Arhiva pentru categoria: ‘Predici’

Cunoscut ca Praz­ni­cul Înălţării   Sfintei Cruci, hra­mul cel binecuvântat al acestei Dumi­nici este legat, în primul rând, de o altă lucrare pe care pogo­râ­rea cea plină de iconomie a Duhului Sfânt a îngăduit-o Sfintei Elena, maica bine-credinciosului împă­rat Cons­tantin. Căci nu este vorba aici doar de aflarea şi înălţarea Sfintei Cruci deasupra credin­cioşilor din Ierusalim de către Pa­triarhul acelor zile. Căci nu pentru aceasta se deplasase cin­stita maică până la Cetatea de har luminată a Sionului. Ci, crugul sărbătorii Sfinţirii, Târno­sirii Bi­sericii Învierii Dom­nului, era mo­mentul care marca preg­nant pre­zenţa împă­rătesei pămân­teşti în cetatea Împăratului celui Răstignit. Citeşte în continuare »

(Duminica a 12-a după Rusalii – Ioan III, 13-17)

 Deşi în calendarele ortodoxe Duminica aceasta poartă numele de „convorbirea lui Iisus cu Nicoidm“, trebuie să recunoaştem că cele cinci versete ce le conţine sunt numai parte din această convorbire care dăruieşte fundament desăvârşit credinţei noastre. Dintâi, ne-am întrebat oare de ce Părinţii Bisericii, alcătuitori ai acestei împărţiri de text dumnezeiesc – strâns între coperţile Evangheliarului – nu au lăsat convorbirea întreagă, adică pornind de la Ioan III, 1 până la capăt Ioan III, 21. Şi mi-am adus aminte de înţelepciunea de demult a bătrânilor care spuneau că niciodată în arc nu aşezi mai multe săgeţi, de vrei să-ţi nimereşti prada. Şi mai apoi mi-am adus aminte că, în fond, convorbirea aceasta (din Ioan III) se va încheia (dacă s-a încheiat vreodată…) cu gestul de ucenic deplin pe care Nicodim, dimpreună cu Iosif din Arimateea, îl va face la momentul în care cele rostite la întuneric se cereau adeverite la lumina faptelor camaradereşti (Ioan 19, 39 ş.u.). Citeşte în continuare »

Iată-ne, iubiţi credincioşi, ajunşi în Duminica numită şi a „tânărului celui bogat”, a cărui poveste este cuprinsă în Evanghelia de la Matei, la capitolul 19, versetul 16-26. Să luăm împreună aminte la text!

„Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: «Învăţătorule bun, ce bine voi face, ca să am viaţa veşnică?» Iar El a zis: «De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile». El I-a zis: «Care?» Iar Iisus a zis: «Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi».

Zis-a Lui tânărul: «Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?» Citeşte în continuare »

(Duminica a 11-a după Rusalii – Matei XVIII, 23-35)

 

Pilda Duminicii acesteia, a XI-a după Rusalii, numită şi a „datornicului nemilostiv“ m-a dus cu gândul la o pagină din Cuviosul Paisie Aghioritul, pe care am citit-o în zilele trecute: „…Hristos nu spune: «Dacă te roagă cineva să mergi o milă, tu să mergi două», ci spune: «Dacă te sileşte cineva să mergi o milă, mergi două» (Mt 5, 41). Şi nu spune: «Dacă îţi cere haina, dă-i şi cămaşa», ci: «Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa» (Mt 5, 40). (…) …dacă cineva pune în lucrare spusa din Scriptură şi dacă-l sileşte unul să meargă o milă, merge şi mai departe, după aceea lucrează Hristos şi se schimbă duhovniceşte şi celălalt care l-a silit şi-şi face probleme de conştiinţă. «Măi, ia te uită, îşi spune el, eu        l-am silit să meargă o milă, iar el a mers mai departe! Câtă bunătate!» Dacă şi Hristos ar fi avut logica (…) omenească pe care o au astăzi mulţi oameni duhovniceşti, nu ar fi lăsat Tronul Său cel ceresc ca să Se coboare pe pământ să Se chinuiască şi să fie răstignit de noi, oamenii cei vrednici de plâns. Însă înlăuntrul acestei nereuşite a Lui, văzută omeneşte, era ascunsă mântuirea tuturor oamenilor. Dar ce a tras ca să ne mântuiască!…“ (Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, III, Nevoinţă duhovnicească, Ed. Evanghelismos, Buc., 2003, p. 118-119). Citeşte în continuare »

Iată-ne ajunşi, iubiţi credincioşi, în urcuşul nostru duhovnicesc către întâlnirea cu Dumnezeu, iarăşi şi iarăşi faţă către faţă la Evanghelia Duminicii a unsprezecea, Duminică ale cărei învăţături le desprindem din Evanghelia scrisă de Sfântul Evanghelist Matei, la capitolul 18, de la versetul 23 până la 35. Iată, iubiţilor, ce ne spune Evaghelia:

„Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor cu un rege care a voit să ia socoteala slugilor sale. Şi, începând să ia socoteala, au adus la el pe un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să-l vândă pe el şi pe femeia lui, pe toate câte are, ca să plătească.

Deci, căzând în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: «Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot!» Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria.

Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: «Plăteşte-mi ce eşti dator»

Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: «Îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti!» Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria.

Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s‑au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său, îi zise: «Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi‑am ierta-t‑o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?» Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l‑a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria.

Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.”

Mare este taina iertării aproapelui! Cum mare este taina iertării, în general, cum mare este taina iertării mele de mine însumi şi a ta, de tine însuţi. Iată, iubiţilor, suntem puşi în marea poartă a iertării, privind prin ochii unor slugi ce merg să-şi plătească datoriile, fiecare către stăpânul său.

Evanghelia de astăzi ne duce cu gândul la asemănarea cu Împărăţia cerurilor; o Împărăţie se aseamănă omului împărat care voieşte să se soco-tească cu slugile sale. La socoteală împăratul găseşte datornic pe unul dintre ei cu o sumă care până şi astăzi este exorbitantă: zece mii de talanţi. Domnul foloseşte această cifră – de zece mii de talanţi – tocmai pentru a arăta dimensiunea uriaşă a datoriei pe care o avea sluga aceasta dintâi către stăpânul său. Atât de bogată era suma aceasta, şi de mare, încât trebuia să se vândă el, femeia şi copiii şi tot cât avea, şi probabil că tot n-ar fi plătit datoria lui de zece mii de talanţi. Îi cade în genunchi stăpânului, i se închină, zicând: „Doamne, îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti ţie tot!” Iar stăpânul, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.

O, mare milostivire a Domnului nostru Iisus Hristos! Ce mult ne asemănăm fiecare dintre noi cu omul acesta, slugă netrebnică, cu datorii imense către Dumnezeu, plecându-ne înaintea Altarului ceresc şi cerând iertare pentru datoriile noastre! Suntem, unii dintre noi, mari întorcători de datorii către Dumnezeu, pentru că spunem: „Am fost la biserică, deci mi-am făcut datoria; am ajutat cu milostenie pe săraci – mi-am făcut datoria; am botezat câte un copil – deci mi-am făcut datoria; am fost naş pentru câte o pereche tânără – deci mi-am făcut datoria… datoria, datoria, datoria…”. Ca şi cum am putea să ne plătim vreodată datoria către Dumnezeu. Cam zece mii de talanţi este datoria din fiecare secundă a vieţii noastre către Dumnezeu, Cel care ne-a îngăduit să venim pe lume din pântecele maicilor noastre şi să vedem minunăţia facerii mâinilor Lui cele sfinte!

A-ţi face datoria către Dumnezeu este ca şi cum ai crede că Dumnezeu are datorii către tine. Domnul nu ne este nouă dator cu nimic; noi, în schimb, Îi suntem Lui datori cu totul. Tot ceea ce vine către noi este darul lui Dumnezeu, dar de-al Dăruitorului. Şi totdeauna dăruitorul îşi revendică darul. Închipuiţi-vă, de exemplu, că unui tânăr iubita îi dăruieşte ceasul său, ceasul de la mama ei. Tânărul pleacă în armată şi, de fiecare dată când priveşte la ceasul de la mâna sa, vede în el pe dăruitoare, pe iubita sa. Aşa este cu toate lucrurile dăruite nouă de către Dumnezeu. Sunt daruri dăruite nouă şi, de fiecare dată când privim cu ochi duhovniceşti şi cu bucurie imensă la darurile pe care Hristos Domnul ni le-a dat, vedem în ele pe Hristos Domnul. Ce minunat Dăruitor al sufletelor noastre!

Ei, dar din păcate ne asemănăm cu sluga aceasta căreia Domnul, din milostenie, îi iartă datoria, şi, atunci când ieşim afară, când ne întâlnim cu sluga asemenea nouă, cu slujbaşul de rând, cu celălalt păcătos de lângă noi care, iată, ne spune Mântuitorul în Evanghelie, avea datoria ca la o sută de dinari, adică nimicul nimicului, şi, punând mâna pe el, îl sugrumăm şi noi, zicând: „Plăteşte-ne ceea ce ne eşti dator!” Şi când n-o face, îl vindem, îl aruncăm în închisoare, până ce îşi va plăti datoria – zice Evanghelia.

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” – ne spune Sfânta Evanghelie în Rugăciunea domnească «Tatăl nostru».

Aici este momentul să vorbim, cu îngăduinţa fraţilor noştri, despre taina iertării aproapelui, pentru că taina iertării aproapelui este cea care ţine laolaltă pe creştini. Domnul, înainte de pilda aceas-ta minunată, cu alegerea între o slugă nemernică şi una ce, iată, cu puţine datorii, este aruncată în închisoare, vorbeşte cu Petru. „De câte ori va greşi faţă de mine fratele meu – întreabă Petru – şi noi vom ierta lui? Oare până de şapte ori?” Zis-a lui Hristos: „Nu-ţi zic ţie până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte”. Şi apoi urmează pilda aceasta.

Domnul ne învaţă, aşadar, că taina cea mare a creştinului este taina iertării aproapelui nostru, este taina aceea de a nu fi fratele fiului risipitor, cel neîngăduitor, cel judecător al aproapelui său, cel osânditor către aproapele său.

Şi mă gândesc că, uneori, în Bisericile noastre, se întâmplă ca unele cucoane bine îmbrăcate să fure cu coada ochiului către doamnele surori venite în întâmpinarea lui Dumnezeu şi, văzându-le mai slăbuţ îmbrăcate, dar curat, să se smintească şi să spună că „aceasta nu-i bine îmbrăcată, aceasta nu se poartă bine, aceasta vorbeşte nu ştiu cum sau nu ştiu ce…” Iată-le pe surorile acestea aflate în ispita aceasta a slugii cu datorii mari către Dumnezeu, care vede paiul de o sută de dinari din ochiul celeilalte.

De aceea trebuie multă grijă atunci când aproapele iese în întâmpinarea noastră, cerându-ne iertare. Când dăm iertarea? Când ceea ce a fost lovit ne reprezintă numai pe noi. De exemplu, personal consider că este important să vedem aşa lucrurile: câtă vreme omul loveşte în robul lui Dumnezeu, Constantin, robul lui Dumnezeu Constantin trebuie să înghită şi să îngăduie totul aproapelui. Dar când loveşte în preotul Constantin, care nu este preotul propriei sale preoţii, ci preotul lui Hristos, preotul Constantin nu trebuie să riposteze, dar trebuie să ia atitudine fermă şi demnă, pentru că nu mai este lovit el, este lovit Hristos; nu este lovit numai Hristos, ci şi Biserica al cărei cap este Hristos.

Iată, de şaptezeci de ori câte şapte – adică infinit de infinite ori – trebuie să iertăm aproapelui nostru, dar de fiecare dată iertarea noastră trebuie să fie foarte hotărâtă. Ea să se asemene uitării! Nicolae Steinhardt, părintele Nicolae de la Rohia, cum îl numesc contemporanii şi cum i-a plăcut să se numească, vorbea că a ierta înseamnă a uita. Nu poţi să-i spui omului: „Te-am iertat, dar n-am uitat ce mi-ai făcut”. E ca şi cum – spune el – la Judecata de Apoi, ajunşi înaintea Scaunului ceresc, Domnul ne-ar spune: „Am iertat toate păcatele tale la Spovedanie, dar nu le-am uitat şi vei da seama pentru ele”.

Iată, aşadar: a ierta înseamnă ca inima ta să uite neplăcerea pe care i-a creat-o celălalt. Şi acesta este lucru greu, foarte greu. El se aseamănă cu luarea Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care un părinte, francez de origine, dar extraordinar de apropiat de Biserica Ortodoxă şi de Părintele Stăniloae, spunea că ea constă, cel puţin pentru început, din cucerirea unui loc care este în mine şi pe care nu-l cunosc, pentru că eu nu mă aflu acolo. Intrând în mine însumi, unindu-mă cu Hristos, Care mă aşteaptă, voi ajunge în acest centru al sinelui meu şi acolo voi găsi sămânţa Împărăţiei încolţită prin întrupare. Găsind-o şi cultivând-o, voi vedea cum se dezvoltă şi cum se măreşte acest copac despre care vorbeşte Sfânta Evanghelie, în care vin păsările cerului şi se sălăşuiesc în el (Mt l3,32).

În momentul în care am înţeles că esenţialul constă în cucerirea acestei Împărăţii – unic remediu al sufletelor noastre, al suferinţelor celorlalţi oameni şi al întregii creaţii – atunci vom putea începe să facem ceva folositor pe pământ. Atâta vreme cât nu ne ocupăm de aceasta, ne pierdem timpul; nu suntem fericiţi, nu cunoaştem nimic, nu suntem în stare să comunicăm cu celelalte fiinţe umane, colaborând inconştient cu răul care este în lume. Iar lucrurile mâinilor noastre sunt fără de roadă. Altfel spus, datoriile noastre rămân de zeci de mii de talanţi înaintea lui Dumnezeu. De aceea trebuie să căutăm iertarea pentru aproapele în noi înşine, în curăţirea noastră, în dorinţa noastră de a experia pe Dumnezeu în profunzimea inimii noastre; inima noastră – altarul de taină al Liturghiei duhovniceşti – în care Hristos Se rupe pentru noi şi pentru a noastră mântuire, de fiecare dată, în bucăţile binecuvântate ale prezenţei Lui.

Să luăm, aşadar, aminte: „Sfintele sfinţilor!” – taina iertării aproapelui. Amin.

 Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Cântare de biruinţă cântând” 
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012

„Încă o minune“, vor spune cei necredincioşi. „Ce tot vrea să dovedească Dumnezeul creştinilor? Şi dacă este să fim cinstiţi, eu însumi am auzit tineri sau mai vârstnici, cu aere ortodoxe, că această ciclizare, prin Evangheliile Duminicii, pe care Biserica a făcut-o, reduce, un pic sau mai mult, din impactul pe care ar trebui să-l aibă cuvântul Evangheliei în rândul comunităţii. Că ispita există – şi, uneori, se manifestă – o dovedeşte şi modul în care unii dintre noi, în luări de cuvânt sau predici, alegem textele despre care vrem să le vorbim, socotindu-le pe acestea „alese“, tocite ca sens şi conţinut… Citeşte în continuare »

Domnul Iisus Hristos S-a pogorât de pe Muntele Taborului după ce a arătat lumii prin ucenicii Săi aleşi Lumina cerească.

O, cât ar fi vrut El ca această lumină să lumineze în lume, ca oamenii s-o primească în inimile lor, ca toate popoarele să meargă pe calea luminată de lumina Lui cerească!

S-a pogorât de pe munte în mulţimea de oameni, gălăgioasă şi plină de dispute; şi duhul cotidian, neschimbat al mulţimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatăl unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu închinarea în faţa Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea faţă de Mântuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinţa de a primi vindecare trupească de la Doctorul – Făcător de minuni. Citeşte în continuare »

Iubiţi credincioşi, iată deschidem Sfânta Evanghelie iară şi iară, pentru a ne întâlni încă o dată, şi în Duminica aceasta, cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu lecţia pe care El a rânduit-o pentru noi, oameni de la finele veacului, tocmai pentru a moşteni veacul ce va să vie. Evanghelia de astăzi, care cu-prinde vindecarea lunaticului, se găseşte în Evanghelia de la Matei, la capitolul 17, versetele 14-23. Să luăm aminte!

„Şi, mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, câzându-I în genunchi şi zicând: «Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece». Iar Iisus, răspunzând, a zis: «O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine.» Citeşte în continuare »

Evanghelia de la praznicul Adormirii Maicii Domnului, (Lc. 10, 38-42; 11, 27-28)

În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi aceasta avea o soră, ce se numea Maria, care, şezând jos lângă picioarele lui Iisus, asculta cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăţ mare şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură ca să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute. Dar Iisus răspunzând i-a zis: Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe; dar un singur lucru trebuieşte. Maria însă şi-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea. Iar când zicea Dânsul acestea, o femeie din popor, ridicându-şi glasul, a zis către Dânsul: fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt. Dar Iisus a răspuns: aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Evanghelia praznicului Adormirii Maicii Domnului vorbeşte despre două surori, Marta şi Maria, ele fiind surorile lui Lazăr din Betania, prietenul Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe care El l-a înviat din morţi. Cele două surori, Marta şi Maria, sunt pomenite în această Evanghelie nu pentru că ar avea o legătură directă cu Maria, Maica Domnului, ci una indirectă, şi anume că Maria, sora Martei, ca şi Fecioara Maria, este mai mult preocupată de cele duhovniceşti decât de cele materiale. Ea este mai întâi preocupată de a asculta cuvântul de viaţă făcător şi mântuitor al Domnului Iisus Hristos, în timp ce Marta voia să arate preţuirea ei faţă de Iisus printr-o ospitalitate materială deosebită, printr-un ospăţ mare. Citeşte în continuare »

Duminica a opta după Pogorârea Sfântului Duh, numită şi aceea a „Înmulţirii pâinilor” îşi găseşte expresia în Evanghelia de la Matei, capitolul 14, versetele 14-22 şi împreună vom lua aminte la textul Evangheliei, pe care tot împreună vom încerca să-l analizăm:

„În vremea aceea, Iisus, ieşind, a văzut mulţime mare şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe toţi bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: «Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare».
Iisus însă le-a răspuns: «N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce!».
Iar ei I-au zis: «Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti».
Şi El a zis: «Aduceţi-Mi-le aici!» Şi, poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor.
Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns ră-măşiţele de fărâmături, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii.
Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.” Citeşte în continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur

– Pentru ce Iisus trage după El pe aceşti orbi care strigau?
– Ca să ne înveţe, şi cu acest prilej, să fugim de slava lumii . Şi, pentru că era aproape de casa Sa, i-a dus înăuntru, ca să-i vindece îndeosebi. Lucrul acesta se vede şi de acolo că le-a poruncit să nu spună nimănui nimic .
Nu mică este acuzaţia pe care aceşti orbi o aduc iudeilor; ochii le sunt betegi şi cred în Hristos numai din auzite; iudeii văd minunile, vederea le dă mărturie de cele săvârşite, şi ei fac cu totul dimpotrivă. Uită-te şi la râvna celor doi orbi! O arată şi strigătul şi rugămintea lor! Nu s-au apropiat de Iisus orişicum, ci strigau tare şi nu cereau nimic altceva decât milă.
Îl numeau „Fiul lui David”, pentru că numele acesta li se părea nume de cinste. In multe locuri şi profeţii numeau aşa pe împăraţii iudeilor, când voiau să-i cinstească şi să-i arate mari. Citeşte în continuare »

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

În Duminica a şaptea după Pogorârea Sfântului Duh, Evanghelia de la Matei, capitolul 9, versetele 27-35. Să luăm aminte!

„În vremea aceea, trecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El şi strigau şi ziceau: «Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!»

După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: «Credeţi că pot să fac Eu aceasta? După credinţa voastră fie vouă!»

Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: «Vedeţi, nimeni să nu ştie!» Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela.

Şi, plecând ei, iată, au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: «Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel». Dar fariseii ziceau: «Cu domnul demonilor scoate pe demoni».

Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învă-ţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.” Citeşte în continuare »

De la adunarea anuală a Oastei Domnului din Baia-Mare care a avut loc în Biserica Sf. Prooroc Ilie (Baia-Mare, 20 iul. 2014)

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Iubiţi credincioşi, iată-ne ajunşi în Duminica a cincea după Pogorârea Sfântului Duh, Duminică în care Sfinţii Părinţi au rânduit să luăm aminte la un moment din viaţa Mântuitorului, cuprins în Evanghelia de la Matei, capitolul 8, versetele 28-34 şi capitolul 9, versetul 1. Să vedem ce ne spune această Evanghelie:

„În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi dernonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi, iată, au început să strige şi să zică: «Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?»

Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: «Dacă ne scoţi afară trimite-ne în turma de porci». Şi El le-a zis: «Duceţi-vă!» Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci.

Şi, iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus cele întâmplate cu demonizaţii. Şi, iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarealui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.” Citeşte în continuare »

septembrie 2014
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  
Categorii
Video
Colecţia Isus Biruitorul
Lumina de la Certege

Calendar
Icoana Zilei
Sinaxar
Biblioteca
Vă recomandăm
Medalia Oastei