Arhiva pentru categoria: ‘Istoria unei jertfe’

Iată[1] noaptea Anului Nou 1923.

Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti – ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.

În o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului! Citeşte în continuare »

De ziua acestor Rusalii, care în acest an se sărbătorea în 26 iunie, hotărâsem cu câţiva fraţi şi surori un parastas cu daruri, colăcei şi lumânări la mormântul părintelui. După bunul şi străbunul nostru obicei. Era şi o datorie a noastră creştinească faţă de memoria părintelui nostru şi a celor din familia lui şi a noastră, dar şi respectarea unui procedeu frumos şi biblic, după cum spune la Matei 10, 42 şi la Marcu 9, 41.

Am hotărât deci cu aceşti fraţi şi cu familia trupească – urmaşii Părin­telui Iosif: Jenica, văduva lui Titus, şi Cristina şi Iulia, fiicele ei – să ne pregătim pentru o rugăciune deosebită, che­mând şi pe părintele locului, care, împreună cu alţi fraţi preoţi din Oastea Domnului, să facă slujba obişnuită de rugăciune la mormânt la încheierea programului adunării frăţeşti. Cam după ora douăsprezece. La această slujbă noi, toţi cei prezenţi, vom însoţi cântările preoţeşti cu glasurile şi cu lacrimile noastre. Se obişnuieşte, cum am spus, ca în aceste ocazii să se dea celor prezenţi, în numele omului neprihănit în memoria căruia se face rugăciunea aceasta, câte o pâinişoară şi o lumânare care se aprin­de în timpul slujbei, ca un simbol al participării noastre la rugăciunea şi reculegerea aceasta. Citeşte în continuare »

Să nu ne mai îndoim nici unii şi niciodată de izbânda şi viitorul acestei sfinte Lucrări!… Domnul a înfiinţat-o – şi nimeni n-o va mai putea desfiinţa. Domnul o conduce – şi nimeni nu o va mai putea opri. Domnul o apără – şi nimeni nu o va putea nimici. Despre noi ne vom putea îndoi, dar despre ea nu.

Se spune că la sfârşitul vieţii sale, Moise, profetul Domnului, a fost dus de Domnul pe muntele Nebo şi de acolo, Domnul, arătându-i de departe Canaanul, i-a zis:

– Poporul tău va ajunge şi va intra acolo, dar tu nu vei intra. Citeşte în continuare »

În închisoare începuse un suflu nou. Hrana se îmbunătăţise mult. Începuse o nouă perioadă de reeducare, dar altfel decât cea din urmă cu ani.

În camere se primeau ziare şi cărţi… Slujbaşii închisorii se purtau altfel… Eram scoşi din când în când în marele hol al închisorii unde începuseră să ruleze filme.

Aşteptam aceste filme cu vădită nerăbdare nu pentru fleacurile ce le arătau, ci fiindcă acolo aveam prilejul să ne întâlnim cu unii dintre ceilalţi fraţi şi cunoscuţi de care eram despărţiţi prin celule, de luni şi ani…

Deşi eram scoşi pe celule, fiind împinşi şi strigaţi din toate părţile de către gardienii care ne supravegheau, totuşi, trecând unii pe lângă alţii, în marea mişcare ce se făcea, ne puteam strecura cu un rând sau două mai înainte sau mai înapoi, lângă cei pe care îi căutam. Până ce eram despărţiţi sau până ce se termina filmul, noi aveam un timp scump să stăm de vorbă. Citeşte în continuare »

Dupã alt timp de pregãtire, pe ziua de 13 iunie, am plecat însoțit de acasã, de astã datã, de fratele Sandu, spre împlinirea uneia dintre cele mai fericite misiuni, la Episcopia de la Galați. În aceastã vizitã voi avea, dupã treizeci de ani, o altã confruntare cu IPS Antim Nica, atunci, în 1956-1958, dânsul fiind șeful Permanenței Sfântului Sinod la București, iar acum Arhiepiscop la Galați… Era singurul care mai trãia dintre cei cu care avusesem confruntarea cea grea de atunci și la care iatã cã iarãși trebuie sã merg și acum.

Am trecut întâi, cum este rânduiala, pe la secretariat, unde, la fel ca la Iași, am bãgat îndatã de seamã cã se știa cã voi veni. Mi s-a pãrut chiar cã se fãcuse o publicitate cam exageratã pe chestia asta, dându-mi-se o mult mai mare importanțã de cum aveam. Cei care mai așeptau pe salã o audiențã la Înaltul Antim au fost lãsați sã aștepte și eu am fost invitat primul chiar de cãtre episcopul-vicar. Dar, în cele câteva minute de când sosisem în biroul Secretariatului, am vãzut o mulțime de figuri, în reverendã sau fãrã, trecând din întâmplare ori numai deschizând ușa sã mã vadã cum arãt. Cred cã toți, vãzându-mi înfãțișarea, au plecat dezamãgiți. Desigur, ei se așteptaserã sã arãt altfel… Unul dintre ei mi-a și recomandat foarte discret și insistent: Citeşte în continuare »

Fr. Traian DorzÎn dimineaţa de 4 iunie [1950], veni la noi ofiţerul de serviciu şi ne spuse:
– Astăzi veţi pleca la Oradea. Amândoi. Voi merge şi eu, dar nu o dată cu voi. Eu merg înainte şi vă aştept acolo, la Securitate.
Şi, întorcându-se spre mine, îmi zise aspru:
– Să ai grijă de el să nu fugă!
Apoi, arătând spre bace Flore, zise:
– Ăsta a mai fugit o dată. De aceea a fost pus în lanţuri. Dacă mai fuge, tu răspunzi de el!
– Nu mai fuge el. Aşa-i, bace Flore, că nu mai fugi?
– Unde să mai fug? N-am plătit eu fuga de-ajuns? Mai bine mor decât să mai păţesc încă o dată ce am păţit.

Am luat pe bace Flore şi am mers cu el la autobuz. Şi am plecat spre Oradea.
Când am trecut cu autobuzul prin satul lui, bace Flore şi-a scos sumanul şi, apropiindue-se de geamul deschis, îl aruncă în faţa porţii lui.
Se potrivise că erau în poartă baba lui şi feciorul, care se repeziră îndată la suman. Îl cunoscură şi îi văzurăm fugind îndată înăuntrul casei.
Nu departe de acolo era staţia. Bace Flore rugă pe şofer să mai stea cinci minute, că vin ai lui la el. Citeşte în continuare »

Trebuie să ne întoarcem mereu spre trecut, pentru a vedea bine cum să mergem în prezent şi pentru a nu rătăci în viitor!

Cuvântul Sfânt mereu ne porunceşte: Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voş­tri, care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa (Evrei 13, 7)!

Trebuie să ne privim şi noi mai atenţi şi mai ascultători istoria! Un popor care îşi uită istoria este un popor pierdut. În curând îl vor asimila altele.

Poporul Oastei Domnului nu trebuie nici să uite, nici să dispreţuiască, ci să-şi împrospăteze şi să-şi preţuiască tot mai mult istoria. Citeşte în continuare »

Traian Dorz25 Aprilie – Sărbătoarea Paştelor 1976

 

Iisus Hristos,

Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor,

Cel Care ai înviat şi eşti Viu în vecii vecilor,

Slavă veşnică Ţie!

 

În această Slăvită Sărbătoare a Învierii Tale, ne prosternăm până la pământ în faţa Ta şi Te preamărim recunoscători şi îndatoraţi din tot sufletul nostru îndatorat şi recunoscător pentru tot ce ne-ai dat prin dragostea şi prin Jertfa Ta pentru noi. Şi pentru tot ce ne-ai ajutat să-Ţi dăm şi noi prin dragostea şi jertfa noastră pentru Tine, căci totul, Doamne Iisuse, vine numai de la Tine.

Ţie Ţi se cuvine pe de-a-ntregul toată slava şi mulţumirea şi pentru această lucrare. Tu ai inspirat-o, Tu ai călăuzit-o, Tu ai realizat-o, Tu ai păzit-o, Tu vei răspândit-o, spre slava Ta şi spre cunoaşterea uneia dintre cele mai tainice şi mai prigonite de lume Mişcări ale Evangheliei Tale vii, dar şi cea mai scumpă şi iubită Ţie. Citeşte în continuare »

867626083_1În noaptea aceea (noaptea de An Nou, 1923) nu se născuse în Hristos numai un redactor nou şi o gazetă nouă. Ci se născuse şi se năştea o cititorime nouă, o societate nouă, o frăţietate evanghelică şi vie, care era aluatul ceresc în stare să dospească pentru Hristos toată frământătura Bisericii şi poporului nostru, înnobilând-o şi sfinţind-o.

După abia trei luni, la Paşti, în numărul 13, din 8 aprilie 1923, Părintele Iosif publica primul bilanţ al luptei şi începutului său nou cu Oastea Domnului. Sub titlul „Intraţi în Oastea noastră“, el scria:

De Anul Nou 1923, «Lumina Satelor» a publicat o chemare către cititorii ei… Cititorilor, zicea între altele această chemare, veniţi să facem o intrare creştinească în anul cel nou. Veniţi să facem o hotărâre, o întovărăşire de luptă împotriva păcatelor, să le scoatem din casa şi din traiul nostru şi al vecinilor noştri…

Şi se publica încă o dată cuprinsul Hotărârii de atunci, adăugându-se apoi următoarele: Citeşte în continuare »

Puterea credinţei adevărate şi vii este uriaşă, este copleşitoare, este slăvită. Focul ei dezlănţuit prin Duhul Sfânt arde tot ce-i făţarnic şi uscat. Şuvoiul ei nimiceşte tot ce-i vechi şi bolnav. Primăvara ei naşte şi creşte din toate părţile frumuseţi şi forţe pline de avânt.

Sigur că oriunde apare ea va stârni multe împotriviri, pentru că puterile minciunii şi ale păcatului, pe care ea vine să le spulbere, i se vor împotrivi întotdeauna, ridicându-se contra ei cu prigoniri, dar cele două nebiruite puteri ale Duhului Sfânt: Adevărul şi Dragostea, până la urmă, o vor duce totdeauna la biruinţă. Citeşte în continuare »

I. Marini - CopyÎn viaţa poporului nostru şi în istoria Bisericii noastre aşa ceva apărea cu totul nou. Chiar şi pentru tânăra conducere a Bisericii Ardelene care, după cum am văzut, era însufleţită de cele mai frumoase idealuri şi dornică de a întreprinde ceva nou spre a stăvili răul şi spre a da un imbold mai puternic luptei Bisericii pentru însănătoşirea societăţii. Dar la aşa ceva nici n-a gândit, nici n-a dorit. Ar fi vrut să se facă ceva nou, dar nu aşa.

Începutul făcut cu Oastea, mai marilor Bisericii de la Sibiu, nu numai că nu le apărea ca fiind ceva clar, dar le prevestea ceva neplăcut.

De aceea, „comitetul“ a căutat îndată să se retragă „prudent“, încă din primele luni, iar conducerea aştepta ca la o răscruce nehotărâtă: nici pentru, nici contra, ca să vadă totuşi ce curs vor lua mai departe lucrurile. Ca să ştie când să intervină la timp. Citeşte în continuare »

… Pe ziua de 30 martie, seara, eram la Alba Iulia, pregătit ca a doua zi la ora opt să fiu la Miliţia oraşului pentru cercetările la care eram chemat. Am rămas peste noapte la casa fratelui Lucian Rus, unde am aflat despre tot ce se întâmplase la confiscarea cărţilor noastre şi la percheziţia din casa lui.

Fraţii care participaseră la confiscarea cărţilor povesteau cum, în prezenţa lor, atât cei ce luaseră cărţile, cât şi alţii, luau din cărţi, umplându-şi buzunarele sau genţile ori ascunzându-le pe sub haine pentru a le lua acasă. Am mulţumit sincer Domnului pentru că măcar în felul acesta El le dă şi acestor oameni prilejul ca să afle Cuvântul Său mântuitor.

Cine ştie câţi dintre ei, ca şi maiorul care mă îmbrăţişase înainte de moartea sa, vor fi şi ei binecuvântaţi de Dumnezeu cu pocăinţă şi iertare prin citirea acestor cărţi. Slăvit să fie Domnul! Dacă şi acest necaz al nostru va fi spre osânda veşnică a unora dintre cei ce ne-au vândut ori ne-au pedepsit nevinovaţi, să facă El ca să fie şi spre mântuirea veşnică a acelora care, folosindu-se tot de acest necaz al nostru, vor alege prin pocăinţă iertarea Acelui Hristos pentru Numele Căruia eram noi daţi acum şi în mâinile lor.

Dacă ploaia şi zăpada cad pe pământ şi nu se întorc înapoi până ce îl fac să rodească, nici sfintele cuvinte ale cărţilor noastre, ajunse la ei, să nu rămână fără rod. Citeşte în continuare »

I. Marini - CopyErau anii începutului.

Minunata Lucrare a lui Dumnezeu propăşea fericit. Îndrumătorul ei văzut era îndrumat îndeaproape de Îndrumătorul ei cel Nevăzut, Care era Duhul Sfânt. Pas cu pas, în tot ce a urmat, în toate trebuinţele ce se iveau, gornistul, prin care se dăduse alarma împotriva păcatului şi a pierzării, era folosit de Domnul ca un vas sfânt prin care El Însuşi Îşi făcea puternica Sa lucrare în mijlocul poporului nostru.

Ce minunat se vede acum, de la depărtarea atâtor zeci de ani, frumuseţea cutremurătoare a acestei griji îndeaproape a Duhului Sfânt pentru toate trebuinţele Lucrării Sale! Ce duioasă şi scumpă era grija Mângâietorului trimis nouă de Preadulcele nostru Mântuitor şi Mijlocitor Iisus, de la Tatăl nostru cel Ceresc, după făgăduinţa Lui: Iată, vă voi trimite pe Mângâietorul (Ioan 16, 7)!

Încă de la început, Cuvântul Domnului, Care voia să mântuiască tot neamul nostru, a vorbit Lucrării Oastei, prin care voia să facă această mântuire, în felul cel mai apropiat, mai limpede şi mai cald cu putinţă: Citeşte în continuare »

iosif trifaStăruitoarele chemări – repetate număr de număr şi săptămână de săptămână, cu apeluri tot mai înflăcărate şi cu o ţintă tot mai limpede şi mai strălucită – avură un răsunet tot mai larg în mijlocul haosului trupesc şi sufletesc.

Răspunsuri tot mai dese de noi adeziuni îngroşau rândurile Oastei duhovniceşti, nou-înfiinţate. Tineri şi bătrâni, din toate straturile sociale şi din toate ţinuturile româneşti, se adăugau acestei mişcări de renaştere sufletească ce aducea un suflu nou şi plin de nădejde în Biserica şi în ţara noastră.

Se impunea, deci o oarecare rânduială şi îndrumare mai îndeaproape a muncii şi a luptei spre ajungerea scopului măreţ pe care şi-l propusese Lucrarea cea nouă.

Astfel, în numărul 25, din 1 iulie 1923, deci numai după jumătate de an de la pornirea Lucrării Oastei, Părintele Iosif scria următoarele: Citeşte în continuare »

Iată noaptea Anului Nou 1923.

Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti, ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.

Într-o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului!

Era târziu şi el era singur. În noaptea asta, când nimeni nu doarme, mulţi fac voia diavolului, dar puţini fac voia lui Dumnezeu.

La masa de lucru din locuinţa sa de la orfelinat, unde locuia acum, Părintele Iosif stătea în faţa foilor albe, cufundat în gânduri şi privind departe. Şi nu ştia cum să înceapă. Citeşte în continuare »

Pr-Iosif-Trifa-2Era deci în toamna anului 1921…

Mitropolitul Bălan – atât din dorinţa de a-l ajuta pe preotul Gomboş (cunoscut bun al său şi om cu greutate materială şi relaţii, lucru foarte însemnat pe atunci) ca să ajungă protopop la Câmpeni, cât şi din nevoia de colaboratori tineri şi talentaţi, cum era preotul Iosif, pe care îl cunoştea bine, pentru lucrarea pe care o avea în planul său – îl chemă neîntârziat pe Părintele Iosif la Sibiu.

I s-a oferit deocamdată postul de duhovnic al studenţilor de la „Teologie“. Dar „chemarea“ lăsa să se înţeleagă ceva şi mai mult…

Grăbit, Părintele Iosif îşi strânse câte putu lua cu sine într-o căruţă a unui sătean şi ieşi, închizând cu mâna tremurândă uşa cuibuşorului său pământesc abia înfiripat, dar aşa de curând spart pentru totdeauna. Citeşte în continuare »

purtarea cruciiŞi calea aceasta nu s-a sfârşit. «Istoria» nu s-a sfârşit. În ea se scrie acum capitolul din urmă, capitolul cel mai greu: peste Golgota, la mântuire… Şi peste calvar, la biruinţă.

«Vă rog, iubiţii mei, să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele» (Efeseni 3, 13). Trebuia să se întâmple şi aceasta. Orice jertfă adevărată îşi are drumul crucii. Aceasta a fost şi este soarta de totdeauna a ucenicilor Domnului, care şi-au luat pe suflet misiunea şi s-au jertfit pentru Domnul.

Drept răsplată, li s-a întins pe urmă cununa de spini şi au fost târâţi, ca nişte făcători de rele, în faţa «dregătorilor» (Luca 21, 12). Citeşte în continuare »

purtarea crucii„Şi să-L cunosc pe El (Hristos)… şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui.“ (Filip. 3, 10)

Domnul nostru Iisus Hristos are doar o singură cale din cele patru căi: cea înainte. Diavolul le are pe toate celelalte trei căi: cea din stânga, cea din dreapta şi cea înapoi…

Roditoare este doar o singură sămânţă din patru: cea din pământul cel bun. Toate celelalte trei seminţe sunt pierdute: şi cea de lângă drum, şi cea de pe piatră, şi cea din spini.

Când am pornit pe urmele lui Hristos, noi n-am văzut decât o singură direcţie: cea înainte. Celelalte s-au ivit pe urmă, desfăcându-se din aceasta: întâi una – cea din dreapta. Apoi alta – cea din stânga. Şi abia mai târziu cea înapoi. Citeşte în continuare »

Pr. IosifÎn vremea asta, şcoala din Vidra de Sus, satul lui Avram Iancu, din care se trăgea cea de-a doua mamă a lui Iosif, rămăsese fără învăţător.

Mama, grijulie faţă de Iosif, îşi avea planurile ei.

Ea puse la cale, prin fraţii şi prin rudeniile pe care le avea în satul lui Avram Iancu, să-l cheme pe Iosif deocamdată ca învăţător acolo. Preot nu putea fi sfinţit decât după căsătorie, iar Iosif încă nici nu se gândise la acest pas.

Era cu vreo câţiva ani înainte de primul mare război, când proaspătul teolog primi chemarea pentru slujba de învăţător în Vidra de Sus. Satul era alcătuit din mulţi locuitori, moţi săraci, cu căsuţele din lemn de brad aşezate pe Valea Arieşului, dar şi cu multe alte căsuţe răspândite pe sus, pe dealurile şi văile munţilor, până departe sub păduri.

Pe lângă îndatoririle şcolii, satul sărac de moţi avea atât de multe alte nevoi.

Tânărul învăţător – cu inima lui curată şi plină de milă faţă de marile şi multele dureri de tot felul ale celor între care venise – le vedea, suferea pentru ele şi căuta din toate puterile lui să le uşureze. Citeşte în continuare »

Pr-Iosif-3Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar, dacă moare, aduce multă roadă…“ (Ioan 12, 24).

Astfel, „moartea“ grăuntelui de grâu începe chiar din clipa când primeşte să fie aruncat în brazdă.

El nu moare dintr-o dată, dar moare în fiecare zi câte puţin, prin munca şi lupta pe care le duce spre rodul pe care îl pregăteşte.

Rodul va apărea numai atunci când jertfa grăuntelui semănat va fi dăruită în întregime…

În vremea când la Mitropolia Sibiului se făceau astfel de planuri şi se întocmeau astfel de hotărâri, în comuna Vidra de Sus, din Munţii Apuseni, satul lui Avram Iancu, trăia „grăuntele de grâu“ şi vieţuia „jertfa“.

Grăuntele şi jertfa se numeau atunci tânărul preot Iosif Trifa. Citeşte în continuare »

iunie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Mai    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR