Arhiva pentru categoria: ‘Predici’

(Duminica a 20-a după Rusalii – Luca 7, 11-16)

 Hristos Domnul la porţile Nainului. După ce în Capernaum vinde­case sluga sutaşului, a unui păgân în care Domnul a văzut credinţă mai multă decât la cei din Israel (Luca 7, 1-10). Dacă în cetatea aceea întâlnise boală şi-o biruise, aici şi-acum Hristos întâlneşte moartea, contraface­rea bucuriei… Nu-i uşor de închipuit ce tablou era acolo, câtă durere şi jale înconjurau biata văduvă al cărei unic copil (Luca 7, 12), deci unic pămân­tesc sprijin, era dus să fie dat ţărânii. Să fi remarcat în văduva aceasta Hristos taina văduvei din Sarepta Sidonului, duioasa disperare a aceleia? (3 Regi 17, 18). Aceea în care s-a luat de piept cu „omul lui Dumnezeu“, Ilie, cerându-i viaţa înapoi? Sau poate era ceva din – putem admite deja – văduvia propriei Maici şi din aducerea-aminte (înainte vedere) a faptului că undeva, tot la margine de cetate, Fiul Mariei, Unul-Născut, se va da iarăşi „sicriului de taină mântuitoare“ – ce este Crucea, spre mântuirea oricărui suflet. Cert este că Hristos, întâlnind durerea maicii, face din moarte, bucurie. Aşa cum numai El este în stare să facă! Citeşte în continuare »

(Duminica a 21-a după Rusalii – Luca 8, 5-15)

 Pe când răsună în Biserică pilda aceasta, ni se cere, de fapt, să luăm aminte la „ţarina“ Duhului care suntem, la ceea ce ne cere Hristos Dumnezeu, întru rodire. La început de an şcolar sau universitar, de fiecare dată când e vorba despre învăţăcei şi învăţare, slujba rânduieşte în mijlocul ei – miez de duh – această Evanghelie a „Semănătorului“ şi mereu se pune accentul pe cât de important este să preluăm cum se cade bobul de învăţătură divină care cade în pliurile sufletului nostru pentru a face roadă curată şi bună. Hristos Însuşi insistă asupra „inimii curate şi bune“ pe care trebuie s-o avem pentru o rodire cu har (Luca 8, 15). Dar se uită, nu de puţine ori, cât de important este ca semănătorul-dascăl să se asemene lui Hristos, Semănătorul deplin. Să-i semene cât mai mult nu doar în aruncarea seminţei, ci şi în alegerea ei, păstrarea ei, „tratarea“ ei împo­triva dăunătorilor. Pentru că cel care plugă­reşte în Hristos se aseamănă cu celălalt – poate şi cu tine – plugarul de ţărână. Trebuie să aleagă timpul semănatului, dulceaţa vântului şi mătasea de rază a soarelui fiindu-i, aliat iar frământarea celui dintâi şi aprinderea celei      de-a doua, duşman lui şi rodului ce-l aşteaptă. Citeşte în continuare »

 Iată-ne, iubiţi credincioşi, ajungând iarăşi sfânta zi a Duminicii şi, pentru a ne bucura împreună de taina ei, să citim împreună din capitolul 8 al Evangheliei de la Luca, începând cu versetul 5 până la al 15-lea al Evangheliei Duminicii de astăzi. Să luăm aminte, aşadar!

„«Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, strigă: Cine are urechi de auzit să audă.» Citeşte în continuare »

Pr. Gheorghe Şanta

De la adunarea anuală a Oastei Domnului din Biserica Ortodoxă Sf. Alexandru (Cluj, 5 oct. 2014)

Iubiţilor, iată-ne ajunşi în Duminica a nouăsprezecea după Pogorârea Sfântului Duh. La Liturghia de astăzi Evanghelia ce se cade a o citi este din Evanghelia de la Luca, capitolul 6, versetele 31-36. Ce ne spune?

„Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţile şi voi asemenea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi în-tocmai.

Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” Citeşte în continuare »

Duminica a XIX-a după Rusalii – Luca VI, 31-36

Cinci versete de foc care-ar trebui să mistuie în noi ura, duşmănia, iraţionalul neiubirii. Cinci versete ca cinci trepte din moarte la viaţă, din iad în raiul desfătărilor. Cinci versete ca cinci degete dumnezeieşti care-apucă ciotul inimii noastre, spre a-l scoate din întunericul urii la lumina iubirii.

Până astăzi, acest „iubiţi pe vrăjmaşii voştri“ (Luca 6, 27a) este pricină de sminteală, de scandal duhovnicesc. Ce valuri a înălţat spusa aceasta în inimi îngheţate şi fiori de gheaţă a strecurat în inimile aprinse de ură! Câte suflete nu se vor fi mântuit şi numai pentru că au identificat între valorile adevărate că vrăjmăşia ucide… Citeşte în continuare »

Duminica a XVIII-a după Rusalii (Lc. 5, 1-11)

 

Desigur, nu la voia întâmplării prima Evanghelie de după praznicul Sfintei Cruci (care cuprinde trei duminici ce au ca miez Sfânta şi de Viaţă făcătoare Cruce) poartă înaintea noastră chipurile acestea care-au bucurat pe Hristos, lăţind Cuvântul lui Dumnezeu în lumea întreagă. Căci, parcă în continuarea spusei Mântuitorului din Duminica pe care am lăsat-o în urmă (Matei VIII, 34-38), cei pe care-i întâlnim azi au luat Crucea, lăsând toate, şi au urmat lui Hristos.

Şi astfel o zi normală, de pescuire, se transformă în lecţie cu tâlc. Căci, deşi mulţimile „Îl îmbulzeau pe Hristos ca să asculte cuvântul Lui“ (cf. Luca 5, 1), putem să identificăm în Apostoli – pescari încă de peşte – oameni pasionaţi pentru ceea ce făceau. Ce-i împinsese să rămână în larg, în vreme ce toţi ceilalţi se îmbulzeau s-asculte Cuvântul lui Dumnezeu, nu-i greu de înţeles. O mulţime mare înseamnă şi posibilitatea „desfacerii“ a cât mai mult peşte, de aceea noaptea întreagă fusese dedicată pescuitului. Îi putem bănui ziua pierduţi în mulţime… Erau oameni simpli pescarii, cu griji, ba cu griji chiar mari, când te gândeşti că n-aveau cea mai uşoară dintre meserii. De câte ori, oare, nu se întorseseră ca în acest fel, goliţi de vlagă şi nădejde, lipsiţi de roadă în luntrile lor. Căci, mereu în mâna lui Dumnezeu, o simplă adiere de vânt putea schimba şi timpul de-afară şi mersul bancurilor de peşti prin apa Ghenizaretului. În acelaşi timp, îi putem bănui puternici, curajoşi, răbdători, plini de puterea celui care ţine piept valurilor şi vântului… Ba, mai mult, mereu în mâna lui Dumnezeu, o re­cu­noş­teau de fiecare dată, trăiau într-însa. Ce mult înseamnă în viaţă să simţi căldura căuşului palmelor lui Dumnezeu! Citeşte în continuare »

Iubiţilor, iată astăzi înaintea ochilor noştri se deschide Evanghelia de la Luca, la capitolul 5, versetele 1-11. Iată ce ne zice sfântul evanghelist:

«În vremea aceea, pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă Lacul Ghenizaret, a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.

Şi, urcându-se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: «Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi». Citeşte în continuare »

Cunoscut ca Praz­ni­cul Înălţării   Sfintei Cruci, hra­mul cel binecuvântat al acestei Dumi­nici este legat, în primul rând, de o altă lucrare pe care pogo­râ­rea cea plină de iconomie a Duhului Sfânt a îngăduit-o Sfintei Elena, maica bine-credinciosului împă­rat Cons­tantin. Căci nu este vorba aici doar de aflarea şi înălţarea Sfintei Cruci deasupra credin­cioşilor din Ierusalim de către Pa­triarhul acelor zile. Căci nu pentru aceasta se deplasase cin­stita maică până la Cetatea de har luminată a Sionului. Ci, crugul sărbătorii Sfinţirii, Târno­sirii Bi­sericii Învierii Dom­nului, era mo­mentul care marca preg­nant pre­zenţa împă­rătesei pămân­teşti în cetatea Împăratului celui Răstignit. Citeşte în continuare »

(Duminica a 12-a după Rusalii – Ioan III, 13-17)

 Deşi în calendarele ortodoxe Duminica aceasta poartă numele de „convorbirea lui Iisus cu Nicoidm“, trebuie să recunoaştem că cele cinci versete ce le conţine sunt numai parte din această convorbire care dăruieşte fundament desăvârşit credinţei noastre. Dintâi, ne-am întrebat oare de ce Părinţii Bisericii, alcătuitori ai acestei împărţiri de text dumnezeiesc – strâns între coperţile Evangheliarului – nu au lăsat convorbirea întreagă, adică pornind de la Ioan III, 1 până la capăt Ioan III, 21. Şi mi-am adus aminte de înţelepciunea de demult a bătrânilor care spuneau că niciodată în arc nu aşezi mai multe săgeţi, de vrei să-ţi nimereşti prada. Şi mai apoi mi-am adus aminte că, în fond, convorbirea aceasta (din Ioan III) se va încheia (dacă s-a încheiat vreodată…) cu gestul de ucenic deplin pe care Nicodim, dimpreună cu Iosif din Arimateea, îl va face la momentul în care cele rostite la întuneric se cereau adeverite la lumina faptelor camaradereşti (Ioan 19, 39 ş.u.). Citeşte în continuare »

Iată-ne, iubiţi credincioşi, ajunşi în Duminica numită şi a „tânărului celui bogat”, a cărui poveste este cuprinsă în Evanghelia de la Matei, la capitolul 19, versetul 16-26. Să luăm împreună aminte la text!

„Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: «Învăţătorule bun, ce bine voi face, ca să am viaţa veşnică?» Iar El a zis: «De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile». El I-a zis: «Care?» Iar Iisus a zis: «Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi».

Zis-a Lui tânărul: «Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?» Citeşte în continuare »

(Duminica a 11-a după Rusalii – Matei XVIII, 23-35)

 

Pilda Duminicii acesteia, a XI-a după Rusalii, numită şi a „datornicului nemilostiv“ m-a dus cu gândul la o pagină din Cuviosul Paisie Aghioritul, pe care am citit-o în zilele trecute: „…Hristos nu spune: «Dacă te roagă cineva să mergi o milă, tu să mergi două», ci spune: «Dacă te sileşte cineva să mergi o milă, mergi două» (Mt 5, 41). Şi nu spune: «Dacă îţi cere haina, dă-i şi cămaşa», ci: «Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa» (Mt 5, 40). (…) …dacă cineva pune în lucrare spusa din Scriptură şi dacă-l sileşte unul să meargă o milă, merge şi mai departe, după aceea lucrează Hristos şi se schimbă duhovniceşte şi celălalt care l-a silit şi-şi face probleme de conştiinţă. «Măi, ia te uită, îşi spune el, eu        l-am silit să meargă o milă, iar el a mers mai departe! Câtă bunătate!» Dacă şi Hristos ar fi avut logica (…) omenească pe care o au astăzi mulţi oameni duhovniceşti, nu ar fi lăsat Tronul Său cel ceresc ca să Se coboare pe pământ să Se chinuiască şi să fie răstignit de noi, oamenii cei vrednici de plâns. Însă înlăuntrul acestei nereuşite a Lui, văzută omeneşte, era ascunsă mântuirea tuturor oamenilor. Dar ce a tras ca să ne mântuiască!…“ (Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, III, Nevoinţă duhovnicească, Ed. Evanghelismos, Buc., 2003, p. 118-119). Citeşte în continuare »

Iată-ne ajunşi, iubiţi credincioşi, în urcuşul nostru duhovnicesc către întâlnirea cu Dumnezeu, iarăşi şi iarăşi faţă către faţă la Evanghelia Duminicii a unsprezecea, Duminică ale cărei învăţături le desprindem din Evanghelia scrisă de Sfântul Evanghelist Matei, la capitolul 18, de la versetul 23 până la 35. Iată, iubiţilor, ce ne spune Evaghelia:

„Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor cu un rege care a voit să ia socoteala slugilor sale. Şi, începând să ia socoteala, au adus la el pe un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să-l vândă pe el şi pe femeia lui, pe toate câte are, ca să plătească.

Deci, căzând în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: «Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot!» Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria.

Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: «Plăteşte-mi ce eşti dator»

Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: «Îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti!» Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria.

Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s‑au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său, îi zise: «Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi‑am ierta-t‑o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?» Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l‑a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria.

Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.”

Mare este taina iertării aproapelui! Cum mare este taina iertării, în general, cum mare este taina iertării mele de mine însumi şi a ta, de tine însuţi. Iată, iubiţilor, suntem puşi în marea poartă a iertării, privind prin ochii unor slugi ce merg să-şi plătească datoriile, fiecare către stăpânul său.

Evanghelia de astăzi ne duce cu gândul la asemănarea cu Împărăţia cerurilor; o Împărăţie se aseamănă omului împărat care voieşte să se soco-tească cu slugile sale. La socoteală împăratul găseşte datornic pe unul dintre ei cu o sumă care până şi astăzi este exorbitantă: zece mii de talanţi. Domnul foloseşte această cifră – de zece mii de talanţi – tocmai pentru a arăta dimensiunea uriaşă a datoriei pe care o avea sluga aceasta dintâi către stăpânul său. Atât de bogată era suma aceasta, şi de mare, încât trebuia să se vândă el, femeia şi copiii şi tot cât avea, şi probabil că tot n-ar fi plătit datoria lui de zece mii de talanţi. Îi cade în genunchi stăpânului, i se închină, zicând: „Doamne, îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti ţie tot!” Iar stăpânul, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.

O, mare milostivire a Domnului nostru Iisus Hristos! Ce mult ne asemănăm fiecare dintre noi cu omul acesta, slugă netrebnică, cu datorii imense către Dumnezeu, plecându-ne înaintea Altarului ceresc şi cerând iertare pentru datoriile noastre! Suntem, unii dintre noi, mari întorcători de datorii către Dumnezeu, pentru că spunem: „Am fost la biserică, deci mi-am făcut datoria; am ajutat cu milostenie pe săraci – mi-am făcut datoria; am botezat câte un copil – deci mi-am făcut datoria; am fost naş pentru câte o pereche tânără – deci mi-am făcut datoria… datoria, datoria, datoria…”. Ca şi cum am putea să ne plătim vreodată datoria către Dumnezeu. Cam zece mii de talanţi este datoria din fiecare secundă a vieţii noastre către Dumnezeu, Cel care ne-a îngăduit să venim pe lume din pântecele maicilor noastre şi să vedem minunăţia facerii mâinilor Lui cele sfinte!

A-ţi face datoria către Dumnezeu este ca şi cum ai crede că Dumnezeu are datorii către tine. Domnul nu ne este nouă dator cu nimic; noi, în schimb, Îi suntem Lui datori cu totul. Tot ceea ce vine către noi este darul lui Dumnezeu, dar de-al Dăruitorului. Şi totdeauna dăruitorul îşi revendică darul. Închipuiţi-vă, de exemplu, că unui tânăr iubita îi dăruieşte ceasul său, ceasul de la mama ei. Tânărul pleacă în armată şi, de fiecare dată când priveşte la ceasul de la mâna sa, vede în el pe dăruitoare, pe iubita sa. Aşa este cu toate lucrurile dăruite nouă de către Dumnezeu. Sunt daruri dăruite nouă şi, de fiecare dată când privim cu ochi duhovniceşti şi cu bucurie imensă la darurile pe care Hristos Domnul ni le-a dat, vedem în ele pe Hristos Domnul. Ce minunat Dăruitor al sufletelor noastre!

Ei, dar din păcate ne asemănăm cu sluga aceasta căreia Domnul, din milostenie, îi iartă datoria, şi, atunci când ieşim afară, când ne întâlnim cu sluga asemenea nouă, cu slujbaşul de rând, cu celălalt păcătos de lângă noi care, iată, ne spune Mântuitorul în Evanghelie, avea datoria ca la o sută de dinari, adică nimicul nimicului, şi, punând mâna pe el, îl sugrumăm şi noi, zicând: „Plăteşte-ne ceea ce ne eşti dator!” Şi când n-o face, îl vindem, îl aruncăm în închisoare, până ce îşi va plăti datoria – zice Evanghelia.

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” – ne spune Sfânta Evanghelie în Rugăciunea domnească «Tatăl nostru».

Aici este momentul să vorbim, cu îngăduinţa fraţilor noştri, despre taina iertării aproapelui, pentru că taina iertării aproapelui este cea care ţine laolaltă pe creştini. Domnul, înainte de pilda aceas-ta minunată, cu alegerea între o slugă nemernică şi una ce, iată, cu puţine datorii, este aruncată în închisoare, vorbeşte cu Petru. „De câte ori va greşi faţă de mine fratele meu – întreabă Petru – şi noi vom ierta lui? Oare până de şapte ori?” Zis-a lui Hristos: „Nu-ţi zic ţie până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte”. Şi apoi urmează pilda aceasta.

Domnul ne învaţă, aşadar, că taina cea mare a creştinului este taina iertării aproapelui nostru, este taina aceea de a nu fi fratele fiului risipitor, cel neîngăduitor, cel judecător al aproapelui său, cel osânditor către aproapele său.

Şi mă gândesc că, uneori, în Bisericile noastre, se întâmplă ca unele cucoane bine îmbrăcate să fure cu coada ochiului către doamnele surori venite în întâmpinarea lui Dumnezeu şi, văzându-le mai slăbuţ îmbrăcate, dar curat, să se smintească şi să spună că „aceasta nu-i bine îmbrăcată, aceasta nu se poartă bine, aceasta vorbeşte nu ştiu cum sau nu ştiu ce…” Iată-le pe surorile acestea aflate în ispita aceasta a slugii cu datorii mari către Dumnezeu, care vede paiul de o sută de dinari din ochiul celeilalte.

De aceea trebuie multă grijă atunci când aproapele iese în întâmpinarea noastră, cerându-ne iertare. Când dăm iertarea? Când ceea ce a fost lovit ne reprezintă numai pe noi. De exemplu, personal consider că este important să vedem aşa lucrurile: câtă vreme omul loveşte în robul lui Dumnezeu, Constantin, robul lui Dumnezeu Constantin trebuie să înghită şi să îngăduie totul aproapelui. Dar când loveşte în preotul Constantin, care nu este preotul propriei sale preoţii, ci preotul lui Hristos, preotul Constantin nu trebuie să riposteze, dar trebuie să ia atitudine fermă şi demnă, pentru că nu mai este lovit el, este lovit Hristos; nu este lovit numai Hristos, ci şi Biserica al cărei cap este Hristos.

Iată, de şaptezeci de ori câte şapte – adică infinit de infinite ori – trebuie să iertăm aproapelui nostru, dar de fiecare dată iertarea noastră trebuie să fie foarte hotărâtă. Ea să se asemene uitării! Nicolae Steinhardt, părintele Nicolae de la Rohia, cum îl numesc contemporanii şi cum i-a plăcut să se numească, vorbea că a ierta înseamnă a uita. Nu poţi să-i spui omului: „Te-am iertat, dar n-am uitat ce mi-ai făcut”. E ca şi cum – spune el – la Judecata de Apoi, ajunşi înaintea Scaunului ceresc, Domnul ne-ar spune: „Am iertat toate păcatele tale la Spovedanie, dar nu le-am uitat şi vei da seama pentru ele”.

Iată, aşadar: a ierta înseamnă ca inima ta să uite neplăcerea pe care i-a creat-o celălalt. Şi acesta este lucru greu, foarte greu. El se aseamănă cu luarea Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care un părinte, francez de origine, dar extraordinar de apropiat de Biserica Ortodoxă şi de Părintele Stăniloae, spunea că ea constă, cel puţin pentru început, din cucerirea unui loc care este în mine şi pe care nu-l cunosc, pentru că eu nu mă aflu acolo. Intrând în mine însumi, unindu-mă cu Hristos, Care mă aşteaptă, voi ajunge în acest centru al sinelui meu şi acolo voi găsi sămânţa Împărăţiei încolţită prin întrupare. Găsind-o şi cultivând-o, voi vedea cum se dezvoltă şi cum se măreşte acest copac despre care vorbeşte Sfânta Evanghelie, în care vin păsările cerului şi se sălăşuiesc în el (Mt l3,32).

În momentul în care am înţeles că esenţialul constă în cucerirea acestei Împărăţii – unic remediu al sufletelor noastre, al suferinţelor celorlalţi oameni şi al întregii creaţii – atunci vom putea începe să facem ceva folositor pe pământ. Atâta vreme cât nu ne ocupăm de aceasta, ne pierdem timpul; nu suntem fericiţi, nu cunoaştem nimic, nu suntem în stare să comunicăm cu celelalte fiinţe umane, colaborând inconştient cu răul care este în lume. Iar lucrurile mâinilor noastre sunt fără de roadă. Altfel spus, datoriile noastre rămân de zeci de mii de talanţi înaintea lui Dumnezeu. De aceea trebuie să căutăm iertarea pentru aproapele în noi înşine, în curăţirea noastră, în dorinţa noastră de a experia pe Dumnezeu în profunzimea inimii noastre; inima noastră – altarul de taină al Liturghiei duhovniceşti – în care Hristos Se rupe pentru noi şi pentru a noastră mântuire, de fiecare dată, în bucăţile binecuvântate ale prezenţei Lui.

Să luăm, aşadar, aminte: „Sfintele sfinţilor!” – taina iertării aproapelui. Amin.

 Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Cântare de biruinţă cântând” 
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012

octombrie 2014
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  
Categorii
Video
Colecţia Isus Biruitorul
Lumina de la Certege

Calendar
Icoana Zilei
Sinaxar
Biblioteca
Vă recomandăm
Medalia Oastei