Ca un „prieten adevărat“, părintele Vasile Ouatu l-a vizitat pe Părintele Iosif de trei ori în vara şi în toamna anului 1934. Iată ce scrie dânsul despre starea sănătăţii Părintelui Iosif în foaia sa, «Ostaşul Domnului», pe care o scotea la Bucureşti:

Omul minune

…Fraţii şi iubiţii noştri cititori, vă amintesc în ce situaţie se afla Părintele Iosif în 12 august 1934, când l-am vizitat în sanatoriu.
Era pe jumătate mort!
Când am intrat în camera sfinţiei sale, un fior de groază m-a cuprins. Părintele Iosif era în agonie. Bolnav, slăbit şi istovit ca niciodată. Desfigurat la faţă, cu ochii şi privirea schimbată, încât mi-am zis:
Vai, ce durere! Părintele Iosif va trece acasă, la Domnul! Durere mare, zic pentru noi, pentru că noi mai avem nevoie de el. Oastea are încă multă trebuinţă de el.
Condeiul său cu scrisul său atât de ales, inima şi sufletul său, râvna şi dragostea sa pentru Domnul nu pot fi prin nimeni altul înlocuite.
Darul ce Domnul i-a încredinţat este un dar deosebit. Şi Oastea va trece prin o mare încercare.
Am îngenuncheat la căpătâiul lui şi o ispită mi-a şoptit: pentru ce te mai rogi, nu vezi că e aproape mort?
Şi atunci mi-am zis: în ordinea firească şi omenească nimic nu se mai poate îndrepta, dar Cel care a ridicat pe Lazăr din mormânt poate ridica şi pe Părintele Iosif; şi de aceea eu trebuie să mă rog cu deplină şi sigură încredinţare că la Dumnezeu totul este cu putinţă. Şi m-am rugat.
După rugăciunea îngenuncheată, de mulţumire, am văzut o adevărată minune. Omul lui Dumnezeu, palid şi pierdut, s-a înviorat şi înseninat, după care mi-a declarat:
„Mai am o ultimă şi sfântă dorinţă, ca Domnul să mă primească în odihna Sa cât mai curând. Mă bucur că ai venit să mă vezi. De acum aceasta îmi este singura dorinţă; să plec în odihna Domnului“.
Acum, la 27 octombrie 1934, ne-am văzut iarăşi.
Ah, câtă schimbare şi câtă deosebire! Sufletul meu s-a umplut de o ne¬spusă bucurie. În comparaţie cu ce era în august, acum este foarte bine. Ceva de nerecunoscut. L-am lăsat şezând pe un scaun şi lucra de zor la unul dintre cele mai minunate calendare din câte a scos până acum.
Nu este aceasta oare o minune? Şi încă din cele mai mari!
Dumnezeu ni l-a dat iarăşi şi credem că ni-l va mai da pentru multă vreme, aşa suferind cum este. De aceea l-am şi numit, pe drept cuvânt, „omul minune“. La prima vedere m-am simţit nespus de fericit şi m-am socotit în al nouălea cer că Domnul n-a făcut pe voia vrăjmaşilor, care necontenit i au săpat groapa…
De cum ne-am văzut faţă către faţă, Părintele Iosif m-a întrebat cu ochii în lacrimi:
– Părinte Vasile, spune drept, credeai să mă mai vezi? Credeai să mă mai vezi şi să mai putem vorbi amândoi acuma? Credeai să ne mai întâlnim?
Şi i-am răspuns:
– Numai întemeiat pe minunea învierii, dar altfel nu!
– Părinte Vasile, a adăugat Părintele Iosif, de patru ori am fost înviat ca din morţi. De patru ori am trecut prin moarte şi Domnul m-a ridicat. De aceea nu mă mai tem de moarte şi nici nu vreau să mă mai gândesc la ea. Văd că Domnul mă are în grija Sa necontenit. Şi atunci ce grijă mai pot eu avea? De acum fie voia Domnului!
Eu nici nu mă mai gândesc la moarte!
Iată, prin urmare, o minune a vremurilor noastre. Şi astăzi se fac minuni, dar ele nu se văd decât de cei ce au ochii sufleteşti deschişi. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al minunilor, dar ele nu se arată decât între cei credincioşi.
Părintele Iosif stă în faţa tuturor ca o vie şi puternică minune de ce este şi ce poate face rugăciunea şi viaţa predată pe deplin în mâinile Domnului.
De aceea Oastea Domnului cheamă cu stăruinţă sufletele „mai lângă Domnul meu, mai lângă El“.

Furtuna din marea vieţii noastre – Matei 8, 24

Mă întorc dintr-o „furtună“. Din o furtună din care nu credeam că mai scap. Valurile şi vânturile învăluiseră cu totul corăbioara vieţii mele şi se făcuse noapte. Totul părea pierdut. Strigam şi eu ca Apostolul Petru: Mântuieşte-mă, Doamne, că mă cufund (Matei 14, 30).
Şi iată că nu m-am cufundat. Am auzit din nou glasul Celui Care strigă în furtună: „Nu te teme… căci Eu sunt cu tine ca să te scap“ (Ieremia 1, 8). El a intervenit la timp, mustrându-mă blând: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ (Matei 14, 31).
Au nu pentru tine pe cruce am murit?…
Au nu te-am mai scăpat de trei ori dintr-o astfel de furtună?
Şi a poruncit furtunii să „tacă“ şi furtuna îndată s-a liniştit.
Ce înfricoşată furtună! Cât de îngrozitoare au fost valurile şi vânturile sale!
Dar fii binecuvântată, furtună, că tu m-ai aruncat din nou în braţele Domnului. M ai aruncat din nou pe stânca cea tare a mântuirii, pe stânca Golgotei.
Sunt în viaţa noastră furtuni de grele încercări şi necazuri. Noi ne îngrozim de valurile lor şi de vuietul lor. Dar, pentru viaţa noastră cea sufletească, ele sunt binecuvântate şi o binecuvântare.
În ele şi prin ele ne apropiem de Domnul. Prin ele simţim minunea de a umbla „peste valuri“ ca pe uscat.
Noi însă simţim greu binecuvântarea furtunilor. Şi primim greu binecuvântarea lor. Când se face furtună în marea vieţii noastre, noi luptăm din toate puterile noastre să scăpăm. Ne zbatem în dreapta şi în stânga şi facem toate opintelile să scăpăm. Ca şi cei naufragiaţi pe mare, care le încearcă pe toate ca să scape şi numai când nu mai pot face nimic, atunci strigă pe Dumnezeu. Şi Domnul se îndură de ei şi îi aruncă pe o stâncă de scăpare. Aşa vrea Dumnezeu; numai când noi nu mai putem face nimic, când valurile ne-au cuprins din toate părţile, numai atunci vine darul lui Dumnezeu.
O, tu, furtună înfricoşată din marea vieţii noastre! Fii binecuvântată! Tu ne arunci în braţele Domnului. Tu ne arunci pe stânca mântuirii. Tu ne opreşti din calea „fiului risipitor“ şi ne întorci în Casa Tatălui Ceresc.
Tu eşti furtuna Domnului!…

Să lăsăm aici

Să lăsăm aici la crucea unde stăm îngenuncheaţi,
toată grija grea sub care suferim încovoiaţi
şi să ne nălţăm privirea spre Iisus cel Răstignit,
El, şi grija şi păcatul, ni le-a dus desăvârşit.

El, şi-ngrijorarea toată şi păcatul orişicui,
din napoi şi din nainte, le-a luat asupra Lui;
cum ne-a izbăvit din vină, şi de-ngrijorări ar vrea,
dacă noi cu-ncredinţare le-aruncăm asupra Sa.

…Doamne, când noi nu ştim asta, ori când vezi că nu putem,
ia-ne Tu îngrijorarea ce pe suflet greu avem;
să simţim despovărarea şi să-Ţi mulţumim apoi,
căci din toate totdeauna numai Tu ne scapi pe noi.

Dumnezeul meu

Dumnezeul meu,
Dumnezeul meu,
nu tăcea spre mine,
căci e foarte greu
a privi mereu
ţintă doar la Tine.

Fii nădejdea mea,
fii scăparea mea
în clipite grele,
dă-i la vreme grea
izbăvirea Ta
rugăciunii mele.

Dumnezeul meu,
Dumnezeul meu,
strigă des la mine,
strigă cu dureri,
că sunt mângâieri
câte-s de la Tine.

Ţine-mă în sus,
Bunule Iisus,
prin a Ta iubire
până ni-i chema
la odihna Ta
Sus în fericire.

din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 2
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2000

Lasă un răspuns

decembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Noi    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR