Dăruitu-s-a neamului românesc ca fiecare veac al său să poarte cu sine un chip luminos, vestitor al chipului Celui deplin luminos, al Mântuitorului Iisus Hristos.
În veacul dintâi al naşterii sale din apă şi din Duh, Neamul Românesc a fost afundat în sfânta cristelniţă a creştinismului de către Sfântul Apostol Andrei, smeritul pescar ajuns măreţ vânător de oameni prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt. Urma trecerii lui, dincolo de toponime sau legende rămase, este însăşi creştinismul nostru cu pronun-ţata sa nuanţă naţională. Venit-a atunci Andrei, Marele Apostol, la un răsărit de neam pe pământul pe care, mai apoi, se va zidi marea Catedrală a creştinismului ortodox românesc.
Dar prin câte tulburări va trece lumina vestită de Sfântul Apostol Andrei? Câte bezne nu vor încer-ca s-o înghită, lifte păgâne sau duşmani mai puţin păgâni, încoronaţi ca urmaşi ai lui Hristos, dar transformaţi în furi de cele sfinte, sau ortodocşi pravoslavnici care în visul lor de preamărire al Tătuţului Ţar au uitat că unul este Tatăl şi Acesta stă împotriva celor ce se trufesc. Românii din Ardeal au confundat întotdeauna în sine dorul de libertate naţională cu iubirea faţă de Hristos. În permanenţă în balanţa sufletului lor s-a aflat închinarea spre Domnul şi Dumnezeul nostru deopotrivă cu înălţa-rea în apărarea Lui aşa cum îl zidiseră în bisericile lor sufleteşti înaintaşii lor. Şi când vorbitorii de altă limbă şi conducătorii la alte altare au încercat să năruiască altarul şi limba lor, s-au întărit şi au fost întăriţi de Dumnezeu cu oameni providenţiali care vor rămâne peste secole icoane de nestrămutat din catapeteasma Catedralei Neamului Românesc. Ce-ar fi rămas din credinţa ardelenilor fără Visarion Sarai de la Cioara, sau Oprea Miclăuş, sau Iorest şi Sava, sau fără bătrânul centenar ucis la Năsăud sau fără Crăişorul Munţilor sau fără martirajul lui Horea, lui Cloşca şi al lui Crişan? Ce-ar fi rămas din Biserica neamului ardelenesc fără aceste semne că, în ciuda aparenţelor, Hristos este în mijlocul românilor cu dragostea Lui?
Când, la 1845, venea la Sibiu Andrei Şaguna, din ţinuturile din sudul Dunării (alte locuri de lacrimă şi sânge), puţini bănuiau că prin mâna lui se vor binecuvânta generaţii de români ortodocşi din ţinuturile Ardealului, că figura sa – legendară de‑a-cum – va marca până la sfârşitul neamului paginile văzute de istoria spirituală a poporului român. Născut în preajma Crăciunului lui 1808 (la 20 Decembrie), într-o familie de origine macedoneană, în Mişcolţ, oraş din nord-estul Ungariei, fiul lui Naum şi al Anastasiei s-a văzut confruntat de mic cu prozelitismul şi reaua intenţie a catolicismului de nuanţă maghiară, sărăcirea familiei lui lâsându-l pradă tendinţei unui arhiepiscop de Egger de a-l acapara pentru catolicism. Vârsta de 18 ani avea să fie prima bornă de hotar spiritual. Tânărul Anasta-siu declară că vrea să rămână în credinţa strămo-şilor săi, creştini ortodocşi.
Drumul şcolarului Anastasiu începe din Mişcolţ şi se abate pe la Pesta, unde urmează colegiul şi 3 ani de drept pentru ca la 21 de ani să ia drumul Vârşeţului spre a studia teologia. Larga paletă de preocupări şi studii din această perioadă de început i-a dăruit viitorului Mitropolit fundamentul necesar zidirii unui edificiu intelectual solid şi de mare ma-leabilitate şi rafinament spiritual. Aici începe şi via-ţa monahului Andrei de acum remarcat de vlădicii Vârşeţului care i-au încredinţat diferite funcţii. O singură boare de umbră în această perioadă, moar-tea evlavioasei sale mame, Anastasia, la numai 51 de ani.
În 1845, murea la Sibiu Episcopul Vasile Moga şi moartea lui aducea la Sibiu ca vicar-general pe Şaguna, care-şi începe activitatea sa de restaurare a vieţii bisericeşti din Ardeal. Ales de protopopi şi confirmat de Curtea Vieneză în decembrie 1847 – ianuarie 1848, Şaguna devine episcop, dar un episcop căruia nu i s-au mai impus cele 19 condiţii umilitoare sub care fusese obligat, în 1810, Vasile Moga să semneze. Era un prim pas. Următorul a fost acela al dovedirii (prin scriere şi memorii ale sinodului eparhial) existenţei Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului până la 1701 şi necesitatea restaurării acestei vechi Mitropolii. Răstignită între interesele catolice ale Curţii Vieneze şi ale falsei iubiri frăţeşti ce venea dinspre Carloviţ, trădată de propriul fiu din Bucovina, Eugenie, Biserica Ardelenească găseşte în Andrei şi poporul român resursele necesare reînăl-ţării sale. Şi în urma eforturilor susţinute ale epis-copului Andrei Şaguna, în decembrie 1864, se reîn-fiinţează Mitropolia Ardealului. Soarele revarsă din nou lumină spirituală asupra bisericilor din care se‑ncercase furarea lui Hristos şi răstignirea Lui cu mârşave interese politice, iar când, la Paştele lui 1865, Mitropolitul rostea „Veniţi de luaţi Lumină”, Ardealul întreg, din piepturile viilor şi ale morţilor, ştia că, într-adevăr, Hristos înviase, iară şi iară, pentru neamul cel oropsit din Ardeal. Nu stă în atenţia noastră astăzi, la moment de pioasă aducere aminte, repovestirea momentelor şi luptelor Mitro-politului Şaguna pe plan bisericesc în Ardeal. Dar faptul că astăzi putem vorbi de o organizare biseri-cească deosebit de bine pusă la punct (model şi altar Bisericesc), de o şcoală teologică deosebită, de un învăţământ românesc în Ardeal, de o deosebită producţie de carte, de o activitate culturală ardele-nească prodigioasă, de o catedrală mitropolitană minunată, în care noi astăzi comemorăm pe Andrei Mitropolitul, de o frumoasă linie ascendentă de pre-oţi profesori şi preoţi-duhovnici aici, în Ardeal, poar-tă cu sine probitatea lui Andrei Şaguna. Şi prin aceasta spunem, cu alt mare patriarh al istoriei române, de astă dată Nicolae Iorga, că „puţine nume sunt aşa de populare în Ardealul românesc ca al lui Şaguna”. Şi dacă, la 1918, Adunarea de la Alba Iulia cerea „Noi vrem să ne unim cu Ţara!” şi „Noi vrem o singură Biserică!”, aceste lozinci erau reacţia peste ani a spuselor lui Şaguna, conducător al unor sesiuni ale Adunării de la Blaj din 1848, când, în Squarul catolicismului prozelitist, au răsunat cu tărie aceleaşi cuvinte. Şi dacă în 1927 Concordatul cu Vaticanul nu a avut nici o urmare în plan spiritual în cugetele românilor ortodocşi din Ardeal, aceasta s-a datorat şi tradiţiei pe care Andrei Şaguna o înstăpânise în predică şi anume aceea a vestirii lui Hristos în limba neamului românesc, spre binele neamului românesc.
Andrei Şaguna are un mormânt cât Ardealul întreg. Pentru că nu există loc în care să nu fi aşternut ceva spre pomenire. Faptul că noi îl pome-nim azi în ziua Sfântului Andrei, al cărui nume l-a purtat cu atâta vrednicie, ne duce cu gândul, pe studenţi şi preoţi profesori deopotrivă, la datoria pe care o avem către Domnul Iisus Hristos Cel vestit de Apostolul Andrei şi apărat cu atâta străşnicie de Mitropolitul Andrei, aceea de a nu-şi trăda, de a nu‑şi minţi, de a nu întuneca niciodată icoana învi-erii Sale. Căci altfel ne facem vinovaţi de sângele martirilor Bisericii şi Neamului, vină pentru care nu va exista în veac iertare.
Dea Domnul ca la vârsta amurgului să spunem şi noi cu Andrei Şaguna laolaltă că „de 100 de ori de ne-am naşte tot preot ne‑am face”, pentru ca, din când în când, în aducerea aminte, să ne rugăm şi pentru adormitul întru Domnul Mitropolit Andrei al Ardealului luminat de Lumina cea veşnică a Dom-nului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012
