1. Din clipa când am cunoscut cum trebuie făcut, nu mai pot fi mulţumit de nimic cum fac.
2. Privesc cu uimire ceea ce ai făcut Tu şi îmi zic: iată, aşa trebuie să fac eu!
3. Mă uit cu admiraţie la ceea ce au putut realiza alţii – după modelul Tău – şi îmi zic: iată, aşa trebuie să pot şi eu!
4. Dar mereu văd, cu ruşine, ce nepriceput sunt.
Mereu trebuie să iau totul de la început.
Mereu trebuie să plâng ruşinat: Doamne, ce rău ştiu!
5. Preabunule Prieten, câtă vreme şi câtă răbdare trebuie să cheltuieşti Tu cu mine, îndreptând pe urma mea ceea ce ştiu să fac atât de rău!
6. Deşi, după atâţia ani, eu ar trebui să fiu acum, de mult, un bun învăţător al altora, totuşi iată, şi astăzi este nevoie să mă porţi Tu mereu de mână şi să-mi corectezi aproape fiecare pas!
7. De ce urmele mele nu pot fi mai drepte şi mai adânci?
8. Şi de ce mâinile mele nu pot păstra totul mai curat?
9. Şi de ce ochii mei nu pot pătrunde mai adânc sau gustul meu duhovnicesc nu poate deosebi mai bine?
10. De ce lumina dinăuntrul meu nu-mi poate trece mai rotunjită în formele din afară?
11. Mereu cea mai frumoasă lucrare a mea rămâne aceea care încă n-am făcut-o.
Mereu îmi zic: data viitoare voi face mai bine!
12. Dar mereu văd că totuşi cea mai frumoasă cântare a mea este tot aceea pe care încă nu Ţi-am scris-o,
13. cea mai adevărată închinare a mea rămâne tot aceea pe care încă nu Ţi-am adus-o şi cea mai dulce iubire, aceea pe care încă nu Ţi-am arătat-o!
14. De fiecare dată vreau să fie asta!
Dar, de fiecare dată, văd că tot n-a fost.
15. Prietenul ostenitoarei mele tinereţi, spune-mi, oare când voi putea să Ţi-o aduc?
– Mâine!
Va Urma…
Traian Dorz,
din „Prietenul tinereții mele”,
Editura Oastea Domnului, Sibiu
