În vremea când tânărul preot din satul lui Iancu rostea aceste predici, căpătând o astfel de înţelegere a chemării sale, rânduiala cea tainică a voii lui Dumnezeu a socotit sfârşită vremea pentru lucrarea lui de acolo şi a vrut să-l ridice pe un amvon mult mai înalt decât cel al bisericii din satul lui ascuns între munţi. Un astfel de om, aprins pentru Hristos, era omul de care avea nevoie Dumnezeu şi Biserica; Hristos şi lumea; Duhul Sfânt şi Evanghelia. Dar, ca să poată fi dus acolo, pe înălţimea unde avea nevoie de el ca să lumineze, trebuia să fie scos de aici, unde stătea acoperit.

Ca să fie slobod pentru Casa lui Dumnezeu, trebuia să fie dezlegat de casa lui. Ca să poată începe Lucrarea lui Hristos, trebuia să-i fie împrăştiate lucrurile lui.

O, cât de tainice şi de înţelepte sunt Căile Domnului!

Abia intra în al zecelea an de căsnicie, când i se dărâma tot rostul lui de la Vidra. După ce i-a murit, pe rând, trei din cei patru copii, şi-a înmormântat şi soţia, răpusă de molima gripei de la sfârşitul primului război mondial. În faţa bisericuţei de lemn de la Vidra, aproape de uşa bisericii, mai pot fi văzute şi azi, împrejmuite cu un gărduţ, cele patru morminte scumpe care au făcut să sângereze, până în clipa morţii lui, patru răni adânci în inima marelui chinuit al lui Hristos.

Era atunci primăvara anului 1918, acel an de mari frământări şi tulburări produse de războiul cel mare, care încă nu se liniştiseră. Părintele abia îşi înmormântase în aceeaşi zi soţia şi copilul cel mai mic. Nici nu se întorsese de la biserică şi unele dintre rudeniile soţiei, văzându-l rămas aproape singur, i-au jefuit casa de cele mai multe lucruri rămase de la soţia sa.

Când a ajuns acasă cu Titus, singurul copilaş ce-i mai rămăsese, în vârstă de trei anişori, casa era goală. „Cuibul“ lui de aici era spart pentru totdeauna! Peste încercarea adusă de Dumnezeu venise şi nelegiuirea oamenilor, pustiind şi prăpădind totul, fără nici o milă.

Loviturile acestea, venite fără veste, şi una după alta, l-au rănit adânc pe noul Iov, încercatul Domnului, dar nu l-au doborât.

Plecându-şi capul şi ini-ma sub voia cea tainică a lui Dumnezeu, îşi petrecea tot timpul îngrijind sufletele scumpe, biserica lui şi mor-mintele dragi de lângă ea.

Un mare gol se făcuse în sufletul lui şi, neapărat, o mare cotitură trebuie să ia viaţa sa.

În condiţiile astea, l-a găsit chemarea de la mitropolitul Sibiului spre a merge acolo pentru tot lucrul său de viitor. În cei zece ani de la Vidra, darul lui aprins şi dragostea lui pentru Dumnezeu şi pentru nevoile poporului, îl făcuseră să scrie, cu marele său talent, lucrând şi luptând neobosit, în mai toate gazetele şi revistele din ţară. În aceşti zece ani, ajunsese unul dintre condeiele cele mai cunoscute şi preţuite dintre gazetarii pentru popor. Conducătorii de atunci ai treburilor bisericeşti din Ardeal nu puteau afla un om mai potrivit ca el, pentru a fi pus în fruntea gazetei pe care plănuiau să o scoată ca o lumină nouă şi ca un îndrumător sănătos pentru poporul satelor noastre româneşti şi creştineşti.

Iată chemarea:

Iubite părinte Trifa! Îmi aduc aminte de făgăduinţa ce ţi-am făcut, în prezenţa pr. dr. Lupaş, că bucuros te-aş aduce într-o funcţie bisericească la Sibiu. Am publicat un concurs pentru un preot misionar şi credeam că sfinţia ta nu vei lipsi dintre concurenţi.

Mie mi-ar părea bine să te am aici, fie în acest post de preot misionar, dar nu te-aş angaja bucuros în administraţie, ci la o chemare mai duhovnicească. Ne-ai da aport şi la redactarea «Telegrafului», care va apare iarăşi săptămânal de două ori, cum şi a «Revistei Teologice», care reapare cu începutul anului 1921. Cred că şi pentru dezvoltarea spirituală a frăţiei tale, Sibiul ţi-ar fi un mediu mai prielnic.

Te rog deci să te declari ori, şi mai bine, să vii la Sibiu ca să luăm înţelegere. Dacă ar fi să vii în persoană, avizează-mă din bună vreme, ca să poţi primi răspuns că sunt acasă.

Cu arhierească binecuvântare,

NICOLAE,

Arhiepiscop şi Mitropolit

Sibiu, la 31 Dec. 1920

 

Ajuns la Sibiu, în anul 1921, cu tot sufletul lui arat adânc de plugul marilor dureri prin care trecuse, el era acum gata pentru marea sămânţă pe care i-o semăna Dumnezeu. I s-a dat slujba de duhovnic al studenţilor teologi, apoi cea de director al orfelinatului bisericesc – şi una şi alta atât de potrivite cu pornirile sufletului său milostiv şi înţelegător, faţă de cei încredinţaţi păstoririi lui.

Dar cea mai grea şi mai însemnată misiune era slujba de redactor total al noii gazete pentru popor, «Lumina Satelor», care apărea cu primul ei număr la Anul Nou 1922.

Cu tot marele său suflet răscolit de durere şi de iubire, s-a aşternut el aici pe o muncă uriaşă, revărsându-şi preaplinul inimii lui, din care, puternicul foc aprins de Duhul Sfânt avea nevoie să se reverse spre ţară, spre lume, spre toţi semenii săi, continuu ca un fluviu. Şi s-a revărsat de la primul număr de gazetă, până la ultimul. De la primul număr din an, până la ultimul. De la prima problemă arzătoare, până la ultima. Toate le făcea el, toate le vedea el, toate le umplea el. Dumnezeu îi dăduse o nespus de mare putere de muncă, de pătrundere şi de dăruire în slujbă, spre Slava Sa. Arderea lui pe rugul acesta, el şi-o simţea nu numai ca o datorie, ci mai mult: ca o necesitate sfântă.

El avea nevoie să ardă, să se consume, să se dăruiască. Asta era pentru el jertfa cea mai sfântă pe care simţea că trebuie să o aducă pentru Dumnezeul său, pentru slujba sa şi pentru semenii săi… Acesta era în el focul profetic. Aşa ard numai profeţii, numai vulcanii, numai sorii pământului.

Dar toată revărsarea asta de revelaţii, de lavă, de lumină nouă şi unică, avea nevoie de o albie nouă şi vie, prin care să curgă drept, adânc şi frumos, dăruindu-se lărgimilor şi adâncimilor până la marginile tuturor întinderilor care vor simţi nevoia de lumină, de frumuseţe şi de viaţă în Hristos.

 

Aşa s-a ajuns la noaptea Anului Nou 1923 – când, dintr-o Hotărâre şi un Legământ nou şi sfânt, a ţâşnit chemarea şi s-a deschis vadul Oastei Domnului. Profetul lui Dumnezeu, profetul vremilor noastre şi al neamului nostru îşi regăsise identitatea sa. Îşi descifrase adevărul său pentru care fusese trimis. Şi îşi primise amvonul, altarul şi rugul lui. Amvonul de la care va mărturisi Adevărul Soliei Sale. Altarul la care-şi va oficia cel mai înalt sacerdoţiu. Şi rugul pe care-şi va aduce, înalt, jertfa propriei sale vieţi, ca o ardere de tot – după cum este de la început sortit de Dumnezeu, fiecărui profet cu adevărat al lui Hristos.

 

din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 1
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA

Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998

Lasă un răspuns

iunie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Mai    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR