Arhiva pentru categoria: ‘Istoria unei jertfe’

Minune şi tainăLa începutul lunii decembrie 1985, „Taină şi Minune“, albumul închinat Maicii Domnului, era încheiat în prima lui formă.

Duhul Domnului mi-a inspirat gândul să merg să prezint această lucrare omului ales al lui Dumnezeu, profesorul şi scriitorul cel mai erudit în ce priveşte învăţătura şi doctrina ortodoxă, părintele Dumitru Stăniloae de la Bucureşti. Acestei somităţi în ce priveşte problemele ortodoxiei, voi merge în primul rând să-i prezint această lucrare şi să-i cer prima părere asupra ei. Cu harul pe care ştiu că îl are de la Duhul Sfânt acest om al lui Dumnezeu şi al Bisericii şi cu vastele sale cunoştinţe pe care şi le-a acumulat în îndelunga sa viaţă şi prin uriaşa sa muncă, sunt încredinţat că va aprecia drept valoarea acestei lucrări. Şi îmi va da competente îndrumări pentru îndreptarea eventualelor lipsuri ale ei.

Dacă lucrarea va trece cu bine la examenul său, atunci voi îndrăzni să-i cer câteva cuvinte de apreciere şi recomandare pentru lucrarea aceasta, pentru a ni se înlesni deschiderea unui drum spre inimile mai-marilor Bisericii, în faţa cărora autoritatea acestui nume este de mult şi pe deplin – nu se poate să nu fie – în cea mai mare cinste. Citeşte în continuare »

Tot în acest an [1983], prietenul scriitor Ştefan Doncea mi-a adus în mai multe rânduri nişte scurte scrisori de la poetul Nichita Stănescu, unul dintre cei mai înzestraţi poeţi (de acum) ai ţării noastre. Nichita Stănescu era grav bolnav şi cineva îi dusese cartea noastră de poezii „Cântări Nemuritoare“ şi se vede că, citindu-le, a fost foarte mişcat, că mi-a scris, dictând soţiei sale, o scrisoare de mulţumire, încheind cu cuvintele: „În ceasurile de înălţare sufletească, nu uita nici de zbuciumul sufletului meu…“

Mi-a mai trimis câteva din cărţile sale, cu autograf şi de asemenea unele reviste cu poeziile şi fotografiile sale. I-am mulţumit adânc mişcat sufleteşte, atât în scris, cât şi verbal prin Ştefan Doncea, care era un apropiat admirator al lui.

Tot prin Ştefan Doncea mi-a sugerat Nichita Stănescu în 1983 ideea unei selecţii din poeziile mele, care să poată apărea la o editură de stat de aici din ţară. Însufleţit de acest gând, mi-a şi trimis un cuvânt de prezentare pentru viitorul volum, pe care, spunea el, nu ştiu dacă eu îl voi mai apuca, dar vreau să-l întâmpin cu o „Inscripţie pe un pridvor“. El a dictat această inscripţie lui Ştefan Doncea şi a semnat-o doar cu câteva zile înainte de moartea lui: „Azi, 7 decembrie 1983“. O păstrez şi azi în original. Citeşte în continuare »

Fratele Moroz de la Volovăţ a fost luat de către miliţia din Calafindeşti fiindcă a fost găsit cercetând pe fraţi. Acolo a fost anchetat cu asprime şi supus la pedepse pentru această vină. În urmă i s-a dat drumul.

La puţin timp după aceasta, în 6 decembrie, de Sf. Nicolae, a fost găsit în adunarea fraţilor din Romaneşti, unde fusese chemat de nişte fraţi care îşi sărbătoreau ziua numelui lor.

Aproape de miezul nopţii a intrat în adunare un ofiţer de Securitate împreună cu un civil.

Civilul a arătat spre fratele Moroz şi i-a vorbit ceva în limba ucraineană.

După câteva cuvinte, ofiţerul i-a spus fratelui Moroz să se îmbrace şi să plece cu el. Fratele s-a îmbrăcat şi a plecat. Au ajuns în drum. Acolo era o sanie cu un cal, iar în sanie două femei. Era noapte. Ieşiră afară din sat. Acolo s‑au năpustit asupra fratelui, bătându-l atât ofiţerul, cât şi civilul. După aceea l‑au legat alăturea de cal, iar ei s-au suit în sanie şi au dat bici la cal, lovind când în animal, când în om. Citeşte în continuare »

„…Cititorule, uită-te cât de frumos este semnul ce-l vor purta cei care s-au hotărât să scoată beţia, sudalma şi alte păcate din viaţa lor! Vrei şi tu să porţi acest semn de mântuire sufletească? Intră în Oastea noastră!

Dar bagă de seamă, cititorule, că semnul nostru nu-i făcut numai să-l pui la piept în semn de fală şi de mândrie, ci cu semnul nostru trebuie să trăieşti şi în    viaţa ta.

Trei lucruri se cer de la mine, de la tine şi de la alţii care voiesc să intre în Oastea noastră şi să poarte medalia noastră:

1. În Oastea lui Iisus trebuie să te supui cu credinţă şi cu ascultare tuturor poruncilor Lui (aşa precum trebuie să te porţi în orice armată). Toate purtările tale, toate faptele şi lucrările tale trebuie să le pui în slujba lui Iisus, căci El e Stăpânul tău. Citeşte în continuare »

În noaptea de 23 noiembrie, între unele din cele mai grele încercări, Domnul m-a înştiinţat într-o scurtă vedenie că înainte de 11 ianuarie voi fi acasă. M‑am mângâiat şi întărit nespus de mult cu această tainică şi duioasă înştiinţare, după cum făcusem şi în Săptămână Patimilor din 1960 în beciul Securităţii din Cluj, când mai fusesem într-o astfel de stare… Dar eram încredinţat şi acum, ca şi atunci, că această casă va fi Casa mea cea de Sus. Şi mă pregăteam în linişte, cu lacrimi şi cu dor să merg la Acasa aceasta.

Zi şi noapte mă frământam cum să-mi împlinesc cel mai bine în acest timp scurt datoria pe care mi-o simţeam, de trimis al Domnului aici în mijlocul acestor nenorociţi. Făceam tot ce omeneşte îmi era cu putinţă în acele condiţii, dar cu groază constatam că, în afară de cei trei condamnaţi pentru păcate mici, care se hotărâseră pentru Domnul în lungile mele stări de vorbă cu ei, toţi ceilalţi, vinovaţi de păcate mari, erau căzuţi atât de adânc în stăpânirea diavolului, încât nu numai că nu simţeau nici un fel de mustrare de conştiinţă pentru păcatele lor şi nici o dorinţă după iertarea lui Dumnezeu, dar îşi manifestau o ură atât de violentă şi turbată faţă de Hristos şi Numele Său Sfânt, încât nu te suportau nici să le pomeneşti de El. Citeşte în continuare »

… În aceşti doi ani – 1980 şi 1981 – am înmormântat iarăşi două fiinţe dintre cele mai scumpe din lume pentru mine. Întâi pe mama mea Maria, care a trecut la Domnul în 22 noiembrie 1980, iar apoi pe binefăcătorul meu cel mai neuitat din lume după Părintele Iosif. Pe fratele avocat Pavel Maliţa de la Oradea…

Mama mea, a avut Dumnezeu grijă de ea ca să se poată scula de pe pat şi vorbi până în ultimele zile ale vieţii ei. Domnul şi Mântuitorul meu Iisus a făcut ca eu să pot sta lângă ea până ce i-am închis ochii cu mâinile şi buzele mele. Şi cu mâinile mele i-am aşezat duios şi înlăcrimat mâinile ei pe piept… O, cât de mult ne rugasem şi dorisem amândoi de la Domnul nostru Iisus, atât ea, cât şi eu, să fie aşa. Şi Domnul Dumnezeul nostru ne-a ascultat.
De câte ori trebuia să plec ori eram iarăşi dus de acasă de lângă ea, venea după mine până în poarta casei şi se uita, plângând şi strigându-mi:
– Iară te duci, copilul meu, dragul mamei copil – şi eu rămân. Poate vei rămâne pe acolo cine ştie pe unde, iar eu voi muri aici fără să ajung să te mai pot vedea vreodată.
– Nu te teme, mamă, măicuţa mea, îi răspundeam eu grăbit, să nu izbucnesc în lacrimi. Adu-ţi aminte de câte ori m-am mai dus eu ori m-au dus alţii şi iarăşi am venit.
– Da, dar iarăşi te duci. Şi mă tem că nu vei mai veni să fii lângă mine, să te văd în ceasul morţii mele. Citeşte în continuare »

gherla-inchisoareaProcesul nostru s-a fixat pentru ziua de 18 noiembrie 1959.

În dimineaţa zilei procesului am fost scos din celulă şi băgat într-o maşină închisă.

Pe rând au fost aduşi în această maşină apoi: Capătă, Tudose, Pop, Ioan Opriş, Lae Marini…

Apoi am fost duşi la Tribunalul Militar şi băgaţi într-o cameră… Abia acolo ne-am revăzut toţi câţi eram: douăzeci şi trei.

Noi, cei şase care fuseserăm ţinuţi la Securitate până la proces, eram îmbrăcaţi în hainele noastre de acasă. Toţi ceilalţi, care fuseseră duşi la penitenciar, erau în hainele vărgate, de condamnaţi – condamnaţi mai înainte chiar de a ni se fi ţinut procesul.

Era şi acest lucru un semn că noi eram deja condamnaţi de mai înainte. Procesul era doar o formalitate de ochii lumii. Citeşte în continuare »

Duminică, 9 noiembrie, am primit de la fiica lui Titus această telegramă zdrobitoare:
„Tata mort, înmormântarea marţi.
Lia“.

Ceva ca o sabie aprinsă mi-a străpuns inima prin aceste cuvinte. E oare adevărat? Chiar atât de repede?

De aici mai departe voi scrie totul sub formă de jurnal, după însemnările mele:

Luni, 10 noiembrie 1975
Plec spre Sibiu cu ce voi putea găsi la îndemână. Ieri i-am dat telegramă fratelui Moise, să vină şi el. Aş vrea să-i înştiinţez măcar şi pe cei din Hunedoara şi din Simeria, dar cred că sibienii, care îi anunţă despre orice, îi vor anunţa şi despre aceasta. Măcar atâta vor face şi ei. Nu se poate să nu-i anunţe pe hunedoreni.
Am călătorit foarte greu, cu etape scurte şi cu aşteptări lungi. Am ajuns numai dimineaţa. Citeşte în continuare »

în noaptea de 2 spre 3 noiembrie 1953, închis şi înghesuit într-un vagon-dubă îngheţat cu care tot călătoream de cu seară spre nu ştiam unde.
Duhul Domnului îmi liniştise inima: Chiar dacă ai fi dus până la marginile pământului, tot în mâinile lui Dumnezeu ai fi! Pământul este atât de mic, iar Mâna Domnului tău este atât de mare!

Vagonul-dubă cu care sunt transportaţi de obicei deţinuţii era anume pregătit pentru transportarea oamenilor răufăcători şi primejdioşi… aşa cum eram socotiţi şi noi.
Băncile, ca nişte laviţe tari de scândură groasă, erau aşezate de-a lungul pereţilor şi prin mijloc, pe patru rânduri lungi… Sub ele erau fixate şi lanţuri, pentru cei care ar fi trebuit să fie duşi legaţi.
În loc de ferestre erau puse acolo un fel de plăci de fier, aşezate în aşa fel, încât să poată intra printre ele câte puţin aer, dar să nu se poată vedea nimic în afară. La capătul vagonului, cabinele paznicilor, cu vizete prin care să ne observe. În cabinele dubei noastre era cald. Citeşte în continuare »

 Stăteam mai mult singur… Şi, stând singur, începusem să mă gândesc la visele mele din noaptea de 2 martie.

De două ori câte 2, 4, 2. Erau 8 sau 242. Fie luate luni, fie luate zile erau la fel.
Întâi: de pe ziua de 2 martie – când începea prima numărătoare de 2, 4, 2 – înseamnă că va trebui să treacă o primă parte de 242 de zile; sau: 2, 4, 2 adică 8 luni.
Socotesc câte luni fac 242 de zile. Da, fac 8 luni.
Număr 242 de zile sau 8 luni, începând de la 2 martie… Da, se împlinesc 8 luni exact pe ziua de 2 noiembrie…
Ce se va întâmpla oare pe ziua de 2 noiembrie? Nu ştiu! Dar atunci trebuie neapărat să se încheie ceva. Dar şi să înceapă altceva… Citeşte în continuare »

O noapte cu sânge

Era noaptea de 25 octombrie 1932. Mă chinuia tusea. Şi simţeam o durere ascuţită în piept. Pe la miezul nopţii, o tuse grea mă trezeşte din somn. Şi când aprind lumina, mă înfricoşez. Perna şi patul meu erau pline de sânge. Se deschise cu putere rana din piept. Am trezit pe fiul meu Tit şi am plâns împreună. Sângele îmi spunea că trebuie să plec iar pe drumul spitalului… să-mi las iar casa, copilul şi tipografia.

Dimineaţa mi-am pus întrebarea: să plec sau să nu plec? Sângele îmi spunea că trebuie să plec, dar situaţia grea îmi spunea că trebuie să rămân, mai ales că peste două luni se apropiau şi 10 ani de Oaste.

M-am rugat cu lacrimi şi am zis: «Doamne, totul pentru Tine şi lucrul Tău! Eu rămân la front. Înainte de a muri, la 10 ani de Oaste, vreau să mai spun ceea ce Tu îmi vei arăta, şi apoi mă voi apleca liniştit în braţele Tale»…

Şi am rămas. La 10 ani de Oaste, am scris, cu sânge, acel număr festiv din foaia «Oastea Domnului», în care era şi testamentul cu «Moara şi piticul» (nr. 1, an 1933).

o însemnare a Părintelui Iosif Trifa, din „Istoria unei Jertfe”, Vol. II

După suspendarea foilor «Ecoul» şi «Alarma» de la Făgăraş, Lucrarea Oastei ajunsese iarăşi la un impas greu. Ce era de făcut?

Domnul i-a îndreptat gândul Părintelui spre foaia «Ostaşul Domnului» din Bucureşti, care încetase a îndeplini rolul său mare o dată cu apariţia foii «Isus Biruitorul», la începutul anului 1935.

Autorizaţia de apariţie nu-i fusese anulată şi dreptul de tipărire rămăsese urmaşilor părintelui Vasile – văduvei şi copiilor lui.

– Vom alerga iarăşi la «Ostaşul Domnului» – zise Părintele. Frate Marinel, gată-te de drum!

Astfel apăru, după o lună, în 17 octombrie 1937, nr. 1, anul III, din foaia «Ostaşul Domnului», noul curier frăţesc pentru Oastea Domnului…

Pe prima pagină, Părintele Iosif scria ca şi la numărul cu «Isto­ria unei jertfe»: Citeşte în continuare »

Lumina Satelor, anul II, nr. 1, Sibiu, Duminica 14 Ianuarie 1923

În “L. S. nr. 40 din 5 octombrie 1930, apãru urmãtoarea înștiințare: Lumina Satelor unitã cu Libertatea.

Veste de care se vor bucura, aducem cititorilor noștri. Între foaia noastrã Lumina Satelor și vechea gazetã popularã Libertatea de la Orãștie, s-a încheiat o înțelegere în temeiul cãreia cele douã foi se contopesc în una. Redacția foii Libertatea se mutã în sãptãmîna aceasta la Sibiu, unindu-se cu redacția noastrã… Cititorii L. S. şi ai Libertãții, vor primi din sãptãmînã viitoare aceleași foi… vor primi:

1 – Lumina Satelor unitã cu Libertatea, ca foaie conducãtoare, cu material felurit despre stãri și lucruri din viața culturalã, bisericeascã, naționalã, economicã și politicã a poporului nostru și a țãrii… precum și din viața celorlalte țãri de pe glob…
2 – Oastea Domnului… ca foaie religioasã moralã, povãțuitoare spre bune moravuri în poporul nostru – și
3 – Foaia Interesantã, adaosul literar ilustrat al Libertãții de la Orãștie, care e un magazin de cunoștințe folositoare de tot felul… poezii, schițe, istorioare, povestiri pentru petrecere… Citeşte în continuare »

În foaia «Lumina Satelor» nr. 40, din 12 octombrie 1924, Părintele Iosif publică primul concurs pentru un imn al Oastei, cu un premiu de doi dolari.

Iată ce scria el, printre altele, atunci: „Se pune un premiu de doi dolari pentru un cântec de marş, pe seama celor din Oastea Domnului. Un prieten al gazetei, din America, îmi trimite o «cinste» de doi dolari. Am aflat de bine să pun această «cinste» în slujba Domnului. Deschid, cu aceşti dolari, aici la gazetă, o întrecere (concurs) pentru cine va scrie cel mai bun cântec (poezie) de «marş» pe seama celor din Oastea Domnului. Se ştie că orice armată îşi are «marşul» ei, adică, cântarea de biruinţă în sunetul căreia pleacă la luptă. Această gazetă încă a strâns o Oaste a Domnului, care cheamă la luptă pe oameni să se hotărască la o viaţă nouă cu Domnul, pentru ca apoi să poată duce la biruinţă lupta… contra tuturor relelor care vin de la vrăjmaşul diavol. Citeşte în continuare »

Am hotărât deci cu fraţii o mare adunare în oraşul Cluj, pentru data de duminică, 3 septembrie 1939.

S-a publicat acest lucru prin foaie şi încă de vineri au început să sosească delegaţi ai fraţilor din ţară, după acelaşi frumos şi drag obicei al fraţilor, avut cu prilejul adunărilor Oastei mari de la Sibiu. Adunarea de la Cluj se prevedea frumoasă şi plină de bucurii.

Pentru desfăşurarea adunării, închiriarăm în centrul oraşului, lângă catedrală, marea sală unde este acum „Casa Armatei“. Acolo avea să se ţină adunarea de duminică, după-masă.

Dar, încă de sâmbătă, s-a răspândit cu groază vestea că războiul a început. Germania a început să atace şi să invadeze ţările vecine. După Cehoslovacia, urma Polonia… Lumea se trezi înspăimântată, în plânsul celui de al doilea mare măcel mondial. Citeşte în continuare »

A trecut apoi toată luna iulie fără să mai urmeze nimic după procesul nostru din ziua martiriului celor doi Apostoli, Petru şi Pavel.
Între timp, am luat parte la nişte frumoase nunţi frăţeşti la care fusesem invitat mai stăruitor. Dintre aceste nunţi, două au fost mai deosebite: una în judeţul Timiş, iar alta, la sfârşitul lunii, în judeţul Caraş-Severin. La fiecare dintre aceste nunţi participaseră cam câte două mii de fraţi şi surori şi se petrecuseră nişte lucruri destul de însemnate, la care se cerea neapărat să fiu de faţă…
Tot acolo şi atunci am auzit că începuseră să fie arestaţi şi unii dintre fraţii care fuseseră judecaţi în acelaşi proces cu mine. Întâi fratele Roşianu din Sibiu, apoi fratele Lucian din Alba Iulia.
După ce am ajuns acasă de la ultima dintre nunţi, când mă aşteptam să vină şi arestarea mea, în dimineaţa zilei de 3 august, iată că într-adevăr miliţianul comunei intră în curte. Venea cu mandatul meu de arestare. Da. Era adevărat. Citeşte în continuare »

După trei luni de la opri­rea foii «Isus Biruitorul», la data de 1 august 1937, apăru «Ecoul», cu fratele Ioan Marini, ca redactor.

