„Ostaşii Domnului se agrăiesc întreolaltă «fraţi» şi «surori».
Creştinii cei dintâi trăiau în dragoste şi frăţietate evanghelică, de aceea agrăirea lor de «fraţi» şi «surori» era firească. Însă, în curgerea vremii, această agrăire s-a stins, pentru că s-a stins şi frăţietatea dintre oameni. (…)

Aici vom spune că agrăirea noastră de «Frate» şi «Soră» se va face fără deosebire de tagmă şi ocupaţie. Şi eu, ca preot, sunt frate mai mare al fraţilor mei ostaşi, pentru că şi Apostolul Pavel se numea un Frate al «fraţilor» creştini. Ba chiar şi Mântuitorul spunea că «fraţii» Lui sunt toţi cei ce păzesc cuvintele Lui (Luca 8, 21).

Vom repeta deci: noi, ostaşii Domnului, ne agrăim întreolaltă «fraţi» şi «surori» şi ne silim să şi trăim această agrăire. Şi, prin viaţa şi faptele noastre, să dăm dovadă că suntem într-adevăr fraţi şi surori (Părintele Iosif Trifa, «Ce este Oastea Domnului», Ed. O.D., Sibiu – 1996, pg. 225-226).

În acest fel de „agrăire” – cum zice Părintele Iosif – de frate şi soră, se cuprinde toată dragostea în Hristos pe care ne-o arătăm unii altora, atunci când ne zicem: Frate… sau Soră. Acest fel de exprimare conţine o greutate a dragostei celei adevărate, care izvorăşte din Jertfa Crucii Mântuitorului nostru drag. Dacă suntem copiii Lui cu adevărat, atunci suntem şi fraţi cu adevărat. Ce valoare avea acest apelativ de «Frate» şi «Soră» în vremea primilor creştini!
Şi-n vremea primilor ostaşi!…

Dar, azi, eu văd, cu durere, cât de mult s-au diminuat între noi, cei din Oastea Domnului, aceste apelative de «Frate» şi «Soră». Unii dintre noi nici nu ne mai respectăm cu aceste apelative de «Frate» şi «Soră», ci zicem, ca şi cei din lume: „Măi”…, „Băi”…, „Tu…”. Văd asta în general la tinerii noştri. Şi îi rog pe tineri să nu se supere când spun despre ei, căci spun cu milă şi durere şi nu-i acuz, ci fac doar o constatare. Le este ruşine să-şi mai zică între ei Frate sau Soră. Dar la cei mai mulţi dintre tineri le este ruşine să se mai şi salute cu Slăvit să fie Domnul! E mai la îndemână „Ceau!” „Pa!” „La revedere!” etc. Însă nu numai la cei tineri se vede asta, ci şi la unii dintre noi, cei mai în vârstă, când ne întâlnim în altă parte decât în adunare: „Bună!” „La revedere!” „Sănătate!” sau, mai creştineşte cumva, „Doamne-ajută!” etc. Nu e rău când zicem „Doamne-ajută!”, dar noi, ostaşii, avem acest frumos salut al Psalmistului David: „Slăvit să fie Domnul!” şi răspunsul: „În veci Amin!”

Şi mai este încă ceva: este şi un fel de înjosire a acestui apelativ de «Frate» şi «Soră», atunci când între noi nu mai există această frăţietate cu adevărat. Ne minţim unii pe alţii că suntem fraţi… Ce urât sună când ne aruncăm cu nişte cuvinte de insultă sau de ocară şi zicem: – „Măi, Frate, eşti un mincinos!”, sau „Frăţia ta eşti un neserios!” sau „Frate, eşti sectar!” etc. Să ne gândim ce valoare mai are acest apelativ de «Frate», când lângă el îi anexăm tot felul de cuvinte de insultă şi ocară. Cel mincinos sau neserios, sau sectar nu mai poate fi frate în Hristos. Dar nici cel care foloseşte astfel de jigniri. Dacă este, într-adevăr, ceva de mustrat, mustrăm cu duhul blândeţii, cu durere şi cu dragoste. Mă gândesc că, uneori, nici eu nu am trăit cu adevărat acest simţământ al Frăţietăţii. Şi-mi pare foarte rău şi-mi cer cu lacrimi iertare. Cine ştie pe câţi i-am smintit sau i-am dezamăgit…

Mă doare când scriu aceste cuvinte, pentru că văd cât de mult s-a diminuat frăţietatea dintre noi. Ostaşii cei dintâi rosteau cu lacrimi acest cuvânt de «Frate» sau «Soră», pentru că în aceste exprimări stătea, de fapt, dragostea cea din Domnul Iisus. Cum zice fratele Traian: „Ce bine-i printre voi, iubiţii şi dragii sufletului meu, / Iubirea voastră-n mine arde alături de-a lui Dumnezeu”. Sau: „Fiţi binecuvântaţi, surori iubite şi scumpi fraţi”. Totdeauna cânta plângând fratele Traian această cântare, pentru că simţea arzând cu putere focul dragostei frăţeşti.

De aceea nici în adunările noastre parcă nu se mai simte totdeauna acest foc al dragostei. De aceea nu mai sunt lacrimi în cântare sau în cuvânt, pentru că a scăzut mult trăirea curată, simţirea duhovnicească, şi dragostea fierbinte s-a răcit.

Acum îl las tot pe Părintele Iosif să încheie acest editorial: „Taina puterii noastre trebuie să fie dragostea şi frăţietatea dintre noi. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi! Să ţinem unii la alţii şi să ne iubim unii pe alţii cu dragostea şi frăţietatea primilor creştini, şi atunci Oastea noastră va fi o Oaste nebiruită şi spaima vrăjmaşului diavol!”

Slăvit să fie Domnul!

Costel ROTARU

din săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXVIII, nr. 3 (1083) 9-15 IANUARIE 2017

Lasă un răspuns

august, 2017
L Ma Mi J V S D
« Iul    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR