Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani)
la inaugurarea unei case din Beiuş – iunie 1978

„De aceea vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că timp de trei ani de zile, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi (Fapte 20, 31)!

Slăvit să fie Domnul!

Ne-am întâlnit în ziua de astăzi în acest loc unde n-am mai fost niciodată. Şi poate nici nu ne-am gândit că chiar şi aici, în acest oraş şi în aceste clădiri să‑Şi facă Dumnezeu şi El un loc pentru Sine.

De dragul Lui am venit aici fiecare. N-am fi venit nici unul dintre noi pentru altceva. Avem fiecare dintre noi un loc, un cămin, un aşternut, o masă şi puteam să stăm acolo liniştiţi. Dar am auzit şi am crezut din totdeauna şi din toată inima noastră că vine în locul acesta şi Fiul lui Dumnezeu.

Şi ca să ne întâlnim cu El, şi ca să mai stăm o clipă cu El şi la picioarele Lui, am dorit fiecare dintre noi să ajungem până aici, în acest nou cămin, ca să ne bucurăm şi să vedem, şi să fim mărturii, şi să ne aducem aminte fiecare cum Domnul Iisus a fost dorit şi a fost chemat, şi aşteptat în locul acesta.

Căminul!… Căminul este colţişorul de rai aici pe pământ!… Spunea cineva: „Nu-i nicăieri atât de bine ca acasă”. Oriunde te duci, ori de unde te întorci, numai acasă, în căminul tău, te simţi mai fericit.

Nicăieri nu te poţi odihni ca şi acolo.

Nicăieri nu te poţi sătura ca şi acolo.

Nicăieri nu poţi cânta ca şi acolo.

Nicăieri nu poţi plânge ca şi acolo.

Nicăieri nu poţi înălţa o rugăciune ca şi acolo.

O, căminul! El este într-adevăr un colţişor de rai. Dar colţişorul acesta de rai depinde de cei din cămin. Cum se poartă fiecare în căminul său.

Oamenii se poartă frumos în biserică… De multe ori se poartă frumos şi pe drum, cei ce au minte… Se poartă frumos şi la lucru, cei care sunt crescuţi bine… Se poartă frumos în adunare… Se poartă frumos… Numai în cămin, cei mai mulţi se poartă mai urât! Şi de aceea nu-i putere de viaţă în afară, de atâtea ori. Pentru că de acolo din cămin ar trebui să plece toată puterea de iubire, de vorbire, de credinţă a unei pilde vii de credincios.

Îmi aduc aminte de doi tineri ca şi tinerii noştri, în căminul cărora am venit de prima dată cu Iisus, să le urăm şi noi ca pacea să fie peste casa aceea şi peste căminul acela! Acei doi tineri, la nunta lor, au primit un cadou. Spre deosebire de celelalte cadouri, cineva dintre cei dragi şi cunoscuţi le-a adus o pasăre rară. Şi le-au încredinţat-o:

– O, tu, mire şi mireasă! Noi nu v-am adus aur şi argint. V-am adus un dar şi noi pe care l-am primit şi noi de la cei dragi ai noştri de demult. O, această pasăre este atât de rară, dar este o pasăre şi atât de scumpă! Nu poate să locuiască oriunde. Este foarte gingaşă. Este foarte sensibilă. Îi place să trăiască numai în linişte. Să nu audă nici un zgomot.

Dacă în căminul vostru va fi linişte totdeauna…

Dacă voi, dimineaţa, în linişte veţi putea să vă sculaţi şi să-I aduceţi mulţumirea voastră lui Dumnezeu şi rugăciunea pentru ziua în care intraţi…

Dacă la masa voastră veţi putea să fiţi liniştiţi…

Dacă la plecarea şi la întoarcerea voastră voi veţi putea să fiţi fără zgomot…

Pasărea aceasta rară vă va înviora şi vă va aduce atâta fericire în căminul vostru!

Dar aveţi grijă că, în clipa când această pasăre va simţi zgomot în casă, uşi sau linguri, sau farfurii trântite, lovite, sparte… pasărea aceasta ori în ce zi va simţi un zgomot, ea n-are să mai rămână o clipă. Căci în multe cămine, deşi această pasăre a fost donată de cineva, ea nu după mulă vreme s-a stins; şi, dacă a găsit fereastra deschisă, ea a zburat şi n-a mai venit niciodată înapoi.

Această părere este fericirea!

Fiecare dintre cei tineri, când se căsătoresc, doresc să fie fericiţi. Mirele doreşte pentru mireasa lui fericire. Şi visează că având-o, el ar fi cel mai fericit om. Fiecare mireasă visează şi ea la fel despre mirele ei. Dar aşa de puţine cămine şi aşa de puţine locuri sunt aşa cum se visează atunci, pentru că din unele cămine lipseşte Hristos. Lipseşte tocmai fericirea, pasărea aceasta rară pe care toţi o doresc şi după care toţi suspină şi pe care toţi ar dori să o aibă, să o guste cu sete.

Fericirea!… Din multe cămine şi din multe locuri zboară, se duce! În multe cămine şi în multe locuri ea se usucă. Şi aceasta, fiindcă acei doi au dorit ei să fie fericiţi oarecum, dar n-au observat că fericirea este atât de gingaşă şi nu poate să sufere nici un zgomot. La fiecare strigăt, la fiecare pocnitură, ea suspină, ea plânge şi din multe locuri ea s-a dus şi n-a mai venit.

Mi-am adus aminte de nunta aceasta binecuvântată unde a fost atâta fericire, că s-a vărsat din belşug, cum se revarsă valurile apei când vin de departe, bogate; s-a vărsat până peste margini, peste toţi cei care au fost acolo.

Dar fericirea aceasta sfântă şi dulce care este Hristos, am dori să rămână veşnic şi veşnic. Am dori să-i sfătuim pe cei dragi ai noştri să facă ceea ce n-au făcut mulţi în căminele lor şi pentru care şi-au pierdut fericirea şi mulţi tot plâng acum singuri pe drumuri, o viaţă întreagă, şi nu o mai găsesc.

Fraţii mei tineri, voi să păstraţi fericirea!

În căminul vostru să domnească fericirea mereu!

În căminul vostru să rămână pacea!

Despre căminul vostru să poată spune oricine va trece pragul vostru că a fost într-un cămin unde sunt cu adevărat nişte credincioşi, unde sunt nişte copii ai lui Dumnezeu.

Acolo unul cu altul se înţeleg numai cu ochii.

Acolo fiecare ghiceşte gândul celuilalt.

Acolo fiecare se gândeşte cum să-l facă fericit pe celălalt!…

Acolo-i fericirea! Acolo se umblă cu multă gingăşie. Acolo se calcă aşa de uşor şi aşa de gingaş, ca nu cumva fericirea să se stingă, să se ducă şi să nu mai vină.

M-am gândit în multe locuri, când terminam o casă de făcut şi proprietarul zicea: „Atunci şi atunci o să facem inaugurarea casei. Atunci o să chemăm neamurile şi o să petrecem în locul acesta”… de multe ori am suspinat: O, neamurile şi petrecerile… O, dacă L-aţi chema pe Hristos! O, dacă L-aţi chema pe Dumnezeu! Neamurile prea puţin vă vor ajuta, prea puţin. N-o să poată să vă facă fericiţi… Numai Hristos, numai Dumnezeu poate.

În rare locuri, în rare case, această inaugurare se face cu Hristos, se face cu Dumnezeu, se face în Numele Lui. Aşa ar trebui!

Cum poate să fie o fericire fără Dumnezeu?

Cum poate să fie fericire fără rugăciune?

Cum oare doresc oamenii să aibă de toate: şi pâine, şi de toate celelalte, când ei nu-L cunosc pe Hristos?

O, un cămin fericit cu Domnul… Cât de rare sunt aceste cămine şi cât de scumpe! La acele rare şi scumpe dorim să fie adăugat şi acest cămin. Hristos să se simtă bine şi fericit în locul acesta. Mulţi dintre tinerii care ajung nefericiţi nu ştiu de ce ajung atât de nefericiţi. Ei nu ştiu, că nu-L cunosc pe Dumnezeu.

În căminul vostru drag, fericirea să fie hrănită.

Frate tânăr şi soră tânără, în orice dimineaţă vă sculaţi acolo, udaţi fericirea voastră cu lacrimi, ca, în orice noapte vă veţi întoarce înapoi, s-ajungeţi deodată, dacă vreţi s-o aveţi şi să fie în casa voastră şi să se bucure şi acei care v-au sfătuit cu lacrimi, din anii cei mai frumoşi ai tinereţii voastre. Mulţi tineri care n-au făcut aşa s-au trezit prea târziu şi-n zadar au plâns apoi; fericirea zburată nu s-a mai întors niciodată înapoi, căci de unde zboară fericirea, ea nu mai vine iarăşi.

Mulţi au spus: „Eu nu sunt vinovat!”

Multe au spus: „Eu n-am fost vinovată!”

Şi totuşi fericirea a zburat de peste căminul lor şi nu s-a mai întors niciodată.

Spunea cineva: „Eu n-am făcut rău nimănui, mie nu mi-a trebuit a nimănui, eu n-am străjuit casa nimănui, eu n-am aprins, eu n-am luat avutul nimănui…” Dar numai pe Hristos L-ai răstignit. Numai pe Hristos L-ai alungat. Pe nimeni altul nu. Pe Hristos L-ai lovit. Numai pe Hristos L-ai batjocorit.

Sora mea credincioasă, fratele meu credincios! Este fericire în căminul tău? Acolo-i raiul! Ori de câte ori vei spune o vorbă nepotrivită, ori de câte ori vei spune un cuvânt răstit, fericirea plânge, Hristos e cel ce plânge. Ori de câte ori cântarea din cămin se stinge, ori de câte ori în locul rugăciunii blestemul ia locul, Dumnezeu e lovit şi tu L-ai răstignit. Tu I-ai bătut cuie în mâini şi în coastă. Tu ai fost acela care ai făcut să moară iubirea.

Alţii o cereau cu lacrimi şi cu suspine. Tu, neîmpăcat şi zburdalnic, ai lovit încoace şi încolo cu ascuţişul săbiei din limba ta şi Dumnezeu S-a dus şi a rămas numai numele că acolo sunt credincioşi, că au fost credincioşi.

Scumpele noastre surori, voi sunteţi cel mai mult acasă. Voi sunteţi cel mai mult în cămin. Voi să aveţi grijă cel mai mult să trăiască Hristos în căminul vostru. El e pasărea cea rară! El este fericirea voastră! Unde-i Hristos, acolo e rai, acolo-i fericirea, acolo toţi iubesc, acolo toţi se înţeleg, acolo-i aşa de bine, te simţi aşa de fericit!

Spunea cineva: „Femeia este îngerul casei”. Femeia poate să fie înger, femeia poate să fie diavol. După cum se poartă femeia, după cum te porţi, soră, în căminul tău, aşa vei face să trăiască Dumnezeu la tine în casă sau să nu trăiască Dumnezeu în casa ta.

Vei avea necazuri? Spune-i lui Hristos! Pleacă-ţi genunchii în faţa Lui, cere‑I cu lacrimi să-ţi dea putere să-l faci fericit pe soţul tău.

Vei avea necazuri, frate? Treci peste ele, priveşte la Hristos! El îţi va da putere s-o faci fericită pe soţia ta.

Căminul vostru va fi fericit şi fericirea va locui în el – şi atunci vor putea să vadă oamenii cei din lume. Au văzut numai la biserică oameni credincioşi, numai la adunare oameni credincioşi, dar când s-au dus acasă, în căminul lor, acolo a fost nervozitate, acolo au fost vorbe răstite, acolo au fost vorbe urâte, acolo a fost nerăbdare şi neorânduială, care nu se potriveau de multe ori tabloului frumos pe care îl vedem pe pereţi: „Eu şi casa mea vom sluji Domnului”.

La voi, scumpii noştri tineri, să se potrivească cuvântul acesta, să se potrivească atât de bine cum parcă ar fi fost crescut din voi, nu numai atârnat pe nişte pereţi, nu numai scris pe nişte hârtii.

Avem atâta nevoie de un cămin model!

Avem atâta nevoie de tineri în care să se poată vedea într-adevăr această viaţă trăită cu Hristos, fericită, pentru că în lume nu-i fericire.

O, sărmana omenire, de-ar şti ea că fericirea este numai în Hristos şi de aceea nu-s oamenii fericiţi, pentru că nu-L au pe Hristos!

Am citit un singur verset din Faptele Apostolilor, unde Sfântul Pavel le spune efesenilor să-şi aducă aminte de sfaturile cu lacrimi pe care le-au primit de la el… Să-şi aducă aminte de cei trei ani cât el a fost în mijlocul lor… Cât i-a mângâiat, cât i-a sfătuit, cât i-a luminat, cât a fost lângă fiecare dintre ei… Timpul acesta era trecut şi, acum când pentru ultima dată îşi ia rămas bun de la ei, le spune, printre toate celelalte: „Aduceţi-vă aminte că zi şi noapte n-am încetat să vă sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi”…

Suntem călători, s-a mai spus, ştim fiecare. Avem nevoie – şi tinerii, şi cei­lalţi mai în vârstă – avem nevoie unii de alţii şi avem nevoie de sfaturi.

Sfaturile sunt cei mai buni povăţuitori.

Cei care au ascultat sfaturile au ajuns bine.

Cei care n-au primit sfaturile au ajuns rău. Şi foarte rău, rău de tot.

Ce puţini sunt sfătuitorii pe pământ!

Şi ce puţini sunt adevăraţii sfătuitori!

Ce puţine sunt sfaturile care au putere şi ce multe dintre sfaturile care, dacă ne sunt date, rămân mereu fără nici o putere!

Fraţii mei dragi! Sfătuitu-va pe voi cineva în viaţa voastră?

Pavel, pe efeseni, îi sfătuieşte cu lacrimi.

De ce, frate Pavele, ai folosit lacrimile?

Sau ce folosesc sfaturile pe un ton ridicat?

Ameninţând şi strigând, n-au nici o putere şi rămân fără nici un rezultat.

De ce, Pavele, tu, la sfaturile tale, ai folosit lacrimile? Ţi-ai adus aminte de psalmistul care zice că numai cine seamănă cu lacrimi, acela va secera cu bucurie?

Fraţii mei dragi şi surioare iubite!

Dacă voi sunteţi aci, este mila lui Dumnezeu şi sunt şi sfaturile pe care le‑aţi primit cu lacrimi de la cineva.

Poate veţi uita de multe în viaţă. Dar oricâte veţi uita, să nu uitaţi sfaturile pe care le-aţi primit.

Efesenii multe vor fi uitat, dar lacrimile lui Pavel nu le-au uitat niciodată.

Ele au rămas, ca şi până la noi să ajungă, în zilele noastre, să ne aducem şi noi aminte de cei care ne-au sfătuit cu lacrimi.

Soră iubită, frate drag! Dacă tu ai fost sfătuit cu lacrimi de cineva, poate îţi vine rândul, ţi-a venit sau îţi va veni, ca să sfătuieşti şi tu pe cineva.

Poate sfaturile tale de multe ori nu au putere.

Poate sfaturile tale rămân de multe ori fără nici un rost şi vei spune şi tu mereu: „În zadar i-am spus, că nimic nu se prinde… Că nu înţelege… Că nu ascultă”…

Sora mea iubită, fratele meu drag, fă ceea ce a făcut Pavel. Foloseşte lacrimile în sfaturile tale. Pentru că, dacă noi de multe ori am sfătuit pe cineva şi nu am fost ascultaţi, poate a fost – şi cauza este – că prea puţine lacrimi am pus în sfaturile noastre… Da, aşa de puţine, aşa de puţine lacrimi am pus în sfaturile noastre şi de atâtea ori n-am secerat cu bucurie.

De atâtea ori a trebuit să secerăm apoi cu lacrimi… Cât mai avem însă de călătorit pe pământul acesta, fraţii mei dragi şi surori iubite, fraţii mei tineri, cei care mai aveţi lângă voi pe cineva care veghează asupra voastră ziua şi noaptea şi care v-a sfătuit cu lacrimi, preţuiţi-i, ascultaţi-le sfaturile, căci ele au putere să vă dea adevărata fericire, ca să fiţi lângă Hristos şi să-I fiţi ascultători cu bucurie.

Şi voi, fraţilor dragi cărora v-a venit rândul să sfătuiţi, nu încetaţi osteneala şi slujba voastră. Până când inima vă va bate în trupul vostru, până veţi mai avea doi genunchi să se plece, până veţi mai avea doi ochi ca să plângă, sfătuiţi‑i pe dragii voştri – şi sfătuiţi-i cu lacrimi.

Spune poetul despre o inimă sătulă, care a auzit de multe ori cântări şi de multe ori predici, că a ajuns să se sature de ele cum Israel se săturase de mană şi a zis că-i proastă… Şi spune poetul: „Dacă nu poţi să te duci acolo cu lacrimi… cu lacrimi… cu lacrimi ca de foc… atunci să nu te duci… Să nu te mai duci deloc…”

Sunt fiinţe, sunt inimi, sunt oameni care nu vor şi nu pot să primească nici un sfat. Numai lacrimile mai sunt în stare să înmoaie inima copilului tău. Numai lacrimile sunt în stare să înmoaie inima fiicei tale.

Numai lacrimile tale vor mai fi în stare să înmoaie inima soţului tău atunci când el uită că fericirea zboară.

Numai lacrimile tale vor mai fi în stare să înmoaie inima soţiei tale atunci când ea uită că a făcut un legământ, că trebuie să fie credincioasă până la sfârşit.

Mulţumim Domnului de tot ce a făcut El pentru noi. Mulţumim că prin lacrimile şi prin durerile Lui şi ale alor Lui am ajuns să gustăm şi noi ce-i fericirea.

Şi dacă fericirea-i Hristos şi dacă se poate trăi fericit, hai să încercăm să trăim cu toţii, să trăim aceste momente din viaţă, din viaţa aceasta chiar, căci Împărăţia lui Dumnezeu începe din viaţa aceasta.

A spus Domnul Iisus odată ucenicilor Lui: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”.

Ce vă face să vă doriţi aşa de mult, fraţilor?

Ce vă face să nu vă mai puteţi despărţi?

Ce vă face să vă îmbrăţişaţi cu atâta dragoste?

Ce vă face să cântaţi cu lacrimi şi să vă rugaţi cu atâta foc?

Ce vă face? Ce vă face?

Fraţii mei dragi, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.

Duceţi-vă la vecinii voştri, duceţi-vă în lumea de lângă voi şi veţi vedea iadul ce este acolo.

Veţi vedea cum se blestemă soţul cu soţia.

Veţi vedea cum se blestemă cu copiii.

Veţi vedea cum cresc ei – nişte tirani şi nişte fiinţe nenorocite… Iadul, ei nu-l aşteaptă să vină, ci-l aduc ei în casa lor şi în viaţa lor. Prin astfel de locuri ai vrea să nu mai treci niciodată. Ai vrea să pleci ori să nu mai stai nici o clipă.

O, iată, iadul începe în viaţa aceasta, în oamenii aceia fără Hristos şi fără Dumnezeu.

Tot aşa, raiul începe în viaţa aceasta, în cei care sunt ai lui Hristos Iisus.

Nu uitaţi, fraţii mei dragi! Căminul vostru este un rai. Voi să vă purtaţi în căminul vostru cum aţi fi în cer. Purtaţi-vă aşa cum se poartă îngerii. Voi să faceţi ca, într-adevăr, să Se simtă Hristos bine în căminul vostru în orice zi şi în orice noapte.

Luaţi pildă de la aceia care n-au putut tăcea când trebuia tăcut, care n-au putut răbda când trebuia răbdat o clipă, care n-au putu veghea când trebuia să vegheze şi L-au răstignit pe Hristos, şi L-au omorât pe Hristosul lor.

Hristos mort în atâtea case… Hristos omorât în atâtea cămine… Şi rămâne apoi numai forma goală că aici au fost credincioşi.

O, fraţilor, cu dorinţă fierbinte să plecăm şi din locul acesta şi de această dată să avem grijă să trăiască Hristos la noi.

Să avem grijă ca în casa noastră să nu fie cumva răstignit Hristos. Să nu-L alunge cineva pe Hristos din casă. Să facem tot ce este posibil să vină Dumnezeu, să vină bucuria, pacea, chiar dacă ar trebui să plătim cu multe lacrimi. Numai să nu reuşească nimeni să-L alunge pe Hristos din casa noastră. Căci în căminul din care a fost alungat Hristos nu mai rămâne fericire nici în viaţa aceasta, nici în cea viitoare.

Mulţumim lui Dumnezeu şi pentru căminul acesta. Domnul să facă să-şi găsească toată bucuria, iar fericirea să rămână în locul acesta şi locul acesta să fie o pildă şi un model înaintea fraţilor. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 1

Un răspuns pentru “„ZI ŞI NOAPTE VĂ SFĂTUIESC””

  • ,,Sfaturile sunt cei mai buni povatuitori.Cei care au ascultat sfaturile au ajuns bine!Cei care n-au primit sfaturile au ajuns rau.Si foarte rau,rau de tot.Ce putini sunt sfatuitorii pe pamant!Si ce putini sunt adevaratii sfatuitori!”(Fratele Popa Petru)

    Intradevar fratele Popa Petru acest ,,mare pitic” al Oastei a fost un mare sfatuitor !

    La ceas de aducere aminte Fratietatea in care mult ai sfatuit prin glas si fapta, iti aduce astazi, iarasi, – Vesnica recunostinta !

Lasă un răspuns

iulie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Iun    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR