Duminica a IV-a din Post

(a Sfântului Ioan Scărarul)

Evanghelia de la Marcu 9,17-32 şi de la Matei 4,25 – 5,12

Marcu 9 17 Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. 18 Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. 19 Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. 20 Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. 21 Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. 22 Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. 23 Iar Iisus i-a zis: Cât despre a putea – toate sunt cu putinţă celui ce crede. 24 Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. 25 Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! 26 Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. 27 Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare. 28 Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? 29 El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. 30 Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. 31 Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. 32 Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

Matei 4 25 Şi mulţimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. 5 1 Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-Se, ucenicii Lui au venit la El. 2 Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: 3 Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor. 4 Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. 5 Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. 6 Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. 7 Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. 8 Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. 9 Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. 10 Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor. 11 Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. 12 Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

 1. Sinergism. Mântuirea este o lucrare sinergetică, de colaborare a omului cu Dumnezeu. Ea este, deopotrivă, dar (har) şi datorie. Este, adică, rodul conlucrării noastre cu Dumnezeu în Hristos. Aceasta înseamnă că, dacă Dumnezeu a făcut totul pentru mântuirea noastră și, prin Hristos, ne-a oferit harul mântuirii în chip deplin și desăvârșit, totuși noi nu putem fi mântuiţi fără voia noastră şi fără a ne angaja într-un efort de conlucrare, serios și stăruitor, cu harul dumnezeiesc.

Dacă Evangheliile celor două Duminici anterioare ne prezintă mai ales partea lui Dumnezeu în lucrarea mântuirii noastre, Duminica a IV-a din Post – atât prin cele două Evanghelii ale sale, cât şi prin pomenirea Sf. Ioan Scărarul – evidenţiază cu precădere partea noastră la primirea harului mântuirii. Astfel, relatarea din Evanghelia de la Marcu (9,17-32) despre vindecarea acelui copil muncit de duhul cel rău subliniază, în primul rând, importanţa credinţei: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (v. 23). Iar pe de altă parte faptul că nu putem fi biruitori împotriva vrăjmaşului mântuirii noastre fără rugăciune şi post: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât nu-mai cu rugăciune şi cu post” (v. 29). Pe de altă parte, această lucrare înseamnă o creștere duhovnicească, un progres, o „scară”, a cărei ultimă treaptă atinge cerul.

2. Scara dumnezeiescului urcuș. Într-adevăr, această Duminică ne arată că efortul nostru de conlucrare cu harul primit trebuie să se înscrie într-un curs ascendent, într-un urcuş fără limite, până la infinitul Împărăţiei lui Dumnezeu. Astfel, Evanghelia amintită ilustrează ea însăşi, cu mare claritate, această idee. Tatăl copilului lunatic crede că Hristos poate să-l ajute; dar îşi ştie credinţa puţină, şi de aceea strigă, cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (v. 24). Credinţa noastră este adevărată credinţă numai atunci când necontenit se desăvârşeşte din fapte (cf. Iac 2,22). Este vorba de un suiş al credinţei. Dar şi acest suiş – şi faptul se cuvine subliniat cu tărie – ne este cu neputinţă fără ajutorul lui Hristos: „Ajută necredinţei mele!” Căci, fără El nu putem face nimic (In 15,5).

Importanta învățătură că efortul nostru pe calea mântuirii – susţinut şi întărit necontenit de harul dumnezeiesc – trebuie să se înscrie într-un curs ascendent, că, adică, stagnarea este moarte şi că viaţa în Hristos înseamnă creştere şi urcuş, este evidenţiată mai ales prin dedicarea acestei Duminici Sfântului Ioan Scărarul, ca şi prin Evanghelia cu cele nouă Fericiri (Mt 4,25 – 5,12), rânduită în legătură cu pomenirea Cuviosului. Sf. Ioan Scărarul (sec. VII) şi-a primit supranumele de la faptul că a scris o adevărată sinteză a vieţii duhovniceşti intitulată Scara dumnezeiescului urcuş sau Scara raiului. După cum o arată însuşi titlul acestei lucrări, ea prezintă viaţa în Hristos ca un suiş duhovnicesc. Scara sa are treizeci de trepte, de la lepădarea de lume şi până la unirea celor trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea. Această scriere excepţională s-a bucurat şi se bucură de o largă circulaţie, fiind un minunat ghid nu numai pentru monahi – deşi lor le-a fost adresată în primul rând –, ci şi pentru orice credincios care ia în serios exigenţele Evangheliei.

3. O învățătură apostolică. Ideea vieţii în Hristos ca scară şi ca urcuş este, desigur, mult mai veche decât epoca Sfântului Ioan Scărarul. Ea apare în variate moduri chiar în Sfânta Scriptură. Se cuvine să cităm aici, în primul rând, un text important din a doua Epistolă a Sf. Apostol Petru (1,4-8). Apostolul arată, în primul rând, că mântuirea este un dar: Dumnezeu – zice el – „ne-a hărăzit făgăduinţe mari şi de mare preţ, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi” (v. 4). Imediat însă, arată că realizarea mântuirii cere şi conlucrarea noastră: „Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună cunoştinţa, la cunoştinţă înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească dragostea” (v. 5-7). Iată o adevărată scară a virtuţilor, care se adaugă una alteia într-o succesiune ascendentă şi tot mai cuprinzătoare, de la credinţă, temeiul vieţii creştine, şi până la dragoste, „care este legătura desăvârşirii” (Col 3,14)! Că, într-adevăr, Apostolul a avut în vedere o astfel de scară şi sporirea credincioşilor prin urcarea treptelor ei o arată clar versetul următor (8): „Căci dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roadă în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos”.

4. Scara Fericirilor. Imaginea unui astfel de urcuş îl reflectă, cum spuneam, și cea de-a doua pericopă evanghelică a acestei Duminici. Într-adevăr, încă unii dintre vechii Părinţi bisericeşti au văzut în cele nouă Fericiri din introducerea Predicii de pe Munte de la Matei (5,3-12) treptele unei scări împărăteşti, care suie de la smerenie până la răbdarea cu bucurie a prigoanei pentru Hristos şi pentru numele Lui. Astfel, de pildă, Sf. Grigorie de Nyssa, care ne-a lăsat o minunată tâlcuire a Fericirilor (Despre Fericiri, în Scrieri, partea întâia, PSB, 29, Bucureşti, 1982, p. 331-400), citând cuvântul din Isaia (2,3): „Veniţi să ne suim în muntele Domnului”, îndeamnă pe cel ce voieşte să fie „ucenic al Cuvântului” să se suie împreună cu El pe muntele duhovnicesc (cf. Mt 5,1) al vederii celei înalte (al contemplaţiei).

Cele nouă Fericiri apar, astfel, ca trepte ale acestui urcuş. Fiind vorba de o serie de virtuţi prin care ne facem „fericiţi”, aceste cuvinte ale Mântuitorului evidenţiază cu deosebire dimensiunea morală a mântuirii, adică partea noastră în lucrarea sinergetică a mântuirii. Ceea ce nu implică nicidecum vreo diminuare a rolului primordial al harului dumnezeiesc. Să ne gândim numai la rolul central pe care-l au în aceste formulări Împărăţia cerurilor (Fericirile I şi a VIII-a) şi dreptatea (Fericirile a IV-a şi a VIII-a), care, în ansamblul Noului Testament, apar ca daruri ale lui Dumnezeu în Hristos. Astfel, virtuţile de care este vorba în Fericiri şi pe care suntem chemaţi să le agonisim sunt, de fapt, roade ale conlucrării noastre cu harul primit şi de aceea unii dintre teologii din vechime le numeau „daruri ale virtuţilor” (dona virtutum).

5. Răspuns unui „creștinism” fără fapte. În vremea în care-şi scria Evanghelia Sf. Apostol Matei, Biserica se confrunta cu activitatea nefastă a unor „prooroci mincinoşi” de tendinţă antinomianistă care, confundând libertatea creştină faţă de Legea lui Moise cu libertinajul, profesau un „creştinism” mai degrabă teoretic, lăsând pe un plan secundar îndatorirea împlinirii poruncilor lui Dumnezeu (a se vedea, de exemplu, Mt 7,15-27). Fericirile, ca şi ansamblul Predicii de pe Munte, arată că nu ne putem mântui printr-o credinţă teoretică, fără fapte bune.

Acest adevăr este afirmat stăruitor în scrierile sfinte ale Noului Testament. Sf. Iacov, „fratele” Domnului și primul episcop al Bisericii-mame din Ierusalim, în minunata sa epistolă sobornicească, arată deșertăciunea unei credințe pur teoretice: „Ce folos, frații mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare credința poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele, și cineva dintre voi le-ar zice: Mergeți în pace! Încălziți-vă și vă săturați!, dar nu le dați cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Așa și cu credința: dacă nu are fapte e moartă în ea însăși” (Iac 2,14-17). Mai departe, Sf. Iacov zice că o astfel de credință moartă au și demonii (v. 19). Apoi, dând ca pildă de credință unită cu fapta pe patriarhul Avraam și pe Rahav, desfrânata, Sf. Iacov conclude: „Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel și credința fără de fapte moartă este” (v. 26).

Aceeași învățătură o prezintă stăruitor și Sf. Apostol Ioan, vizând tot pe unii care se pretindeau creștini, dar care absentau de la punerea în practică a credinței, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Iată cum se exprimă Sf. Ioan Teologul: „Copiii mei, acestea vi le scriu ca să nu păcătuiți… Și întru aceasta știm că L-am cunoscut, dacă păzim poruncile Lui. Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzește, mincinos este și adevărul nu se află întru el” (I In 2,1-4).

Sf. Apostol Pavel dăduse aceeași învățătură. Spunând: „Căci în har sunteți mântuiți, prin credință” (Ef 2,8) și argumentând, mai ales în Epistolele către Galateni și către Romani, că ne îndreptăm „din credință”, el înțelege întotdeauna nu o credință teoretică, ci, cum se exprimă clar în Gal 5,6, „credința care este lucrătoare prin iubire”, adică o credință dovedită prin faptele iubirii aproapelui. Nenumăratele sale îndemnuri la o viață de virtute creștină dovedesc din plin acest lucru. Zicând că nu suntem îndreptați înaintea lui Dumnezeu „din fapte”, el se referă la „faptele Legii” (Gal 2,16 ș. a.), adică la ritualismul Legii mozaice, iar nu la faptele bune, pe care le rodește credința și care și sunt numite de Apostol „roada Duhului” (Gal 5,22).

Rezultă astfel, cu cea mai mare claritate, că acel sola fide (= numai prin credinţă) al Protestantismului, în ce priveşte condiţiile însușirii mântuirii, nu are suport în Sfânta Scriptură, ci este o erezie.

6. Scurtă tâlcuire a Fericirilor. Textul mateian cuprinde 8+1 Fericiri. Spunem 8+1 deoarece – după opt exprimări la persoana a III-a – a noua, cu adresarea la persoana a II-a plural („Fericiţi veţi fi voi…”) este, de fapt, o aplicare a Fericirii a VIII-a la situaţia ucenicilor.

Fericirea I ne arată că, la baza întregului nostru efort spre desăvârşire, trebuie să punem smerenia. „Cei săraci cu duhul” sunt „cei smeriţi şi cu inima zdrobită”, zice Sf. Ioan Gură de Aur (Omilii la Matei, PSB, 23, Bucureşti, 1994, p. 174). Iar Sf. Grigorie de Nyssa învaţă: „Mi se pare că Cuvântul a numit sărăcia duhului smerita cugetare de bunăvoie” (op. cit., p. 337). Modelul este Hristos, Cel Care, „bogat fiind, a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui” (II Cor 8,9). Este de notat că evanghelistul, pentru „sărac”, foloseşte aici  termenul ptochós, cuvântul grecesc cel mai puternic pentru a exprima sărăcia socială. Ptochós nu e un sărac care ar putea trăi cumva din munca sa; ci este cel redus la condiţia de cerşetor. Astfel, „cei săraci cu duhul” sunt cei care au smuls cu totul mândria din inima lor, cei care, lepădând orice încredere în ei înşişi, îşi pun toată nădejdea în Dumnezeu şi în harul Său.

Având această smerită cugetare, ne vom plânge păcatele şi neputinţa, cerând mila lui Dumnezeu. Nu este vorba, în Fericirea a II-a, de plânsul lumesc, ci de „plânsul cel fericit” (Sf. Grigorie de Nyssa). Sf. Apostol Pavel vorbeşte de cele două feluri de plâns, zicând: „Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte” (II Cor 7,10).

Mântuitorul fericeşte apoi pe cei blânzi (Fericirea a III-a), care – zice El cu cuvântul din Ps 36,11 – „vor moşteni pământul”. Ca şi în cazul cinstirii părinţilor (porunca a V-a din Decalog), blândeţii i se făgăduieşte o răsplată încă aici pe pământ. Nu cei violenţi şi lacomi, ci, dimpotrivă, cei blânzi vor moşteni pământul. Istoria ne oferă ea însăşi nenumărate dovezi în acest sens. Se ştie, de pildă, că pământul era populat odinioară de dinozauri, brontozauri, tiranozauri şi alţi –zauri, vieţuitoare uriaşe şi înfricoşătoare. Toate acestea au dispărut, victime ale propriei lor mărimi şi violenţe; dar oaia cea blândă paşte şi astăzi pe toate păşunile planetei. Trebuie însă să adăugăm că făgăduinţa nu se limitează la răsplata pământească. „Pământul” promis celor blânzi este, mai presus de toate, Împărăţia cerurilor, „pământul cel mai presus de ceruri” cum zice Sf. Grigorie de Nyssa.

„Dreptatea” din Fericirea a  IV-a nu este dreptatea în sens juridic, care înseamnă a da fiecăruia ce este al său, nici numai virtutea cu acest nume, ci este suma tuturor virtuţilor. „Prin numele de dreptate – zice Sf. Grigorie de Nyssa – e dată de înţeles aici toată virtutea” (op. cit., p. 364). „Dreptul” şi „dreptatea” au la Matei un sens ce fusese deja bine statornicit în iudaism. „Drept” era socotit cel care împlinea cu stăruinţă toate poruncile lui Dumnezeu. Aşa erau Zaharia şi Elisabeta, părinţii Sf. Ioan Botezătorul (Lc 1,6), dreptul Iosif (Mt 1,19) sau dreptul Simeon (Lc 2,25). În continuare, în Predica de pe Munte, Mântuitorul va zice ascultătorilor Săi: „Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 5,20). Şi ilustrează, prin şase antiteze, modul în care trebuie împlinite de ucenicii Săi poruncile dumnezeieşti (Mt 5,21-48). A flămânzi şi a fi însetat de dreptate înseamnă a fi angajat activ într-un efort moral stăruitor, ţinta fiind desăvârşirea, după modelul Tatălui ceresc Cel desăvârşit (Mt 5,48).

În Fericirea a V-a, Mântuitorul zice că Dumnezeu Însuşi face milă cu cei milostivi, aici şi dincolo.

Fericirea a VI-a a devenit temeiul şi esenţa misticii şi a ascetismului creştin. Astfel, de pildă, Mt 5,8 este un cuvânt cheie în Viaţa Sfântului Antonie, scrisă de Sf. Atanasie cel Mare. Făgăduinţa acestei Fericiri este vederea lui Dumnezeu, adică însăşi viaţa veşnică. Filozofii precreştini Platon (Republica 7,527 D-E. 533D; Banchetul 211 D-E) şi Aristotel (Ethica Eudemia 7,15), presimţind acest adevăr, afirmă că adevăratul sens al fiinţei este realizat prin vederea lui Dumnezeu. Sfinţii, prin harul lui Dumnezeu, se învrednicesc încă de pe pământ de contemplarea luminii dumnezeieşti, a energiilor Sale necreate. Condiţia vederii lui Dumnezeu este curăţia inimii. Iar aceasta nu se poate dobândi numai prin efortul nostru, oricât ar fi el de stăruitor, ci este mai ales un dar al lui Dumnezeu. De aceea cerem în Ps 50,11: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”.

Făcătorii de pace (Fericirea a VII-a), factori activi la zidirea vieţii comunitare bisericeşti, dar şi la zidirea între oameni a păcii sub toate aspectele ei, primesc făgăduinţa că „fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Acum şi în veşnicie!

Calea de la foamea şi setea de dreptate la acceptarea prigoanei „pentru dreptate” reprezintă un important progres duhovnicesc. De aceea şi făgăduinţa Fericirii a VIII-a este mai înaltă: moştenirea Împărăţiei cerurilor.

În vremea în care Sf. Matei îşi scria Evanghelia, persecuţia făcea parte integrantă din condiţia existenţei creştine. Adresându-Se ucenicilor Săi (în Fericirea a IX-a), Mântuitorul îi fericeşte pentru ocările, pentru prigoanele şi pentru „tot cuvântul rău” grăit împotriva lor. Cu două condiţii: 1) ca acuzele pe care adversarii li le aduc să fie mincinoase, iar nu întemeiate; şi 2) ca ei să sufere acestea pentru Hristos, ca ucenici ai Săi, iar nu pentru alte cauze. Treapta cea mai înaltă a urcuşului uceniciei este răbdarea cu bucurie a prigoanei pentru Hristos, cu privirea aţintită spre răsplata cerească: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”.

7. Domnul Hristos – Calea și Răsplata. Pornind calea urcușului duhovnicesc al mântuirii, nu suntem singuri, nu suntem lăsați la puterile noastre. Ci Dumnezeu Însuși, în Hristos Mântuitorul și prin Duhul Sfânt Sfințitorul, este și la începutul acestui urcuș – căci El are inițiativa mântuirii noastre, iar harul Său o ia înaintea oricărei voințe, acțiuni sau lucrări omenești –, și permanent însoțitor pe parcursul vieții noastre de credință. Astfel, duși de mâna Sa și prin puterea harului Său, vom urca plini de bucurie, treaptă cu treaptă, această minunată cale spre cer. Şi vom descoperi că, de fapt, El ne este Calea. Şi tot El, Răsplata. Zice Sf. Grigorie de Nyssa, în încheierea lucrării sale Despre Fericiri: „Ce este ceea ce luăm? Ce este răsplata? Ce este cununa? Mie mi se pare că oricare din cele nădăjduite nu este altceva decât Domnul Însuşi. Căci El este şi Conducătorul luptei celor care se luptă şi cununa celor care biruiesc. El este Cel ce împarte sorţul şi El este sorţul cel bun; El este partea cea bună şi El este Cel ce-ţi dăruieşte partea cea bună. El este Cel ce îmbogăţeşte şi El este bogăţia; Cel ce-ţi arată comoara şi Cel ce ţi se face comoară; Cel ce-ţi trezeşte dorinţa mărgăritarului celui bun şi Se dă ţie, celui care negustoreşti bine, ca mărgăritarul cumpărat” (p. 400).

 PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

Lasă un răspuns

noiembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR