Arhiva pentru categoria: ‘Eseuri’

Principalele influenţe sau factori principali care prin acţiuni fermecătoare zădărnicesc desfăşurarea bunei orânduiri în alegeri, sunt:

Diavolul şi lumea prin înfluenţe din afara celor ce se unesc
– prin oameni lumeşti, colegi, prieteni, prin rude
– prin rudele nepocăite
– prin părinţii necredincioşi
– prin părinţii şi fraţi neduhovniceşti, interesaşi şi clevetitori

Diavolul şi lumea prin care dorinţi şi influenţe din lăuntrul celor ce se unesc
– prin cei plecaţi în alte adunări
– prin împlinirea dorinţelor firii lor pământeşti
– prin împlinirea dorinţelor păcatului (ispite neânfrânate)
– prin împlinirea ispitei, săvârşirea păcatului
– prin ispita frumuseţii de afară, fără a se cerceta frumuseţea sufletului
– prin nepotriviri de caractere
– prin poziţia socială, rangul
– prin bogăţia pământească
– prin calităţi prezentative dar, făţarnice
– prin învăţături străine de Adevăr

Dumnezeu ne vrea cu gelozie pentru Sine. Dumnezeu nu vrea ca omenirea să se piardă, ci cu toţii să se mântuiască. Citeşte în continuare »

Motto :„Spre lumile Luminii aripile-am întins
Îndrăgostit de-al slavei nemărginit Cuprins.
M-am ridicat pe scara nălţimilor de har
Spre taina fără moarte şi fără de hotar…
…Ce-s valurile care mă ţin şi mă atrag
Cu teamă şi iubire, cu tremur şi cu drag?”

Numai trăirea şi poezia au dreptul şi şansa de a spune ceva despre Dumnezeu.

Oricine se apropie cu onestitate, profunzime şi simţire de tezaurul poeziei dorziene este silit să recunoască noutatea fenomenului din cadrul poeziei creştine româneşti. Cititorul atent recunoaşte în versurile lui taine ale inimii care se lasă experimentate şi cucerite de cuvinte numai de marii sfinţi.

Poetul Traian Dorz împlineşte o vocaţie spicială şi rară. Rigoarea precizării teologice el o îmbracă în turnură poetică, în poezia sa cognitivul este străbătut de afectiv, iar înţelegerea se îmbrăţişează cu simţirea. Simţămintele şi pasiunle din lirismul său acoperă ca o boltă uriaşă scheletul dogmatic sau moral şi-l fereşte de rigiditate, intelectualism şi stereotipie. Limbajul ştiinţific, logic şi raţionalist nu are acces la Dumnezeu. Numai trăirea şi poezia au dreptul şi şansa de a spune ceva despre Dumnezeu. Citeşte în continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980

Slăvit să fie Domnul!

Din toată inima dorim să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru această întâlnire frăţească în care cu bucurie ne privim feţele unii altora şi slăvim pe Dumnezeu în ceasul acestei bucurii. Am înţeles de la început că seara aceasta trebuie să fie o seară de mulţumire…

Am fost martori aşa de rar la zile şi la clipe de mulţumire către Dumnezeu! Ştim toţi că primăvara se fac rugăciuni pentru holde, ieşim să cerem îndurarea lui Dumnezeu peste câmpurile noastre, peste holdele noastre, peste locul în care am aruncat sămânţa şi privim în sus…

Dacă Dumnezeu dă soare, dacă Dumnezeu dă ploaie, dacă Dumnezeu dă vânt la vreme potrivită… noi, în urma muncii noastre, vom putea strânge vara, vom putea strânge toamna ceea ce, cu nădejde şi cu rugăciune, am cerut primăvara de la Dumnezeu.
Dar toamna n-am mai văzut rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu, Care a făcut să rodească sămânţa pe care am pus-o noi. E adevărat că noi muncim, arăm şi săpăm, şi punem acolo sămânţa. Dar numai atât putem face. Şi-apoi ne uităm în sus. Dacă dă Dumnezeu, avem şi noi. Dacă nu dă Dumnezeu, ce putem face? Cu cine ne putem judeca? Citeşte în continuare »

„Nu te teme Zaharia că rugăciunea ta a fost ascultată”

Zaharia şi Elisabeta au cerut vreme îndelungată de la Dumnezeu darul naşterii de prunci. Acum ei erau înaintaţi în vârstă şi nu mai nădăjduiau în împlinirea rugăciunilor lor. Perioada fertilităţii naturale a Elisabetei era apusă, iar acum potrivit legilor biologice ea nu mai putea să zămislească, de aceea era numită „stearpă”. La vârsta lor înaintată cei doi soţi nici nu mai cereu prunc, erau resemnaţi: Dumnezeu nu a vrut să le asculta rugăciunea, din motive numai de El ştiute. Ei „umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” s-au lăsat în grija lui Dumnezeu. Dar este vreun gând al celui drept care să nu ajungă la cel Prea Înalt? Este vreo rugăciune rostită în zadar? Bate cineva la porţile milei divine fără să fie auzit? Răspunsul este hotărât: Nu! Dar Dumnezeu nu răspunde ca oamenii. Oamenii, ori răspund cu prea mare grabă făţă de cei care au slăbiciune, şi astfel poate nu le fac un bine real, ori rămân cu totul împietriţi faţă cei ce au nevoie de ajutorul lor.  Citeşte în continuare »

„Tăcem când suntem împreună
Şi singuri când suntem ni-e dor”
(Traian Dorz)

Limbajul tăcerii este rezervat pentru veacul ce va să vină, până atunci avem la îndemână şi cuvintele.

Adeseori se vorbeşte despre riscurile legate de cuvânt, dar foarte rar se aminteşte de riscurile legate de tăcere. Calea către inima celuilalt se află încifrată în inima mea. Chiar dacă nu toţi sociabilizează cu aceeşi dexteritate şi uşurinţă, fiecare are datoria să-şi cultive continuu puterea de a acorda verbalizarea cu adevărul firii sale. Citeşte în continuare »

Îndemnul acesta a fost dat unuia care „l-a pus la inimă”, înaintând mereu în sfinţenie şi desăvârşire şi „înaintarea lui a fost văzută de toţi (I Timotei 4,12,15).

Ce învăţător minunat a fost cel care scria acest îndemn şi ce ascultator a fost elevul care-l citea. Ascultarea lui l-a făcut să fie într-adevăr „o pildă credincioşilor”, o pildă minunată mai ales pentru cei tineri. Căci Timotei era tânăr.

O, ce tinereţe binecuvântată a avut Timotei şi în ce minunata slujba şi-a risipit-o. Fiind înhămat la aceiaţi luptă cu marele său învăţător Sfântul Apostol Pavel, el a avut de suferit aceleaşi nedreptăţi şi prigoane, dar a rămas mereu statornic şi credincios prin toate. Imeneu, Flet, Alexandru Căldărarul şi alţii, desigur că i-au făcut şi lui mult rău. „Poftele tinereţii” (II. Tim. 2,22), desigur că s-au luptat grozav şi cu el, dar fugind de ele, Timotei a rămas mereu „o pildă pentru credincioşi”.

Preaiubiţii mei fraţiori tineri, vi-l pun înainte din toata inima pe tânărul Timotei! Citeşte în continuare »

A fi creştin înseamna să fii hotărât a urma lui Hristos.

Sf. Augustin spunea că nehotărârea e cel mai mare păcat împotriva mântuirii.
Cel ce se îndoieşte, zice Sf. Apostol Iacob, seamănă cu valul mării, tulburat şi împins încoace şi încolo de vânt.

Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate cărările sale (Iacob 1,6-8 ).
Nimic mai neplăcut decât să ai de-a face cu un om nehotărât şi schimbător care te lasă în baltă când ţi-e lumea mai dragă.

Un astfel de om acum te laudă şi-ţi ridică osanale, acum te vorbeşte de rău şi aruncă asupra ta cu noroi şi batjocuri.
Pentru el e totuna, şi da, şi nu. Aceasta este purtarea celor ce sunt „în felul lumii” (II Cor. 1,17). Citeşte în continuare »

Dacă într-o adunare creştină, pe neaşteptate s-ar prezenta Domnul Iisus în modul nevăzut de fiecare, câte nereguli şi taine ţinute ascunse s-ar ivi! Printre altele, slujba adusă oarecând de Maria Magdalena s-ar împărţii în două şi anume:

– toate surorile emoţionate şi pline de un adânc şi sfânt fior ar îngenunchia la Sfintele-I picioare, ar plânge spălându-le cu lacrimi, le-ar săruta; dar,

– nu toate surorile ar avea şi cu ce să I le şteargă. Picioarele Domnului Iisus ar rămâne neşterse pentru că, surorile noastre nu mai au părul lung.

De ce aţi lepădat podoaba părului vostru? (1 Cor. 11,15)

Ca să vă potriviţi chipului veacului acestuia? (Romani 12,2) Citeşte în continuare »

„Fecioara Maria s-a arătat pe pământ ca o minune a minunilor şi a trecut prin strălucire luminătorii şi minţile cereşti” (Sf. Grigorie Palama).
Ori de câte ori vezi icoana Maica Domnului cu Pruncul şi esti în stare de rugăciune, simţi că în suflet se împleteşte fiorul tainei, lumina înţelegerii şi bucuria încrederii. Icoana Maicii Domnului a devenit un simbol universal, atât prin înţelesurile ei de o frumuseţe fără pereche, cât şi prin simţirile pe care ea le transmite unei priviri care mai este întâmpinată de lumina harului. Citeşte în continuare »

Traian Dorz „…Deodată, Viorel se opri în loc, se uită la mine şi, râzând, îmi zise:

Dacă poţi să urci pe bicicletă de douăzeci de ori dealul acesta, de acolo din vale şi până sus, ai de la mine o sută de lei. (…)

Pot, am zis eu. Daţi bicicleta încoace şi staţi aici şi număraţi!

Am luat bicicleta lui Titus şi am mers cu ea în jos, ca să începde acolo urcarea cu numărul unu. Ei s-au aşezat la cotitura de la mijlocul drumului de unde se vedea bine şi jos şi sus, şi-au început să se uite după mine vorbind şi râzând.(…) De la a cinsprezecea urcare simţeam că nu mai pot şi îmi părea rău că m-am prins. Dar acum îmi era ruşine să mă las.(…)

Am urcat nespus de greu, aproape fără cunoştinţă, a nouăsprezecea şi apoi a douăzecea oară, fără să-mi pese dacă îmi vor da suta sau nu. Voiam numai să-mi ţin cuvântul, să nu rămân de ruşine în faţa lor(…). (Traian Dorz, Hristos – mărturia mea – vol. 1) Citeşte în continuare »

Ţin să spun cu apăs: un ostaş al Domnului trebuie să fie un ostaş activ, luptător. Nici nu se poate închipui un ostaş adevărat care să nu cunoască frontul şi lupta.

Domnul are lipsă de ostaşi luptători. În zilele noastre, parcă iadul cu toate rezervele şi gloatele lui a intrat în lupta şi ofensiva cea mare pentru câştigarea sufletelor şi cucerirea pământului. Faţă de această ofensivă a iadului, fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie un viteaz mare, „unul contra o mie“, cum s-ar zice. Fiecare ostaş trebuie să atragă şi pe alţii în lupta cea mare a mântuirii sufletelor, ca să rupem frontul Satanei.

Să atragem mereu suflete în fronturile mântuirii! Să aducem mereu suflete la Mântuitorul!

Să dăm neîncetat lovituri Ispititorului, lărgind hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu şi atrăgând şi pe alţii în fronturile mântuirii! Citeşte în continuare »

Verbul “a crede”

“Iisus i-a zis: Pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!” (Ioan 20, 29)

“Cand arhiereii si carturarii, pasind prin fata Rastignitului de pe Golgota, isi clatinau capetele si spuneau: Pe altii a mantuit, dar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca, Hristos, imparatul lui Israel, sa Se coboare acum de pe cruce ca sa vedem si sa credem in El, ei desigur savarseau blasfemie. Dar mai faceau si o eroare de ordin lingvistic, intreaga scena sumar infatisata in Evanghelia de la Luca (23, 25) si pe larg de cele ale lui Matei (27, 31 si urm.) si Marcu (15, 29 si urm.) transmite cititorului un fior profund realist si autentic. Toate amanuntele vadesc referatul intocmit pe date culese la fata locului si par intru totul verosimile. Huu! (ori he!) striga batranii si fruntasii lui Israel si s-ar zice ca si comenteaza compatimitor si ironic: pe altii a stiut sa-i ajute, pe Sine iata ca nu poate. Fiul lui Dumnezeu. Un amagitor, un naiv, singur si-a facut-o. Citeşte în continuare »

„O fiinţă nou-născută are nevoie pentru creşterea şi desăvârşirea ei de trei lucruri: de hrană, de curăţenie şi de căldură.
Fără hrană, se usucă.
Fără curăţenie, putrezeşte.
Fără căldură, îngheaţă.
Sufleteşte este tot aşa.
Hrana fiinţei noastre celei noi este Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, Pâinea Vieţii şi Euharistia. Cu hrana aceasta ne întreţinem viaţa şi creşterea
Curăţenia fiinţei noastre celei noi este Rugăciunea. Prin ea ne descărcăm sufletul. Prin ea ne limpezim privirile. Prin ea ne înlăturăm zgura.
Iar căldura făpturii noastre celei duhovniceşti este adunarea, dragostea şi părtăşia noastră cu fraţii. Umblarea şi trăirea împreună cu cei care au primit acelaşi gând şi acelaşi duh cu noi.
Fără aceste trei binecuvântate mijloace duhovniceşti, pe care Dumnezeu, Părintele fiinţei noastre, ni le-a pregătit ca să creştem şi să rodim prin ele – creşterea şi rodirea noastră nu e cu putinţă să se facă normal şi sănătos.
Fără aceste trei daruri cereşti, sufletul născut din nou curând se va pierde iarăşi sau se va împili(pipernici), rămânând fără creştere şi fără roadă…” (Traian Dorz, din „Cărarea tinereții curate”)

De câte ori recitesc aceste rânduri, mă cutremur și deplâng rănile deschise ale societății în care trăim, ale adunărilor noastre și mă rog stăruitor pentru ajutorul, creșterea, hrana, curăția, căldura, întoarcerea și mântuirea tuturor acelor care nu înțeleg importanța creșterii duhovnicești și s-au lăsat prinși în mreaja vieții tumultoase și întunecate de mulțimea grijilor lumești, refuzând părtășia frățească.
Poate că ne-am întrebat uneori de ce viața părinților și copiilor noștri, a fraților bătrâni sau tineri, nu este pătrunsă de pacea, bucuria și lumina binecuvântărilor împlinite. Citeşte în continuare »

„Mă întreb de multe ori ce ne-am fi făcut, fiecare în universul lui, fără credinţa într-o lume mai bună, mai justă, adică în adevărata viaţă spre care ne îndreptăm şi-n care vor dispărea lacrimile, suspinele, durerile şi nedreptăţile…”

Citat dintr-o scrisoare pe care a trimis-o la 25 martie 1989 Nicole Valery-Grossu unei prietene. Şi tot ea nota pe ultima pagină albă a Bibliei sale, la 1 iunie 1987 , după ce citise psalumul 143: „Mi-e inima uscată de dor şi nevoia de Iisus…”

Citind cele de mai sus, probabil că unii se întreabă: dar cine este Nicole Valery-Grossu?!… Ne-a dezvăluit existenţa ei şi lupta ei anticomunistă, în urmă cu câţiva ani, Cicerone Ioaniţoiu, într-o carte ce i-a dedicat-o cu subtitlul: „O lumină în bezna exilului românesc,” editată de Fundaţia „Memoria”. Citeşte în continuare »

Sâmbătă, 02 aprilie, a.c., începând cu orele 09:00, la Casa Centrală a Oastei Domnului din Sibiu, sunt invitaţi să participe toţi creatorii ostaşi, în orice domeniu pe linie duhovnicească şi ostăşească: creaţii literare (poezie, proză, eseu), cântare, pictură, sculptură, grafică, foto-film, etc.

Rugăm ca toţi cei care au o creaţie proprie pregătită într-unul din aceste domenii, sau altele, să vină cu ele pentru a le prezenta şi totodată pentru a putea primi un sfat spre îmbunătăţirea creaţiei sale, pentru ca, ajutându-ne şi sprijinindu-ne unii pe alţii, lucrările noastre să capete atât o deosebită valoare artistică, cât şi duhovnicească, în specificul nostru ortodox şi ostăşesc.

Această întâlnire de creaţie credem că ne va ajuta atât la îmbogăţirea conţinutului foii Iisus Biruitorul şi al revistei Timotheos, cât şi al adunărilor noastre.

Deci, iubiţi creatori ostaşi, vă aşteptăm cu drag la Sibiu!…

Sfatul Frăţesc Operativ al Oastei Domnului – Sibiu

Un proverb din Israel spune aşa:

“Dacă-n douăzeci de vorbe ai ceva să ne spui nouă şi poţi spune-n două vorbe, – află-le pe-acestea două” Asta trebuie să ne înveţe şi pe noi cată grijă trebuie să avem cănd spunem fiecare vorbă, fiindcă fiecare cuvant ne este un legămant de un fel. Iar după ce am spus cuvantul, şi mai multă grijă trebuie să avem, spre a împlini ceea ce am spus”.

Citesc acest proverb simplu şi profund, urmat de cele câteva îndemnuri la responsabilitate ale fralelui Traian Dorz, răsfoind paginile cărţii “ Mărturisirea Strălucită”. Rândurile acestea sunt un apel la sinteză, la a vorbi mai puţin şi a asculta mai mult, sunt un apel la o adevărată asceză a limbajului. Mulţi oameni consideră că la asceză sunt chemaţi doar călugării care şi-au impus pentru a ajunge la sfinţire, să ducă o viaţă aspră şi retrasă de restul lumii. Însă nu este aşa. Prin extensia sensului, prin asceză se poate înţelege şi orice exerciţu care pune la încercare perseverenţa şi voinţa. Iată deci că la acest exerciţiu numit asceză, suntem chemaţi toţi indiferent că suntem călugări, preoţi sau mireni, important este să ne dorim sfinţirea vieţii. Citeşte în continuare »

În gândirea şi umblarea lumească, totul se zice şi se face potrivit ordinii acesteia: eu, tu, el. Adică:
1. Întâi eu. Eu sunt persoana întâi.
2. Apoi tu. Tu eşti persoana a doua.
3. Şi în urmă el. El este persoana a treia, persoana ultimă dintre toate şi în toate.
În practica vieţii şi în ordinea obişnuită în lume, asta înseamnă că interesul meu, pofta mea, avantajul meu trebuie să fie primele.
După aceea ale tale.
Şi dacă mai rămâne ceva apoi vine şi rândul lui. Adică de-aproapelui şi semenului nostru. Sau Domnului nostru, Care nu este – sau pare că nu este – de faţă.

Dar în gândirea şi umblarea duhovnicească a credinciosului ordinea este… Citeşte în continuare »

A încerca să vorbeşti ori să scrii despre marii oameni ai lui Dumnezeu care au trăit printre noi e o mare îndrăzneală. Pentru că trebuie să le fi văzut bine statura lor uriaşă, dincolo de trupul care, adesea, nu avea nimic care să atragă privirile (Isaia 53, 2). Şi să fi înţeles limpede graiul lor profund, care nu era doar sunete, ca al nostru.

Identificându-se cu Domnul, pe cât le-a fost cu putinţă, nici ei n-au fost recunoscuţi uşor de lumea în mijlocul căreia erau trimişi cu o solie sfântă. Neavând un mandat din partea autorităţii omeneşti, mai ales a celei religioase, mesajul şi persoana lor au fost primite cu prejudecăţi şi refuz… Singura lor pecete ce atrăgea atenţia semenilor era, pe lângă o viaţă curată şi smerită, îndrăzneala şi statornicia curajului lor gata să dea orice preţ pentru Ideia pe care o îmbrăţişaseră cu tot sufletul şi pentru totdeauna (Fapte 4, 8-13).

Fără să se exagereze cu nimic, un astfel de om a fost şi fratele Traian Dorz! Citeşte în continuare »

noiembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR