P. I. David – De-a datul cu părerea sau
Oastea Domnului – teren viran pentru manuale experimentale

n urmă cu câţiva ani, pe piaţa românească de carte religioasă apărea un volum incitant (la prima vedere): “Călăuză creştină. Sectologie”, semnat de Diac. P. I. David (printre altele, şi profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti). Cartea, publicată în mai multe ediţii, se voia a fi un catehism “pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectar” (Călăuza creştină, ediţia a II-a, Ed. Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994, p. 1), sau, după menţiunea făcută pe pagina de gardă a următoarei ediţii (Ed. Episcopiei Tomisului, Constanţa, la un an pe care nu vi l-aş putea indica, deoarece pe copertă  apare drept an al apariţiei 1999, pagina de gardă ţinând cu tot dinadinsul să ne afişeze un debordant an 1998), “manual experimental pentru profesorii şi elevii Seminariilor liceale, Liceelor teoretice şi de artă, Şcolilor pedagogice, Colegiilor şi şcolilor profesionale”.

Citeste mai departe…

ilele trecute mi-a picat în mână o carte: “Pentru o Ortodoxie realistă – convorbiri cu Dan Ciachir”, în realizarea lui Radu Doru Micu (Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, ediţia a II-a). Cartea aceasta mi-a atras atenţia încă de la momentul primei sale apariţii, care s-a produs, la aceeaşi editură, în 2002. Şi spun că mi-a atras încă de atunci atenţia pentru că, undeva, în finalul ei, sub titlul subcapitolului “Presiunile veacului iau forme protestante…”, în cadrul convorbirilor despre vrute şi nevrute, se ajunge şi la… Oastea Domnului. Ispitit de Radu Doru Micu, interlocutorul său – nimeni altul decât reputatul om de carte şi redutabilul teolog Dan Ciachir – spune: “Prima mea întâlnire cu Oastea Domnului s-a produs atunci când am citit în Convorbiri duhovniceşti dialogul cu Părintele Teofil şi mi-aduc aminte că argumentul folosit a fost reacţia bunicii sale la venirea în sat a ostaşilor: Aşa ceva nu a mai fost în Biserică. Deci iată că o femeie simplă, probabil analfabetă, avea o bună pavăză dogmatică. Nu pot fi acceptate inovaţiile, căci în fond este o inovaţie”. Şi ceva mai departe: “Instituţionalizarea aceasta a Oastei Domnului cred că a fost o greşeală şi nu ştiu cum se poate remedia, mai ales că există riscul producerii unui fenomen de expansiune spre Regat. Oastea Domnului nu aparţine, după mine, Ortodoxiei, ea fiind un paliativ destul de pernicios şi nu numai în plan estetic. Cred că Sinodul nostru şi-ar putea revizui atitudinea faţă de Oastea Domnului şi-ar putea fi mai ferm: măcar sub raport dogmatic” Citeste mai departe…

n nr. 35 / 2003 al săptămânalului nostru, sub titlul “Cârcotaşii Oastei Domnului“, semnam un editorial în care semnalam faptul că în zona Sucevei, de ceva vreme, circulă un manifest nesemnat – “Biserica Ortodoxă atacată din interior“ – în care e înfierată cu sârg şi cu debordantă iresponsabilitate Oastea Domnului. Şi îndrăzneam atunci să arunc momeala că autorul acelei foi ar fi unul din clericii din zonă.

Zilele trecute, pe adresa Redacţiei, am primit o scrisoare în care un anume preot din Rădăuţi (Suceava) – e vorba de Pr. Gheorghe Aniţulesei, de la Parohia “Învierea Domnului“ -, extrem de indignat, îşi asumă semnătura acelui material (după ce îl răspândise cu conştiinciozitate în repetate rânduri fără să-l semneze) şi încearcă, din nou, să blameze rosturile Lucrării Oastei. Mai mult decât atât, promite că va face “să circule“ în continuare acele manifeste. Sunt convins că nu “curajul“ l-a făcut pe Pr. Aniţulesei să-şi recunoască aberaţiile din acel manifest. Pentru că nici acum încă nu a îndrăznit să-l distribuie sub semnătură. Mai degrabă aş înclina să cred că Dumnezeu nu lasă niciodată nedescoperite laşităţile unor detractori care nu au încetat să lovească pe la spate, în numele unor orgolii şi motivaţii, uneori numai de ei ştiute.

Citeste mai departe…

ntr-un sătuc de prin partea Sucevei, în decurs de mai puţin de doi ani de zile, 15 protestanţi au revenit la Ortodoxie prin Oastea Domnului. Alţi câţiva urmează să primească, în curând, Sfânta Taină a Botezului. Oameni simpli, înşelaţi de vremi şi de încredinţări străine, reîntorşi la matcă prin cântarea şi cartea de la Oaste. În satul acela nu există încă adunare a Oastei, ci doar o singură familie de ostaşi. Prin răspândirea casetelor cu cântări ostăşeşti şi prin câteva cărţi fundamentale ale Lucrării, oamenii aceştia au reuşit să se re-aşeze în Biserica ce i-a aşteptat, mereu, durută, să se reîntoarcă acasă.
Din aceeaşi zonă (a Sucevei), mai zilele trecute mi-a căzut în mână o foaie volantă, un manifest distribuit, se pare, printre credincioşi. Manifestul în cauză se vrea a fi un “semnal de alarmă” tras de un anumit “binevoitor” (cleric, printre altele, spun gurile rele) – care-şi arogă drepturile de vajnic apărător al Ortodoxiei româneşti şi de tezaurizator al adevărurilor de credinţă -, ridicat împotriva… iminentului pericol pe care-l prezintă existenţa şi activitatea… Oastei Domnului. Indignat, acel autor (care “uită” să-şi semneze scriitura) se întreabă cum de este tolerată o asemenea mişcare, păgubitoare neamului şi Bisericii noastre, ieşită din – crede el – tiparele tradiţionale ale spiritualităţii ortodoxe.

Citeste mai departe…