Arhiva pentru categoria: ‘Predici’

(Duminica a 28-a după Rusalii – Luca XIV, 16-24)

 Ce poate fi mai onorant şi totodată mai responsabil decât o invitaţie la cină? Imaginea pe care Hristos ne-o oferă în Evanghelia Duminicii acesteia este legată de chemarea pe care Dumnezeu ne-o face şi de răs­punsul pe care îl aşteaptă de la noi. Dincolo de penibilul răspunsului – atât de fin ironic atins de Mântuitorul, prin cuvintele „ca şi cum ar fi fost înţeleşi“ asupra refuzului (Luca 14, 18) – rămâne drama refuzului. Că te refuză un invitat, doi, e una, dar toţi, fără excepţie, parcă e prea mult. Dar aici e şi taina. Câţi nuntaşi avea omul la cină? Unul – cel cu ogorul, doi – cel cu cinci perechi de boi, al treilea – cel cu femeia. Pentru trei invitaţi „gazda“ făcuse cină îmbelşugată, de vreme ce la ea pot participa, prin iconomia acceptării „şi săracii, şi bogaţii, şi orbii şi şchiopii“, adică mulţi foarte. Seamănă tare invitaţii cu Israelul. El, poporul ales, pierduse „ogorul“ grădinii raiului, tot el dintr-un viţel de aur ratase cina împărăţiei, cum tot el, popor ales, sedus de „femeia“ idolatriei, se rupsese din logodna cerească. Şi, ca şi-n cazul lui Israel, şchiopii, orbii, betegii, adică toţi nedesăvârşiţii şi rataţii istoriei se umpleau de hrana cerească pe care, de-acum, Hristos o aşeza pe Jertfelnicul Învierii. Citeşte în continuare »

Duminica a 27-a după Rusalii – Luca XIII, 10-17)

 Hristos, sâmbăta, în sinagogă. Se întâlneşte cu „o femeie stăpânită de un duh necurat, de slă­biciune“ (Luca XIII, 11). După ce mai înainte arătase cum trebuie să te porţi cu un smochin uscat (Luca XIII, 6-9), aplicând tăierea ca pedeapsă pentru nerodire (Luca XIII, 9), iată-L acum în faţa unei femei uscate, gârbovite, care, desigur, în 18 ani de boală, nu adusese roadă, starea ei făcându-o „neroditoare“, neaducătoare de nici o roadă care să ia ochii celorlalţi. Domnul Hristos nu ezită să o vindece – „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta“ (Luca XIII, 12), fiind „parola“ prin care duhul este desconspirat. Este obligat să iasă din femeie, aceasta „slăvind pe Dumnezeu“ (Luca XIII, 13).

Mai-marele sinagogii, sâmbătă.  Se întâlneşte cu Hristos, Care vindecă pe femeia gârbovă, şi se umple de mânie (Luca XIII, 14), începând să peroreze legalist pe seama poruncii legate de ţinerea Sabatului. Cui ţine el lecţie de revelaţional? Celui care era Revelaţia, Celui Care, întrupându-Se, împlinea Revelaţia, Dumnezeu fiind. Să nu fi simţit chiar nimic „mai-marele sinagogii“? Nici un fior al prezenţei Dumnezeului Celui Viu în umila lui sinagogă? Făcea şi el parte din nefericitul cin al „smochinilor neroditori“? Căci toată exegeza patristică identifică smochinul, mai ales acela care refuză să rodească la porunca lui Hristos, cu sinagoga, cu „pomul“ pus să rodească lumina în curtea lui Israel. Care, nemaiarătându-şi vrednicia, prin cuvânt al Cuvântului, s-a uscat, seva sa dătătoare de viaţă pierind ca sens, câtă vreme nu a răspuns la porunca Mântuitorului (Mt XXI, 18-44) de a izvorî rodul cel nou al Evangheliei. Citeşte în continuare »

CUVÂNT ROSTIT

LA PARASTASUL MITROPOLITULUI ANDREI ŞAGUNA

ÎN CATEDRALA MITROPOLITANĂ,

30 NOIEMBRIE 1994

 Dăruitu-s-a neamului românesc ca fiecare veac al său să poarte cu sine un chip luminos, vestitor al chipului Celui deplin luminos, al Mântuitorului Iisus Hristos.

În veacul dintâi al naşterii sale din apă şi din Duh, Neamul Românesc a fost afundat în sfânta cristelniţă a creştinismului de către Sfântul Apostol Andrei, smeritul pescar ajuns măreţ vânător de oameni prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt. Urma trecerii lui, dincolo de toponime sau legende rămase, este însăşi creştinismul nostru cu pronun-ţata sa nuanţă naţională. Venit-a atunci Andrei, Marele Apostol, la un răsărit de neam pe pământul pe care, mai apoi, se va zidi marea Catedrală a creştinismului ortodox românesc. Citeşte în continuare »

(Duminica a 30-a după Rusalii – Luca 18, 18-27)

 Întotdeauna m-am gândit că un răspuns bun se naşte dintr-o întrebare sănătoasă, fără sămânţă de ispitire. Plină de dorinţa cunoaşterii, în sensul adânc pe care Hristos l-a dat acesteia: „Să Te cunoască pe Tine (Tată), Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis Tu…“ (In 17, 3). Or, cel puţin în Duminica aceasta, ochii noştri nu trebuie să privească la alta decât la adânca pedagogie a Mântui­torului, Care foloseşte prilejul de a afirma Legea lui Moise (Lc 18, 20), ba chiar de a pune în faţa noastră pe unul care, cu osârdie, din vreme de tinereţe (adică din timpul cel mai greu de pus limitării vieţii), a împlinit norma. Că nu-i în stare să facă pasul mai departe, nu-l lipseşte pe acela de meritele unui model. Teribilul adaos al Evangheliei „vinde tot ce ai, împarte la săraci, şi vei avea comoară în ceruri“ cu deplina chemare: „apoi, vino, şi urmează Mie“ (Lc 18, 22) sună greu şi pentru noi, cei care nici măcar ale legii nu le-am plinit sau, dacă am făcut-o, puţini am făcut din tinereţile noastre. Citeşte în continuare »

Duminica a 26-a după Rusalii – Luca 12, 16-21

 Desigur că, la momentul zbaterii economice de acum nici nu se poate Evanghelie mai atent-vestitoare de mântuire ca aceasta pe care, în final de noiembrie, la vreme de Post al Naşterii Domnului, Biserica ne-a aşezat-o în suflete. Un bogat cu şansă, cu roade în ţarină, pe care n-a muncit-o el, după ce-şi umple hambarele îşi umple şi gândurile cu sămânţa mândriei şi a nebuniei: vorbindu-şi sieşi, sufletului său vorbeşte că de-acum e vremea lenevirii din prea plin. E timpul lui: „Odihneşte, mănâncă, bea, te veseleşte“ (Lc 12, 15). Pe motivul siguranţei abun­denţei „pe mulţi ani“. Citeşte în continuare »

(Duminica a 25-a după Rusalii – Luca X, 25-37)

 Am aflat în Rabindranath Tagore câteva rânduri care, numai cum Dumnezeu ştie, se potrivesc deplin parabolei pe care Mântuitorul, grăind-o „învăţătorului de lege“ (Lc X, 25a) nouă ne-o spune. Spune Tagore: „Dormeam şi visam că viaţa nu e decât bucurie. M-am trezit şi-am văzut că viaţa nu-i decât slujire. Slujind, am înţeles că a sluji e cu adevărat bucurie“.

Cum de va fi înţeles omul acesta atât de adânc această trecere din dragostea vorbită, descântată şi aceea mărturisită prin taina faptelor? Pentru că Hristos, la vremea de acum, ca dintotdeauna, nu are nevoie de avocaţi, ci de mărturisitori. Nu de apărători „la bară“, ci de angajaţi în binevestirea dinaintea unei lumi care piere în propria-i angoasă, în propria-i, nenorocita-i dezbinare. „Samarineanul milostiv“ a fost interpretat de multe ori şi în multe chipuri. De cele mai multe ori alegoric, Hristos Salvatorul, Care Se pleacă spre cei aflaţi la marginea căilor de acces între credinţă (Ierusalim) şi viaţa cotidiană (Ierihon), răniţi de tâlharii-diavoli, furăcioşii de viaţă şi duh. Hristos Consolatorul, Mângâietorul, Care-Şi întinge-n untdelemn divina-I mână, pentru ca, atingând rănile, ele să se transforme în semne ale biruirii morţii. Hristos Biruitorul, Care are unde să-Şi aşeze pe omul rănit şi, mai ales, are disponibilitate să plătească datoria până la înzdrăvenirea totală. Citeşte în continuare »

(Duminica a 22-a după Rusalii – Luca XVI, 19-31)

 Evanghelia aceasta, cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, poartă în sine cheia dramei indiferenţei şi îmbuibării de prea mult bine. Dincolo de toate cele două personaje – bogatul şi Lazăr –, într-un fel sau altul, suntem fiecare dintre noi. Uneori pe rând. Alteori bogaţi. Alteori Lazări. Dar nici unuia nu ne este străină starea dintâi şi nici a doua. Atât că, după ce-am văzut drama, suntem mai vinovaţi de cădere şi intrăm noi înşine în hlamida, în vizorul bogatului, când ştim, de-acum, că haina de bube a lui Lazăr e izvor de hlamidă împărătească în acea Împărăţie pe care ne-o dorim, sau pe care mărturisim că ne-o dorim. Citeşte în continuare »

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Fără îndoială că Sărbătoarea Sfântului Dimitrie este una din marile sărbători ale Bisericii, pentru că ea ne odihneşte în poiana binecuvântată cu sfinţi, de această dată în cea cu numele Dimitrie Basarabov, acolo de unde slava lui Dumnezeu ne va lumina şi ne va întări, pentru ca, văzând faptele lui, să Îl preamărim pe Dumnezeu din ceruri. Şi preamărindu-L pe Dumnezeu din ceruri, Îl aducem iarăşi şi iarăşi în apropierea inimilor noastre, în cuprinderea sufletelor noastre şi în binecuvântarea buzelor noastre.

Născut fiind în cetatea Tesalonicului, mai bine zis undeva în sudul ei, Dimitrie avea să fie mai întâi ostaş şi mai apoi, urcând pe treptele ierarhiei soldăţeşti – cum spune o veche traducere a Vieţilor Sfinţilor -, să ajungă ceva mai sus de gradul de centurion, deci unul pus peste mai mult de o sută de oameni. Citeşte în continuare »

(Duminica a 23-a după Rusalii – Luca VIII, 26-39)

 În ţinutul Gherghesenilor, ca mereu de-atunci, Hristos vindecă astăzi de îndrăcire. Izbăveşte sufletul de-acel soi de moarte care-i mai rea decât moartea. Pentru că a te aşeza, de bunăvoie, de partea opusă lui Dumnezeu şi în starea opusă minunilor Sale e mai rău decât a intra – fizic – în împărăţia pe care El n-a creat-o. Căci Dumnezeu este Dătătorul de Viaţă, Care, acceptând moartea, cu moartea pe moarte a călcat.

Glasul diavolului vorbind: „Ce-ai cu mine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Rogu-te să nu mă chinuieşti…“ (Luca 8, 29) m-a cutremurat întotdeauna. Cu parşivenia-i cunoscută, exprimarea diavolului cuprinde un adevăr şi-o minciună deopotrivă. Că Hristos era Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt nu se îndoia diavolul, şi aceasta pe când mulţi din jurul Domnului o făceau. Era mai lucid diavolul decât mulţi din Israel, căci recunoştea în Drumeţul obosit şi prăfuit pe Acela Care era (este!) Calea, Care-l dărâmase pe el din strălucirile cerului în adâncul pământului, punitiv şi definitiv. Dar, pe de altă parte, „pentru ce mă chinuieşti?…“ era o constatare mincinoasă. Căci Hristos îi ceruse „să iasă din om“ (Luca 8, 29 a). Şi-acesta era chinul pentru diavol, ruperea din co-locuirea lui cu „purtătorul“ netrebniciei sale. Hristos Îşi apăra chipul din omul acela, Îşi curăţa prin suflare de lumină icoana dumnezeirii din fibra de os şi duh a omului aceluia. Rămas om cu toate distorsiunile fizice şi spirituale la care-l supunea duşmanul liniştii sale. Citeşte în continuare »

Din Evanghelia după Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, din capitolul 8, de la versetul 26 încolo, textul Duminicii de astăzi ne spune:

 „Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este dincolo, în faţa Galileii. Şi, ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzându-L pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: «Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-te, nu mă chinui!» Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie.

Şi l-a întrebat Iisus, zicând: «Care-ţi este nume-le?» Iar el a zis: «Legiune». Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Citeşte în continuare »

(Duminica a 20-a după Rusalii – Luca 7, 11-16)

 Hristos Domnul la porţile Nainului. După ce în Capernaum vinde­case sluga sutaşului, a unui păgân în care Domnul a văzut credinţă mai multă decât la cei din Israel (Luca 7, 1-10). Dacă în cetatea aceea întâlnise boală şi-o biruise, aici şi-acum Hristos întâlneşte moartea, contraface­rea bucuriei… Nu-i uşor de închipuit ce tablou era acolo, câtă durere şi jale înconjurau biata văduvă al cărei unic copil (Luca 7, 12), deci unic pămân­tesc sprijin, era dus să fie dat ţărânii. Să fi remarcat în văduva aceasta Hristos taina văduvei din Sarepta Sidonului, duioasa disperare a aceleia? (3 Regi 17, 18). Aceea în care s-a luat de piept cu „omul lui Dumnezeu“, Ilie, cerându-i viaţa înapoi? Sau poate era ceva din – putem admite deja – văduvia propriei Maici şi din aducerea-aminte (înainte vedere) a faptului că undeva, tot la margine de cetate, Fiul Mariei, Unul-Născut, se va da iarăşi „sicriului de taină mântuitoare“ – ce este Crucea, spre mântuirea oricărui suflet. Cert este că Hristos, întâlnind durerea maicii, face din moarte, bucurie. Aşa cum numai El este în stare să facă! Citeşte în continuare »

(Duminica a 21-a după Rusalii – Luca 8, 5-15)

 Pe când răsună în Biserică pilda aceasta, ni se cere, de fapt, să luăm aminte la „ţarina“ Duhului care suntem, la ceea ce ne cere Hristos Dumnezeu, întru rodire. La început de an şcolar sau universitar, de fiecare dată când e vorba despre învăţăcei şi învăţare, slujba rânduieşte în mijlocul ei – miez de duh – această Evanghelie a „Semănătorului“ şi mereu se pune accentul pe cât de important este să preluăm cum se cade bobul de învăţătură divină care cade în pliurile sufletului nostru pentru a face roadă curată şi bună. Hristos Însuşi insistă asupra „inimii curate şi bune“ pe care trebuie s-o avem pentru o rodire cu har (Luca 8, 15). Dar se uită, nu de puţine ori, cât de important este ca semănătorul-dascăl să se asemene lui Hristos, Semănătorul deplin. Să-i semene cât mai mult nu doar în aruncarea seminţei, ci şi în alegerea ei, păstrarea ei, „tratarea“ ei împo­triva dăunătorilor. Pentru că cel care plugă­reşte în Hristos se aseamănă cu celălalt – poate şi cu tine – plugarul de ţărână. Trebuie să aleagă timpul semănatului, dulceaţa vântului şi mătasea de rază a soarelui fiindu-i, aliat iar frământarea celui dintâi şi aprinderea celei      de-a doua, duşman lui şi rodului ce-l aşteaptă. Citeşte în continuare »

 Iată-ne, iubiţi credincioşi, ajungând iarăşi sfânta zi a Duminicii şi, pentru a ne bucura împreună de taina ei, să citim împreună din capitolul 8 al Evangheliei de la Luca, începând cu versetul 5 până la al 15-lea al Evangheliei Duminicii de astăzi. Să luăm aminte, aşadar!

„«Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, strigă: Cine are urechi de auzit să audă.» Citeşte în continuare »

Pr. Gheorghe Şanta

De la adunarea anuală a Oastei Domnului din Biserica Ortodoxă Sf. Alexandru (Cluj, 5 oct. 2014)

decembrie 2014
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  
Categorii
Video
Colecţia Isus Biruitorul
Lumina de la Certege

Calendar
Icoana Zilei
Sinaxar
Biblioteca
Vă recomandăm
Medalia Oastei