Directorul, Octavian Metea, scria pe prima pagină:

Cuvânt către fraţii cititori

Pornim din nou la drum cu alte forţe pentru o nouă luptă.

Azi – când satele sunt lipsite de un informator cinstit, când agitatori şi iresponsabili otrăvesc viaţa spirituală a poporului nostru numai cu vorba, făcând din minciună o armă, iar din calom­nie o dogmă – pornim la drum… Citeşte în continuare »

După câtva timp primeam înştiinţarea că Departamentul Cultelor a aprobat înfiinţarea unui post de funcţionar cu jumătate de normă, cu un salariu de 535 lei, la Oficiul Protopopesc Beiuş. Şi că a aprobat numirea mea în acest post începând cu data de 1 martie 1974.

Aşa a început o nouă etapă pentru mine într-un loc unde ştiam că sunt pus anume să fiu ţinut necontenit sub cea mai strictă supraveghere şi să fiu împiedicat de la orice întâlnire cu fraţii.

Slăvit să fie Domnul! mi-am zis. Nimic nu se întâmplă fără voia Lui. El ştie să schimbe totul în bine şi va scoate o minune şi de aici!

Aşa cum a şi scos.

Dar, ştiind unde sunt pus şi cum sunt privit între cei cu care va trebui să lucrez, m-am rugat stăruitor Domnului Iisus să mă ajute să mă port şi în acest loc aşa cum s-ar purta El dacă ar fi în locul meu. Citeşte în continuare »

În luna august miliţianul din comună îmi comunică să mă prezint din nou imediat la Securitatea din Oradea.

Iarăşi am plecat cu traista pregătită, gata să şi rămân acolo.

Şi iarăşi am mers întâi în faţa lui Iisus cel Răstignit din biserica de peste drum, unde mi-am încredinţat din nou şi fierbinte soarta mea şi a Lucrării Domnului în Mâinile Dumnezeului meu iubitor şi puternic.

Acolo am întâlnit încă un frate care fusese amendat şi căruia i se confiscase un magnetofon. Era chemat să se prezinte să-şi ia lucrurile confiscate.

Fratele era mai începător şi se apropia mai cu teamă.

L-am îmbărbătat cât am putut, apoi am mers din nou în faţa lor.

Nu mai era maiorul inteligent şi corect cu care avusesem de-a face rândul trecut, ci un altul, era căpitanul care părea ajutorul său. Un om mai dur şi mai puţin inteligent. Citeşte în continuare »

Am primit acasă citaţie să mă prezint pe data de 29 iunie, ora opt, la Judecătoria Alba Iulia.

Am crezut că este vorba de acea înfăţişare formală la Procuratură, după cum ne spusese anchetatorul, poate pentru clasare, poate pentru amendă, poate pentru încadrare. Dar nici nu bănuisem că pentru judecare, fiindcă prea simplu, prea în ascuns, prea cumva pe nepregătite se întâmplau lucrurile. Nu ne gândisem că aceasta era, de fapt, o tactică pentru ca să nu bănuim nimic, să fim luaţi prin surprindere, să nu ne pregătim deloc pentru o apărare.

 În dimineaţa zilei de 29 iunie, ziua când în toată Biserica creştină se sărbătorea amintirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi răsunau clopotele pe la toate bisericile din Alba Iulia, ne prezentam şi noi la judecată. Tot pentru aceeaşi vină pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi, într-o zi ca asta, şi cei doi mari apostoli ai Bisericii şi credinţei noastre, Petru şi Pavel. Ce prevestire – şi ce cinste pentru noi! Citeşte în continuare »

decembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Noi    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR