângă Iisus,
din Mâna Lui o să primiţi
cununa slavei fără-apus.

Când ochii voştri plânşi şi grei
vedea-vor faţa lui Hristos,
întreagă lacrima din ei
va şterge-o Mâna Lui duios.

Şi faţa plină de ocări
răbdate pentru El, trăind,
primi-va-n veşnice cântări
sărutul slavei strălucind.

Iar fruntea, când vă va purta
podoaba Numelui Său Sfânt,
o, cine va gândi cândva
c-aţi plâns o clipă pe pământ?

va urma

din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 2
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2000

Lasă un răspuns

noiembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR