Arhiva pentru categoria: ‘Istoria unei jertfe’

iosif trifaStăruitoarele chemări – repetate număr de număr şi săptămână de săptămână, cu apeluri tot mai înflăcărate şi cu o ţintă tot mai limpede şi mai strălucită – avură un răsunet tot mai larg în mijlocul haosului trupesc şi sufletesc.

Răspunsuri tot mai dese de noi adeziuni îngroşau rândurile Oastei duhovniceşti, nou-înfiinţate. Tineri şi bătrâni, din toate straturile sociale şi din toate ţinuturile româneşti, se adăugau acestei mişcări de renaştere sufletească ce aducea un suflu nou şi plin de nădejde în Biserica şi în ţara noastră.

Se impunea, deci o oarecare rânduială şi îndrumare mai îndeaproape a muncii şi a luptei spre ajungerea scopului măreţ pe care şi-l propusese Lucrarea cea nouă.

Astfel, în numărul 25, din 1 iulie 1923, deci numai după jumătate de an de la pornirea Lucrării Oastei, Părintele Iosif scria următoarele: Citeşte în continuare »

Iată noaptea Anului Nou 1923.

Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti, ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.

Într-o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului!

Era târziu şi el era singur. În noaptea asta, când nimeni nu doarme, mulţi fac voia diavolului, dar puţini fac voia lui Dumnezeu.

La masa de lucru din locuinţa sa de la orfelinat, unde locuia acum, Părintele Iosif stătea în faţa foilor albe, cufundat în gânduri şi privind departe. Şi nu ştia cum să înceapă. Citeşte în continuare »

Puterea credinţei adevărate şi vii este uriaşă, este copleşitoare, este slăvită. Focul ei dezlănţuit prin Duhul Sfânt arde tot ce-i făţarnic şi uscat. Şuvoiul ei nimiceşte tot ce-i vechi şi bolnav. Primăvara ei naşte şi creşte din toate părţile frumuseţi şi forţe pline de avânt.

Sigur că oriunde apare ea va stârni multe împotriviri, pentru că puterile minciunii şi ale păcatului, pe care ea vine să le spulbere, i se vor împotrivi întotdeauna, ridicându-se contra ei cu prigoniri, dar cele două nebiruite puteri ale Duhului Sfânt: Adevărul şi Dragostea, până la urmă, o vor duce totdeauna la biruinţă. Citeşte în continuare »

Pr-Iosif-Trifa-2Era deci în toamna anului 1921…

Mitropolitul Bălan – atât din dorinţa de a-l ajuta pe preotul Gomboş (cunoscut bun al său şi om cu greutate materială şi relaţii, lucru foarte însemnat pe atunci) ca să ajungă protopop la Câmpeni, cât şi din nevoia de colaboratori tineri şi talentaţi, cum era preotul Iosif, pe care îl cunoştea bine, pentru lucrarea pe care o avea în planul său – îl chemă neîntârziat pe Părintele Iosif la Sibiu.

I s-a oferit deocamdată postul de duhovnic al studenţilor de la „Teologie“. Dar „chemarea“ lăsa să se înţeleagă ceva şi mai mult…

Grăbit, Părintele Iosif îşi strânse câte putu lua cu sine într-o căruţă a unui sătean şi ieşi, închizând cu mâna tremurândă uşa cuibuşorului său pământesc abia înfiripat, dar aşa de curând spart pentru totdeauna. Citeşte în continuare »

purtarea cruciiŞi calea aceasta nu s-a sfârşit. «Istoria» nu s-a sfârşit. În ea se scrie acum capitolul din urmă, capitolul cel mai greu: peste Golgota, la mântuire… Şi peste calvar, la biruinţă.

«Vă rog, iubiţii mei, să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele» (Efeseni 3, 13). Trebuia să se întâmple şi aceasta. Orice jertfă adevărată îşi are drumul crucii. Aceasta a fost şi este soarta de totdeauna a ucenicilor Domnului, care şi-au luat pe suflet misiunea şi s-au jertfit pentru Domnul.

Drept răsplată, li s-a întins pe urmă cununa de spini şi au fost târâţi, ca nişte făcători de rele, în faţa «dregătorilor» (Luca 21, 12). Citeşte în continuare »

purtarea crucii„Şi să-L cunosc pe El (Hristos)… şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui.“ (Filip. 3, 10)

Domnul nostru Iisus Hristos are doar o singură cale din cele patru căi: cea înainte. Diavolul le are pe toate celelalte trei căi: cea din stânga, cea din dreapta şi cea înapoi…

Roditoare este doar o singură sămânţă din patru: cea din pământul cel bun. Toate celelalte trei seminţe sunt pierdute: şi cea de lângă drum, şi cea de pe piatră, şi cea din spini.

Când am pornit pe urmele lui Hristos, noi n-am văzut decât o singură direcţie: cea înainte. Celelalte s-au ivit pe urmă, desfăcându-se din aceasta: întâi una – cea din dreapta. Apoi alta – cea din stânga. Şi abia mai târziu cea înapoi. Citeşte în continuare »

Pr. IosifÎn vremea asta, şcoala din Vidra de Sus, satul lui Avram Iancu, din care se trăgea cea de-a doua mamă a lui Iosif, rămăsese fără învăţător.

Mama, grijulie faţă de Iosif, îşi avea planurile ei.

Ea puse la cale, prin fraţii şi prin rudeniile pe care le avea în satul lui Avram Iancu, să-l cheme pe Iosif deocamdată ca învăţător acolo. Preot nu putea fi sfinţit decât după căsătorie, iar Iosif încă nici nu se gândise la acest pas.

Era cu vreo câţiva ani înainte de primul mare război, când proaspătul teolog primi chemarea pentru slujba de învăţător în Vidra de Sus. Satul era alcătuit din mulţi locuitori, moţi săraci, cu căsuţele din lemn de brad aşezate pe Valea Arieşului, dar şi cu multe alte căsuţe răspândite pe sus, pe dealurile şi văile munţilor, până departe sub păduri.

Pe lângă îndatoririle şcolii, satul sărac de moţi avea atât de multe alte nevoi.

Tânărul învăţător – cu inima lui curată şi plină de milă faţă de marile şi multele dureri de tot felul ale celor între care venise – le vedea, suferea pentru ele şi căuta din toate puterile lui să le uşureze. Citeşte în continuare »

Pr-Iosif-3Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar, dacă moare, aduce multă roadă…“ (Ioan 12, 24).

Astfel, „moartea“ grăuntelui de grâu începe chiar din clipa când primeşte să fie aruncat în brazdă.

El nu moare dintr-o dată, dar moare în fiecare zi câte puţin, prin munca şi lupta pe care le duce spre rodul pe care îl pregăteşte.

Rodul va apărea numai atunci când jertfa grăuntelui semănat va fi dăruită în întregime…

În vremea când la Mitropolia Sibiului se făceau astfel de planuri şi se întocmeau astfel de hotărâri, în comuna Vidra de Sus, din Munţii Apuseni, satul lui Avram Iancu, trăia „grăuntele de grâu“ şi vieţuia „jertfa“.

Grăuntele şi jertfa se numeau atunci tânărul preot Iosif Trifa. Citeşte în continuare »

Am fost mai întâi în audienţă la Episcopia de la Alba Iulia de care depinde protopopiatul Câmpeni şi parohia Certege, cerând binecuvântarea şi ajutorul Prea Sfinţitului Părinte Episcop Emilian pentru comemorarea pe care o pregătisem. Am găsit toată înţelegerea şi bunăvoinţa şi ne-a promis tot sprijinul său, pe care într-adevăr ni l-a dat. I-am mulţumit respectuos P.S. Sale Episcopului Emilian atât înainte, cât şi după.

Am aranjat totul pentru ziua de 6 martie, când se împlineau 100 de ani de la botezul părintelui în biserica din Certege, fiindcă era duminică şi se putea face totul mai uşor. Citeşte în continuare »

Pr-Iosif-TrifaGRÂUL CEL CARE MOARE

Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar, dacă moare, aduce multă roadă…“ (Ioan 12, 24).

Astfel, „moartea“ grăuntelui de grâu începe chiar din clipa când primeşte să fie aruncat în brazdă.

El nu moare dintr-o dată, dar moare în fiecare zi câte puţin, prin munca şi lupta pe care le duce spre rodul pe care îl pregăteşte.

Rodul va apărea numai atunci când jertfa grăuntelui semănat va fi dăruită în întregime…

În vremea când la Mitropolia Sibiului se făceau astfel de planuri şi se întocmeau astfel de hotărâri, în comuna Vidra de Sus, din Munţii Apuseni, satul lui Avram Iancu, trăia „grăuntele de grâu“ şi vieţuia „jertfa“.

Grăuntele şi jertfa se numeau atunci tânărul preot Iosif Trifa.

Se născuse în ziua de 3 martie, anul 1888, în satul Certege, de lângă Câmpeni, în judeţul Turda, ca al patrulea fiu dintre cei şase ai familiei de ţărani Dumitru şi Ana Trifa. Citeşte în continuare »

La vechiul gimnaziu românesc din Beiuş, care era unul dintre cele mai însemnate din Ardeal, pe vremea aceea, tânărul Iosif era printre cei mai buni la învăţătură. La inspecţii sau întreceri, el era adesea cel care salva situaţia clasei sale şi, uneori, chiar a şcolii.

Sentimentele lui patriotice, căldura inimii şi ascuţimea minţii sale l-au făcut curând iubit şi preţuit tuturor, ajungând a fi considerat ca un fel de purtător de steag între colegii săi.

Din vremea de atunci, se păstrează un document care este de o mare însemnătate în a întări ceea ce am spus şi vom mai spune aici cu privire la acest mare suflet al neamului nostru şi al credinţei noastre. E vorba despre un document publicat în revista «Spre Lumină», din Iaşi, în anul 1906, şi care era o scrisoare adresată de „studentul“ Iosif Trifa, din clasa a VII-a a gimnaziului din Beiuş (Belenyes), la 1 martie 1906, ca din partea ultimei clase a şcolii româneşti din această parte a Ardealului subjugat de stăpânirea maghiară – către un alt student din ultima clasă a unei astfel de şcoli din Moldova, elevul Leon George (fost mai târziu ministru la Bucureşti), dar atunci elev, în clasa a VII-a, al Liceului Naţional din Iaşi.

Cineva, scriind mult mai târziu despre aceasta, spunea următoarele: Citeşte în continuare »

Traian Dorz… aş vrea să strig şi din acest prilej tuturor fraţilor mei din tot viitorul, când vor avea de trecut prin stări de acestea ca aceea prin care am trecut eu: nu vă temeţi cum m‑am temut eu! Nu tremuraţi cum am tremurat eu! Nu vă uitaţi cu groază şi cu disperare cum m-am uitat eu. Iată ce mare este puterea Dumnezeului nostru şi cât de prezentă şi de atentă este grija Lui, clipă de clipă, în timpul marilor primejdii prin care îngăduie El să treacă viaţa noastră şi lucrările Lui… Eu mai văzusem şi altădată astfel de minuni ale Lui, dar de la un necaz până la altul adeseori uităm prea repede minunea şi parcă ne vine să ne îndoim iarăşi de adevărul Cuvântului Său pe care ar trebui să ni-l amintim totdeauna şi să nu-l putem uita niciodată. De aceea este bine să ni le repetăm mereu, până ni se vor întipări de neuitat în mintea noastră, pentru ca să ştim aceste adevăruri înainte ca să trecem prin dureroasa experienţă, nu după ce am trecut. Dacă le‑am şti mai înainte şi le-am crede cu neclintire, cu cât mai liniştiţi şi mai frumos am trece noi prin toate experienţele noastre, convinşi mai înainte de izbăvirea din ea, nu după ea… Citeşte în continuare »

Părintele Vasile Ouatu

Ajuns în cartierul Ghencea, fără biserică, acest om al lui Dumnezeu, cu un trup puţintel ca al Părintelui Iosif, dar cu un suflet uriaş, şi-a luat ca o sarcină cerească, ridicarea, în această parte a Capitalei, plină numai de păcătoşenie şi necredinţă, a unei mari şi puternice biserici.

Predat el însuşi Domnului, mai întâi, s-a devotat apoi în totul Lucrării Lui. A ridicat în cartierul Ghencea, mai întâi, o puternică biserică vie de suflete predate Domnului, apoi, împreună cu acestea, o adevărată catedrală şi de zid, în care să fie slăvit Numele Domnului şi mărturisit Cuvântul Său.

Mai târziu, vom avea prilejul să vorbim mai pe larg despre toate aceste lucruri.

Acum am vrut să spunem doar atât că, de acest preot, atât de departe ca trup de Părintele Iosif, Domnul S-a folosit spre a-l ajuta pe trimisul Său, în cel mai înalt fel, tocmai în cele mai grele clipe ale vieţii sale. Citeşte în continuare »

Ceva din istoria lui Daniil din Biblie

Daniil era dregător în slujba împăratului. Era cel mai vrednic şi cinstit. «În el era un duh înalt» (Dan. 6, 4). Dar zavistia şi răutatea omenească – de totdeauna – nu puteau suferi acest lucru.

Ceilalţi dregători îl urau pe Daniil şi «căutau să afle ceva asupra lui ca să-l pârască, dar n-au putut să găsească nimic» decât o pâră mincinoasă şi cu asta l-au aruncat în groapa leilor. Citeşte în continuare »

Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl de înmormântare sau ca o mângâiere…

Ce măreţ şi ce liniştit intrase în veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, solemn şi calm ca o corabie care a luptat o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unei vrăjmaşe furtuni, iar acum, în lumina unui strălucitor răsărit, intră zdrenţuită, dar biruitoare, în portul liniştit, mântuitor.

Din pricină că îi eram încă atât de aproape, nu-i puteam vedea adevărata lui măreţie…

De ce oare a vrut el să rămână singur chiar în ultima lui clipă? Nu ştiu.

Poate, pentru ca frumuseţea fericitei sale întâlniri cu Dulcele său Mântuitor să-i fie deplin slobodă; prezenţa mea ar fi stingherit această intimitate sfântă… Poate pentru că mila şi iubirea noastră îi deveniseră prea grele… Poate pentru că trebuia să plece, iar prezenţa noastră îl prea reţinea… Citeşte în continuare »

În ziua din februarie 1950, când se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferinţe a Părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:

Eram chemat la primăria din satul unde locuiam, să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.

Într-un timp, cineva intră unde lucram eu şi îmi spuse că sunt chemat până afară. Am ieşit pe sală.

Acel cineva care mă chemase era în uniformă de căpitan. Mă întrebă aspru:

– Cum te numeşti?

Îmi spusei numele.

– Eu sunt şeful Securităţii. Vii cu mine imediat, aşa cum eşti! Nu mai faci nici o mişcare. Ai înţeles?

Şi îmi arătă uşa de la ieşire. Am ieşit înaintea lui. Afară era o zi frumoasă şi călduţă. Era pe la amiază.

În faţa primăriei, pe câmpul gol, era o mulţime de săteni care săpau la o fântână pentru sat. Toţi lăsaseră lucrul şi se uitau după mine cum eram dus arestat de către omul stăpânirii. Citeşte în continuare »

…în 12 februarie 1974, am fost luat şi dus din nou sub escorta miliţianului la Securitatea din Oradea.

Mi-am luat iarăşi de la căpătâiul meu traista gata de zece ani mereu, în orice vreme – şi am plecat!

Mă aşteptam să fiu întrebat despre problema crucii Părintelui Iosif şi despre toată activitatea frăţească din ţară, ca şi despre a mea din timpul de după cealaltă anchetă.

Am fost dus în faţa căpitanului cunoscut, dur şi încruntat. De la început m‑a întâmpinat tăios:

– Iar ai venit cu bagajul?

– Dar cum era să vin când mă aduceţi sub escortă ca pe un condamnat?

– Nu vrei să te astâmperi deloc? Ce vrei? Să întrebuinţăm faţă de tine şi alte mijloace? Să ştii că noi suntem români şi ştim să batem româneşte!

L-am privit în ochi cu mustrare şi cu durere şi i-am răspuns:

– Da! Până acum m-au bătut ungurii, m-au bătut evreii, m-au bătut străinii… Acum am ajuns bătrân, acum să mă mai bată şi românii, în ţara pentru care am făcut şapte ani militărie şi front… Citeşte în continuare »

… într-o duminică de februarie, am fost scoşi şi mutaţi de cealaltă parte a coridorului, de unde se vedea în curtea şi clădirea Prefecturii. Eram atât de aproape încât puteam vedea şi chiar cunoaşte pe cei care treceau pe acolo.

– Să nu priviţi pe geam! ne porunci paznicul de pe coridor. Nu cumva să faceţi semne sau să vorbiţi cu cineva, că vă pun în lanţuri şi vă bag la carceră!

– Bine, domnu’ şef, nu vă temeţi! îl asigurarăm noi, abia aşteptând să ne înghesuim la fereastră, fiecare nădăjduind să vedem pe cineva cunoscut, spre a‑i da de ştire că suntem aici.

Îndată ce plecă el deci, doi dintre noi se aşezară în faţa uşii, ca şi cum ar vorbi ceva între ei acolo, spre a acoperi vizeta, ca să nu ne vadă de pe sală, iar ceilalţi ne grămădirăm la gratiile ferestrei să vedem libertatea sau pe binefăcătorul care ar putea duce o veste familiei ce nu mai ştia nimic de nici unii dintre noi, de mai mult de o lună. Poate vor veni astfel şi la noi cu pachete, fiindcă suntem atât de slăbiţi de foame, încât de-abia ne mai putem ţine pe picioare. Dar, chiar dacă dincolo ar fi cineva dintre ai noştri, nu ştim cum i-am mai putea desluşi cu ochii noştri slăbiţi.

În aceste condiţii am sărbătorit 12 februarie 1948, zece ani de la sfârşitul pământesc al Părintelui Iosif. Citeşte în continuare »

“Statornici vom iubi Lucrarea
şi glas străin nu vom urma,
ci totdeauna după Domnul
vom merge toţi pe urma ta.”

[…] Dintre operaţiile părintelui din ultimii ani, două nu s-au mai închis până la moarte. Fraţii Opriş şi Popovici erau cei care îl pansau şi îl îngrijeau zilnic cu vată, cu multă vată… Bietul frate Opriş spunea odată: „Dacă vata câtă i-am adus-o şi în care l-am tot pansat ar putea fi grămadă, cred că s-ar putea acoperi mult Sibiu cu ea…“ Era într-adevăr nevoie permanent de mari tampoane de vată pentru sângele ce se prelingea şi puroiul ce supura continuu din aceste răni… Acum temperatura se menţinea mereu până la 39 de grade şi chiar peste.

Printre ultimii vizitatori fusese şi părintele Aurel Nanu, singurul dintre preoţii din Sibiu care îi rămăsese prieten şi apropiat. Acesta l-a şi mărturisit şi împărtăşit pe Părintele Iosif cu o săptămână înainte de sfârşitul său. Citeşte în continuare »

Ioan MariniEra 2 februarie – sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificaţie zguduitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în sărbătoarea Întâmpinării Sale…

În dimineaţa aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credincios“ – cum scrisesem înainte cu nouă ani, în 12 februarie, lângă sicriul părintelui, „Pasăre măiastră“.

 

L-am petrecut la mormânt cu această cântare, cântată cu lacri­mi pe aceeaşi melodie:

 

Martor credincios al Jertfei lui Hristos,

sol al Vestei Bune, vrednic credincios,

ţi-ai sfârşit lucrarea, lupta ţi-ai sfârşit,

ai plecat la Domnul, Care L-ai iubit. Citeşte în continuare »

martie 2017
L Ma Mi J V S D
« Feb    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR