Arhiva pentru categoria: ‘Avuţia Sfântului Moştenitor’

11. Câtă vreme iudeii erau frământaţi de întrebarea: „Cine este Omul acesta, Iisus?“,
câtă vreme alergau mereu ca să-L asculte, pentru a se putea lămuri cine este IISUS HRISTOS,
truda lor era totuşi frumoasă.
Dacă ar fi avut atunci un strop de judecată sănătoasă şi un grăunte de credinţă, uşor ar fi putut ajunge şi la încredinţarea la care ajunseseră ucenicii Săi, că El este într-adevăr Hristosul,
Fiul Dumnezeului Celui Viu (Mt 16, 16-17).

12. Dar iudeii n-au ajuns niciodată la această încheiere fericită, din pricină că n-au vrut să creadă.
Au răstălmăcit Cuvântul lui Hristos şi L-au urât fără nici un temei. Au respins toate dovezile pe care El le aducea mereu în faţa lor, în sprijinul mărturiei Sale cereşti.
Minunile Lui le batjocoreau… Şi pentru că nu le puteau explica, le atribuiau diavolului.
Adevărurile Lui, pentru că nu voiau să le primească, le nesocoteau şi scoteau din ele cu totul altceva…
Celei mai înalte dovezi, Sfinţeniei desăvârşite a vieţii Sale fără păcat, nu i-au răspuns decât cu o insultă.
Şi pentru că nu mai puteau sta în felul acesta faţă de Hristos, au ales mai bine să nu creadă, decât să se schimbe.
Au ales mai degrabă să-L insulte pe Hristos, decât să I se-nchine.
Pentru că trebuia ori să se lepede de păcat, ori să se lepede de Hristos.

Citeşte în continuare »

1. Trebuie să simtă veşnic usturimea conştiinţei chinuite şi chinuitoare acela care n-a vrut s-o asculte cât a trăit. Deşi l-a înştiinţat sau l-a mustrat în viaţa sa pă¬mântească.
Fiecare păcătos trebuie să ispăşească prin felul în care a păcătuit.

2. Sufletul vrăjmaş lui Dumnezeu trebuie să ardă în focul unui plâns pe care n-a vrut să-l verse spre iertare. Îl va vărsa spre ispăşire.
Trebuie să sufere în focul unei singurătăţi chinuite, fiindcă a dispreţuit-o pe cea a meditaţiei şi a rugăciunii.
Trebuie să îndure veşnic pedeapsa Adevărului pe care L-a respins şi L-a batjocorit pentru a asculta de minciună… (Apoc 14, 10-11; II Tes 2, 10-11).
Trebuie ca, privind în sus, să vadă fericirea acelora care au crezut în Iisus. Să-i vadă pe fraţii şi pe cunoscuţii lui pe care şi el i-a batjocorit şi înjurat pe pământ.
Trebuie măcar o dată să vadă şi el cerul şi fericirea din el, unde şi lui îi era păstrat un loc, dar pe care l-a pierdut pe vecie, fiindcă L-a lepădat pe Dumnezeu şi L a batjocorit pe Hristos.
Trebuie, ca să fie apoi şi mai chinuit… (Lc 16, 23).

Citeşte în continuare »

11. În viaţa noastră pământească există o nesăturată poftă de a-l pândi pe altul.
O dorinţă aprinsă avem fiecare dintre noi de a afla tainele aproapelui nostru.
O pornire vinovată de a-l dezgoli pe semenul nostru, aflându-i păcatele lui ascunse, ca să le ştim şi să le judecăm.
O sete chinuitoare după cunoaşterea vieţii celor din jurul nostru, după aflarea scăderilor şi slăbiciunilor lor, ca apoi să-l putem dispreţui, şi cleveti, şi înjosi cât mai mult pe semenul nostru.
Ca o fiară care pândeşte altă fiară, ca să o sfâşie.

12. Totuşi ce întrebare ciudată au pus ucenicii: Cine a păcătuit, omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
Dar cum putea el să păcătuiască înainte de a se naşte?
Sau cum putea să fie el pedepsit înainte de naştere pentru păcatele de după ea?
Iată o întrebare la care nici Domnul n-a răspuns.
Nu vom răspunde nici noi, – dar merită să gândim la ea, căci îşi are rostul ei mare, adânc şi tainic.
O, câte adevăruri încă nu le cunoaştem!

13. Nu îngăduiţi în inimile voastre bănuieli rele faţă de alţii şi cu atât mai mult nu le răspândiţi.
Căci din acestea se nasc apoi vorbele rele care aduc nimicirea numelui cinstit al multor nevinovaţi. Oare cine dintre voi este chiar fără nici un păcat?

Citeşte în continuare »

1. Hristos Iisus a venit să vindece ceea ce era pe moarte, ba chiar ceea ce era mort, adică pe aceia care nu mai aveau absolut nici o cale şi nici o nădejde de scăpare.

2. Hristos Domnul a venit să-i izbăvească pe cei robiţi, adică pe aceia care, prin ei înşişi sau prin alţii din afară, nu mai puteau avea absolut nici un alt mijloc de izbăvire şi nici o nădejde, cât de îndepărtată, de vreo răscumpărare (Isaia 61, 1-3; Evr 2, 14-15).
O, ce Mântuitor minunat este El!

3. Pentru că nici unul dintre cei pierduţi nu-L cunoştea pe Izbăvitorul trimis să-i scape – fiindcă Faţa Lui era acoperită, iar ei nu ştiau unde şi cum să-L caute – îi căuta mereu El pe ei.
Domnul Iisus trecea anume prin casele pe unde zăceau cei bolnavi şi îi căuta El, să-i vindece.
Umbla pe drumurile pe unde rătăceau cei pierduţi, ca să-i mântuiască şi mergea prin locurile pe unde pribegeau ei fără nădejde şi sufereau fără mângâiere ei, cei nefericiţi, pentru care venise El anume ca să-i caute şi să-i ajute.

Citeşte în continuare »

1. Singura avuţie desăvârşită dintre toate avuţiile lumii acesteia este numai Iisus Hristos. Nici una dintre toate celelalte avuţii nu se poate nici măcar asemăna cu aceasta.
Singură învăţătura Lui a putut scoate omenirea din barbarie şi animalitate, din sclavagism şi din întuneric.
Singură ea a adus bucuria seninătăţii şi inteligenţa iubirii în ochii care erau mai înainte întunecaţi de prostie şi înroşiţi de ură.

2. Singură învăţătura lui Hristos poate să facă dintr-un canibal un frate şi un binefăcător. Ea a scos la civilizaţie şi la rugăciune pe fiară.
Ea despovărează conştiinţele şi face instinctele să se supună raţiunii sănătoase, osândind tot ce este nebulos şi înnobilând caracterele decăzute.
Ea singură face ca totul să se călăuzească după Adevăr şi să se îmbrăţişeze în Dragoste.
Numai Hristos ne garantează istoria, şi liniştea, şi învierea.
Ferice de oricine Îl primeşte pe El. Citeşte în continuare »

Ce grea e lupta sfântă s-o duci pân’ la sfârşit,
pe-atât de mulţi, ispita pe drum i-a prăbuşit,
pe-atât de mulţi, vreo cursă cu zâmbet şi cu jind
i-a-nfăşurat cu flăcări
– şi i-am văzut pierind… Citeşte în continuare »

6. Ce dureros este când Lucrarea Domnului trece prin locurile pline de primejdii,
prin stările pline de răspundere,
printre vrăjmaşii plini de vicleşuguri
şi chiar cei ce stau la masă nu înţeleg aceasta,
chiar cei mai din frunte parcă sunt nişte străini,
chiar cei mai cu răspundere pentru toate acestea nu pot nici simţi şi nu pot nici ajuta cu nimic,
fiindcă nu înţeleg. Citeşte în continuare »

15. Să nu-i judecăm pe cei ce poartă cele mai mari sarcini în Lucrarea Domnului – nici să nu-i vorbim de rău.
Ci să ne rugăm pentru ei, gândindu-ne la răspunderea ce-o au înaintea Domnului; să-L chemăm pe Domnul în ajutorul lor ori de câte ori ne aducem aminte de ei.
Domnul va veni totdeauna şi-i va izbăvi cu siguranţă.
Chiar dacă noi îi vom fi îngropat.
Căci dragostea Lui nu-i va uita. Legământul credincioşiei Lui nu se schimbă (Rom 3, 3). Citeşte în continuare »

8. Acela pe care îl iubeşte Domnul îşi duce adesea viaţa numai în osteneli, în strâmtorări şi în lovituri fără număr.
În primejdii de moarte… în necazuri, în privegheri, în foame şi sete,
în posturi şi lipsuri, în frig şi în apărarea grijii altora (II Cor 11, 23-28).
Dar tocmai prin acestea se arată dragostea sa neobişnuită pe care o aşteaptă o laudă la fel de mare.

9. Câtă lipsă au toţi cei iubiţi ai Domnului de o putere şi de o răbdare neobişnuită,
de o dragoste şi o credinţă neobişnuită,
spre a putea trece biruitori prin toate luptele lor!
Şi spre a-şi împlini slujba atât de slăvită, dar atât de grea pe care o au ei pentru Hristos!
Dumnezeu le dă partea Sa,
dar oare noi le-o dăm pe-a noastră? Citeşte în continuare »

1. Dintr-o iubire neobişnuită, un suflet iubitor de Hristos va şi face lucruri neobişnuite pentru El.
Dar neobişnuite vor fi nu numai unele fapte ale lui, din când în când, ci neobişnuit va fi întreg felul lui de a se purta.
Tot ce va izvorî zilnic din inima şi din trăirea unui astfel de suflet va fi neobişnuit.

2. Toată trăirea unui suflet scump lui Hristos
va fi cu totul altfel decât trăirea obişnuită a celorlalţi oameni.
Chiar şi felul în care salută sau răspunde la salut este un alt fel decât al altora.
Chiar şi din felul cum deschide sau cum închide o uşă poţi vedea adesea cum este un om neobişnuit.

3. Dar din felul cum umblă şi vorbeşte nu numai cu prietenii, ci mai ales cu străinii şi cu duşmanii săi, se vede cel mai bine omul neobişnuit.
Căci trebuie neapărat să se vadă acel chip neobişnuit, dar ceresc,
izvorât din dragostea şi pilda lui Hristos, al robului Său. Citeşte în continuare »

1 – Spune Cuvântul Sfânt aşa: “Sunteţi dumnezei”, toţi! … adicã toţi sunteţi creatori, pentru cã mai mult sau mai puţin voi toţi creaţi, creaţi gânduri şi creaţi cãrţi, creaţi caractere şi creaþi exemple.
Ce mare har este acesta – dar şi ce mare rãspundere.

2 – La început fiecare avem în jurul nostru un pustiu întunecos, avem o inimã necredincioasã sau o casã pustie şi întunecatã de pãcat, sau nişte vecini necredincioşi, sau nişte elevi încã neformaţi, sau propria noastrã viaţã, plinã de haos sau de dezordine, întocmai aşa cum era totul înainte de a veni lumina din care s-a nãscut totul.
În acest haos, noi trebuie sã ne începem munca divinã a creaţiei noastre.

3 – Rãspundem fiecare de ceea ce creãm acolo – dupã voia noastrã, dupã puterea noastrã şi dupã chipul nostru.
Familia ta, pe care o întemeiezi, va fi pânã departe, aşa cum o creezi tu.
Societatea ta şi cultura ta va merge adesea dupã felul pe care i l-ai creat tu.
Şcoala ta, mersul tãu, viaţa ta, literatura ta şi caracterele celor formaţi de tine, prin aceastã muncã şi voinţã a ta, vor purta timp îndelungat – mulţi din aceştia poate pe totdeauna, – pecetea pusã peste ei de creaţia ta. Citeşte în continuare »

noiembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR