Arhiva pentru categoria: ‘Istoria unei jertfe’

A trecut apoi toată luna iulie fără să mai urmeze nimic după procesul nostru din ziua martiriului celor doi Apostoli, Petru şi Pavel.
Între timp, am luat parte la nişte frumoase nunţi frăţeşti la care fusesem invitat mai stăruitor. Dintre aceste nunţi, două au fost mai deosebite: una în judeţul Timiş, iar alta, la sfârşitul lunii, în judeţul Caraş-Severin. La fiecare dintre aceste nunţi participaseră cam câte două mii de fraţi şi surori şi se petrecuseră nişte lucruri destul de însemnate, la care se cerea neapărat să fiu de faţă…
Tot acolo şi atunci am auzit că începuseră să fie arestaţi şi unii dintre fraţii care fuseseră judecaţi în acelaşi proces cu mine. Întâi fratele Roşianu din Sibiu, apoi fratele Lucian din Alba Iulia.
După ce am ajuns acasă de la ultima dintre nunţi, când mă aşteptam să vină şi arestarea mea, în dimineaţa zilei de 3 august, iată că într-adevăr miliţianul comunei intră în curte. Venea cu mandatul meu de arestare. Da. Era adevărat. Citeşte în continuare »

După trei luni de la opri­rea foii «Isus Biruitorul», la data de 1 august 1937, apăru «Ecoul», cu fratele Ioan Marini, ca redactor.

Directorul, Octavian Metea, scria pe prima pagină:

Cuvânt către fraţii cititori

Pornim din nou la drum cu alte forţe pentru o nouă luptă.

Azi – când satele sunt lipsite de un informator cinstit, când agitatori şi iresponsabili otrăvesc viaţa spirituală a poporului nostru numai cu vorba, făcând din minciună o armă, iar din calom­nie o dogmă – pornim la drum… Citeşte în continuare »

După câtva timp primeam înştiinţarea că Departamentul Cultelor a aprobat înfiinţarea unui post de funcţionar cu jumătate de normă, cu un salariu de 535 lei, la Oficiul Protopopesc Beiuş. Şi că a aprobat numirea mea în acest post începând cu data de 1 martie 1974.

Aşa a început o nouă etapă pentru mine într-un loc unde ştiam că sunt pus anume să fiu ţinut necontenit sub cea mai strictă supraveghere şi să fiu împiedicat de la orice întâlnire cu fraţii.

Slăvit să fie Domnul! mi-am zis. Nimic nu se întâmplă fără voia Lui. El ştie să schimbe totul în bine şi va scoate o minune şi de aici!

Aşa cum a şi scos.

Dar, ştiind unde sunt pus şi cum sunt privit între cei cu care va trebui să lucrez, m-am rugat stăruitor Domnului Iisus să mă ajute să mă port şi în acest loc aşa cum s-ar purta El dacă ar fi în locul meu. Citeşte în continuare »

În luna august miliţianul din comună îmi comunică să mă prezint din nou imediat la Securitatea din Oradea.

Iarăşi am plecat cu traista pregătită, gata să şi rămân acolo.

Şi iarăşi am mers întâi în faţa lui Iisus cel Răstignit din biserica de peste drum, unde mi-am încredinţat din nou şi fierbinte soarta mea şi a Lucrării Domnului în Mâinile Dumnezeului meu iubitor şi puternic.

Acolo am întâlnit încă un frate care fusese amendat şi căruia i se confiscase un magnetofon. Era chemat să se prezinte să-şi ia lucrurile confiscate.

Fratele era mai începător şi se apropia mai cu teamă.

L-am îmbărbătat cât am putut, apoi am mers din nou în faţa lor.

Nu mai era maiorul inteligent şi corect cu care avusesem de-a face rândul trecut, ci un altul, era căpitanul care părea ajutorul său. Un om mai dur şi mai puţin inteligent. Citeşte în continuare »

Am primit acasă citaţie să mă prezint pe data de 29 iunie, ora opt, la Judecătoria Alba Iulia.

Am crezut că este vorba de acea înfăţişare formală la Procuratură, după cum ne spusese anchetatorul, poate pentru clasare, poate pentru amendă, poate pentru încadrare. Dar nici nu bănuisem că pentru judecare, fiindcă prea simplu, prea în ascuns, prea cumva pe nepregătite se întâmplau lucrurile. Nu ne gândisem că aceasta era, de fapt, o tactică pentru ca să nu bănuim nimic, să fim luaţi prin surprindere, să nu ne pregătim deloc pentru o apărare.

 În dimineaţa zilei de 29 iunie, ziua când în toată Biserica creştină se sărbătorea amintirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi răsunau clopotele pe la toate bisericile din Alba Iulia, ne prezentam şi noi la judecată. Tot pentru aceeaşi vină pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi, într-o zi ca asta, şi cei doi mari apostoli ai Bisericii şi credinţei noastre, Petru şi Pavel. Ce prevestire – şi ce cinste pentru noi! Citeşte în continuare »

Congresul Oastei Domnului

Un lucru însemnat în istoria Oastei – dovedit foarte necesar şi statornicit încă de la început – a fost Congresul anual pe ţară.

Am mai spus că – îndată după Primul Război Mondial care ne-a adus independenţa şi întregirea ţării – o mulţime de alte societăţi şi asociaţii cu scopuri culturale, filantropice, morale, confesionale etc. se înfiinţaseră în multe părţi. În practica tuturor acestora era, încă de la început, organizarea, alegerea comitetului de conducere, statutele de funcţionare şi, mai ales, congresele generale.

Oastea Domnului, omeneşte vorbind, era şi ea o asociaţie religioasă, ce se bucura de aceleaşi drepturi, ca şi orice altă asociaţie constituită legal în ţara noastră. Citeşte în continuare »

din foaia ”Lumina Satelor” nr. 25, din 1 iulie 1923

Aşa s-a început şi cu lucrarea Oastei Domnului: câte unul. La început, „unul“, Părintele Iosif, apoi rând pe rând, câte unul. Dar cum înţelepciunea divină avea în vedere trezirea şi vindecarea altor multe suflete din toate pridvoarele ţării, din toate regiunile şi din toate păturile sociale, în această „betezdă“ încep să ceară a fi primite şi aduse nenumărate mulţimi, exact ca în Ziua Cinzecimii, când Sfântul Apostol Petru tulbură comoditatea conştiinţelor celor trei mii care primiseră vindecarea.

Aşa se vor petrece şi în „Cinzecimea“ Oastei.

 

Stăruitoarele chemări – repetate număr de număr şi săptămână de săptămână, cu apeluri tot mai înflăcărate şi cu o ţintă tot mai limpede şi mai strălucită – avură un răsunet tot mai larg în mijlocul haosului trupesc şi sufletesc.

Răspunsuri tot mai dese de noi adeziuni, îngroşau rândurile Oastei duhovniceşti nou-înfiinţate. Tineri şi bătrâni, din toate straturile sociale şi din toate ţinuturile româneşti, se adăugau acestei Mişcări de renaştere sufletească ce aducea un suflu nou şi plin de nădejde în Biserica şi în ţara noastră.

Se impunea deci o oarecare rânduială şi îndrumare mai îndeaproape a muncii şi luptei spre ajungerea scopului măreţ pe care şi-l propusese Lucrarea cea nouă.

Astfel, în numărul 25, din 1 iulie 1923, deci numai după jumătate de an de la pornirea lucrării Oastei, Părintele Iosif scria următoarele:

„O adunare vor ţinea la Sibiu, toţi cei ce s-au hotărât împotriva beţiilor şi sudălmilor Citeşte în continuare »

Iată[1] noaptea Anului Nou 1923.

Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti – ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.

În o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului! Citeşte în continuare »

De ziua acestor Rusalii, care în acest an se sărbătorea în 26 iunie, hotărâsem cu câţiva fraţi şi surori un parastas cu daruri, colăcei şi lumânări la mormântul părintelui. După bunul şi străbunul nostru obicei. Era şi o datorie a noastră creştinească faţă de memoria părintelui nostru şi a celor din familia lui şi a noastră, dar şi respectarea unui procedeu frumos şi biblic, după cum spune la Matei 10, 42 şi la Marcu 9, 41.

Am hotărât deci cu aceşti fraţi şi cu familia trupească – urmaşii Părin­telui Iosif: Jenica, văduva lui Titus, şi Cristina şi Iulia, fiicele ei – să ne pregătim pentru o rugăciune deosebită, che­mând şi pe părintele locului, care, împreună cu alţi fraţi preoţi din Oastea Domnului, să facă slujba obişnuită de rugăciune la mormânt la încheierea programului adunării frăţeşti. Cam după ora douăsprezece. La această slujbă noi, toţi cei prezenţi, vom însoţi cântările preoţeşti cu glasurile şi cu lacrimile noastre. Se obişnuieşte, cum am spus, ca în aceste ocazii să se dea celor prezenţi, în numele omului neprihănit în memoria căruia se face rugăciunea aceasta, câte o pâinişoară şi o lumânare care se aprin­de în timpul slujbei, ca un simbol al participării noastre la rugăciunea şi reculegerea aceasta. Citeşte în continuare »

Să nu ne mai îndoim nici unii şi niciodată de izbânda şi viitorul acestei sfinte Lucrări!… Domnul a înfiinţat-o – şi nimeni n-o va mai putea desfiinţa. Domnul o conduce – şi nimeni nu o va mai putea opri. Domnul o apără – şi nimeni nu o va putea nimici. Despre noi ne vom putea îndoi, dar despre ea nu.

Se spune că la sfârşitul vieţii sale, Moise, profetul Domnului, a fost dus de Domnul pe muntele Nebo şi de acolo, Domnul, arătându-i de departe Canaanul, i-a zis:

– Poporul tău va ajunge şi va intra acolo, dar tu nu vei intra. Citeşte în continuare »

În închisoare începuse un suflu nou. Hrana se îmbunătăţise mult. Începuse o nouă perioadă de reeducare, dar altfel decât cea din urmă cu ani.

În camere se primeau ziare şi cărţi… Slujbaşii închisorii se purtau altfel… Eram scoşi din când în când în marele hol al închisorii unde începuseră să ruleze filme.

Aşteptam aceste filme cu vădită nerăbdare nu pentru fleacurile ce le arătau, ci fiindcă acolo aveam prilejul să ne întâlnim cu unii dintre ceilalţi fraţi şi cunoscuţi de care eram despărţiţi prin celule, de luni şi ani…

Deşi eram scoşi pe celule, fiind împinşi şi strigaţi din toate părţile de către gardienii care ne supravegheau, totuşi, trecând unii pe lângă alţii, în marea mişcare ce se făcea, ne puteam strecura cu un rând sau două mai înainte sau mai înapoi, lângă cei pe care îi căutam. Până ce eram despărţiţi sau până ce se termina filmul, noi aveam un timp scump să stăm de vorbă. Citeşte în continuare »

Dupã alt timp de pregãtire, pe ziua de 13 iunie, am plecat însoțit de acasã, de astã datã, de fratele Sandu, spre împlinirea uneia dintre cele mai fericite misiuni, la Episcopia de la Galați. În aceastã vizitã voi avea, dupã treizeci de ani, o altã confruntare cu IPS Antim Nica, atunci, în 1956-1958, dânsul fiind șeful Permanenței Sfântului Sinod la București, iar acum Arhiepiscop la Galați… Era singurul care mai trãia dintre cei cu care avusesem confruntarea cea grea de atunci și la care iatã cã iarãși trebuie sã merg și acum.

Am trecut întâi, cum este rânduiala, pe la secretariat, unde, la fel ca la Iași, am bãgat îndatã de seamã cã se știa cã voi veni. Mi s-a pãrut chiar cã se fãcuse o publicitate cam exageratã pe chestia asta, dându-mi-se o mult mai mare importanțã de cum aveam. Cei care mai așeptau pe salã o audiențã la Înaltul Antim au fost lãsați sã aștepte și eu am fost invitat primul chiar de cãtre episcopul-vicar. Dar, în cele câteva minute de când sosisem în biroul Secretariatului, am vãzut o mulțime de figuri, în reverendã sau fãrã, trecând din întâmplare ori numai deschizând ușa sã mã vadã cum arãt. Cred cã toți, vãzându-mi înfãțișarea, au plecat dezamãgiți. Desigur, ei se așteptaserã sã arãt altfel… Unul dintre ei mi-a și recomandat foarte discret și insistent: Citeşte în continuare »

Fr. Traian DorzÎn dimineaţa de 4 iunie [1950], veni la noi ofiţerul de serviciu şi ne spuse:
– Astăzi veţi pleca la Oradea. Amândoi. Voi merge şi eu, dar nu o dată cu voi. Eu merg înainte şi vă aştept acolo, la Securitate.
Şi, întorcându-se spre mine, îmi zise aspru:
– Să ai grijă de el să nu fugă!
Apoi, arătând spre bace Flore, zise:
– Ăsta a mai fugit o dată. De aceea a fost pus în lanţuri. Dacă mai fuge, tu răspunzi de el!
– Nu mai fuge el. Aşa-i, bace Flore, că nu mai fugi?
– Unde să mai fug? N-am plătit eu fuga de-ajuns? Mai bine mor decât să mai păţesc încă o dată ce am păţit.

Am luat pe bace Flore şi am mers cu el la autobuz. Şi am plecat spre Oradea.
Când am trecut cu autobuzul prin satul lui, bace Flore şi-a scos sumanul şi, apropiindue-se de geamul deschis, îl aruncă în faţa porţii lui.
Se potrivise că erau în poartă baba lui şi feciorul, care se repeziră îndată la suman. Îl cunoscură şi îi văzurăm fugind îndată înăuntrul casei.
Nu departe de acolo era staţia. Bace Flore rugă pe şofer să mai stea cinci minute, că vin ai lui la el. Citeşte în continuare »

Trebuie să ne întoarcem mereu spre trecut, pentru a vedea bine cum să mergem în prezent şi pentru a nu rătăci în viitor!

Cuvântul Sfânt mereu ne porunceşte: Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voş­tri, care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa (Evrei 13, 7)!

Trebuie să ne privim şi noi mai atenţi şi mai ascultători istoria! Un popor care îşi uită istoria este un popor pierdut. În curând îl vor asimila altele.

Poporul Oastei Domnului nu trebuie nici să uite, nici să dispreţuiască, ci să-şi împrospăteze şi să-şi preţuiască tot mai mult istoria. Citeşte în continuare »

Traian Dorz25 Aprilie – Sărbătoarea Paştelor 1976

 

Iisus Hristos,

Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor,

Cel Care ai înviat şi eşti Viu în vecii vecilor,

Slavă veşnică Ţie!

 

În această Slăvită Sărbătoare a Învierii Tale, ne prosternăm până la pământ în faţa Ta şi Te preamărim recunoscători şi îndatoraţi din tot sufletul nostru îndatorat şi recunoscător pentru tot ce ne-ai dat prin dragostea şi prin Jertfa Ta pentru noi. Şi pentru tot ce ne-ai ajutat să-Ţi dăm şi noi prin dragostea şi jertfa noastră pentru Tine, căci totul, Doamne Iisuse, vine numai de la Tine.

Ţie Ţi se cuvine pe de-a-ntregul toată slava şi mulţumirea şi pentru această lucrare. Tu ai inspirat-o, Tu ai călăuzit-o, Tu ai realizat-o, Tu ai păzit-o, Tu vei răspândit-o, spre slava Ta şi spre cunoaşterea uneia dintre cele mai tainice şi mai prigonite de lume Mişcări ale Evangheliei Tale vii, dar şi cea mai scumpă şi iubită Ţie. Citeşte în continuare »

867626083_1În noaptea aceea (noaptea de An Nou, 1923) nu se născuse în Hristos numai un redactor nou şi o gazetă nouă. Ci se născuse şi se năştea o cititorime nouă, o societate nouă, o frăţietate evanghelică şi vie, care era aluatul ceresc în stare să dospească pentru Hristos toată frământătura Bisericii şi poporului nostru, înnobilând-o şi sfinţind-o.

După abia trei luni, la Paşti, în numărul 13, din 8 aprilie 1923, Părintele Iosif publica primul bilanţ al luptei şi începutului său nou cu Oastea Domnului. Sub titlul „Intraţi în Oastea noastră“, el scria:

De Anul Nou 1923, «Lumina Satelor» a publicat o chemare către cititorii ei… Cititorilor, zicea între altele această chemare, veniţi să facem o intrare creştinească în anul cel nou. Veniţi să facem o hotărâre, o întovărăşire de luptă împotriva păcatelor, să le scoatem din casa şi din traiul nostru şi al vecinilor noştri…

Şi se publica încă o dată cuprinsul Hotărârii de atunci, adăugându-se apoi următoarele: Citeşte în continuare »

Puterea credinţei adevărate şi vii este uriaşă, este copleşitoare, este slăvită. Focul ei dezlănţuit prin Duhul Sfânt arde tot ce-i făţarnic şi uscat. Şuvoiul ei nimiceşte tot ce-i vechi şi bolnav. Primăvara ei naşte şi creşte din toate părţile frumuseţi şi forţe pline de avânt.

Sigur că oriunde apare ea va stârni multe împotriviri, pentru că puterile minciunii şi ale păcatului, pe care ea vine să le spulbere, i se vor împotrivi întotdeauna, ridicându-se contra ei cu prigoniri, dar cele două nebiruite puteri ale Duhului Sfânt: Adevărul şi Dragostea, până la urmă, o vor duce totdeauna la biruinţă. Citeşte în continuare »

I. Marini - CopyÎn viaţa poporului nostru şi în istoria Bisericii noastre aşa ceva apărea cu totul nou. Chiar şi pentru tânăra conducere a Bisericii Ardelene care, după cum am văzut, era însufleţită de cele mai frumoase idealuri şi dornică de a întreprinde ceva nou spre a stăvili răul şi spre a da un imbold mai puternic luptei Bisericii pentru însănătoşirea societăţii. Dar la aşa ceva nici n-a gândit, nici n-a dorit. Ar fi vrut să se facă ceva nou, dar nu aşa.

Începutul făcut cu Oastea, mai marilor Bisericii de la Sibiu, nu numai că nu le apărea ca fiind ceva clar, dar le prevestea ceva neplăcut.

De aceea, „comitetul“ a căutat îndată să se retragă „prudent“, încă din primele luni, iar conducerea aştepta ca la o răscruce nehotărâtă: nici pentru, nici contra, ca să vadă totuşi ce curs vor lua mai departe lucrurile. Ca să ştie când să intervină la timp. Citeşte în continuare »

… Pe ziua de 30 martie, seara, eram la Alba Iulia, pregătit ca a doua zi la ora opt să fiu la Miliţia oraşului pentru cercetările la care eram chemat. Am rămas peste noapte la casa fratelui Lucian Rus, unde am aflat despre tot ce se întâmplase la confiscarea cărţilor noastre şi la percheziţia din casa lui.

Fraţii care participaseră la confiscarea cărţilor povesteau cum, în prezenţa lor, atât cei ce luaseră cărţile, cât şi alţii, luau din cărţi, umplându-şi buzunarele sau genţile ori ascunzându-le pe sub haine pentru a le lua acasă. Am mulţumit sincer Domnului pentru că măcar în felul acesta El le dă şi acestor oameni prilejul ca să afle Cuvântul Său mântuitor.

Cine ştie câţi dintre ei, ca şi maiorul care mă îmbrăţişase înainte de moartea sa, vor fi şi ei binecuvântaţi de Dumnezeu cu pocăinţă şi iertare prin citirea acestor cărţi. Slăvit să fie Domnul! Dacă şi acest necaz al nostru va fi spre osânda veşnică a unora dintre cei ce ne-au vândut ori ne-au pedepsit nevinovaţi, să facă El ca să fie şi spre mântuirea veşnică a acelora care, folosindu-se tot de acest necaz al nostru, vor alege prin pocăinţă iertarea Acelui Hristos pentru Numele Căruia eram noi daţi acum şi în mâinile lor.

Dacă ploaia şi zăpada cad pe pământ şi nu se întorc înapoi până ce îl fac să rodească, nici sfintele cuvinte ale cărţilor noastre, ajunse la ei, să nu rămână fără rod. Citeşte în continuare »

I. Marini - CopyErau anii începutului.

Minunata Lucrare a lui Dumnezeu propăşea fericit. Îndrumătorul ei văzut era îndrumat îndeaproape de Îndrumătorul ei cel Nevăzut, Care era Duhul Sfânt. Pas cu pas, în tot ce a urmat, în toate trebuinţele ce se iveau, gornistul, prin care se dăduse alarma împotriva păcatului şi a pierzării, era folosit de Domnul ca un vas sfânt prin care El Însuşi Îşi făcea puternica Sa lucrare în mijlocul poporului nostru.

Ce minunat se vede acum, de la depărtarea atâtor zeci de ani, frumuseţea cutremurătoare a acestei griji îndeaproape a Duhului Sfânt pentru toate trebuinţele Lucrării Sale! Ce duioasă şi scumpă era grija Mângâietorului trimis nouă de Preadulcele nostru Mântuitor şi Mijlocitor Iisus, de la Tatăl nostru cel Ceresc, după făgăduinţa Lui: Iată, vă voi trimite pe Mângâietorul (Ioan 16, 7)!

Încă de la început, Cuvântul Domnului, Care voia să mântuiască tot neamul nostru, a vorbit Lucrării Oastei, prin care voia să facă această mântuire, în felul cel mai apropiat, mai limpede şi mai cald cu putinţă: Citeşte în continuare »

august, 2017
L Ma Mi J V S D
« Iul    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR