Arhiva pentru categoria: ‘Predici’

Fotografie0639Sfântul Ioan Gură de Aur,
 din “Predici la duminici și sărbători”

„Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar” (I Corinteni 15, 10)

Ce este omul, cât de mare este nobleţea firii noastre şi de câte virtuţi mari este capabilă această făptură-omul – nimeni nu a arătat mai bine decât Apostolul Pavel.

El stă acum de faţă cu glas mare spre a răpune pe toţi pârâşii firii, spre a apăra pe alcătuitorul firii, spre a ne încuraja la fapta cea bună şi spre a astupa gura clevetitorilor care mint, spunând că firea omenească nu este capabilă de nici un bine. Pavel nu a primit o altă fire decât noi, nu a dobândit alt suflet, nu a locuit în altă lume, şi, cu toate acestea, a întrecut cu mult pe ceilalţi oameni.

Mai întâi, acest Apostol nu s-a înspăimântat de nici o pătimire, de nici un necaz care i s-a întâmplat pentru fapta bună şi pentru dreptate, ci cu bucurie s-a supus tuturor necazurilor şi le-a numit pe acestea „vremelnice şi uşoare” (II Corinteni 4, 17). Dar încă şi mai vrednic de mirare este că el a făcut toate acestea fără să urmărească vreo răsplătire. Citeşte în continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur

„Intrând Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L pe El şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se. Şi i-a zis Iisus: „Venind îl voi vindeca”

I
Leprosul s-a apropiat de Domnul, pe când Domnul Se pogora de pe Munte; sutaşul, pe când Domnul intra în Capernaum.
–  Pentru ce nu s-au urcat pe Munte nici leprosul, nici sutaşul ?
– Nu din pricina trândăviei  – că la amândoi credinţa le era fierbinte -, ci ca să nu întrerupă învăţătura Domnului.
Apropiindu-se de Hristos, sutaşul a zis: „Sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se”.

Unii comentatori spun că sutaşul a spus pricina pentru care n-a adus cu el şi sluga, pentru a se scuza. Nici nu era cu putinţă, spun aceştia, să-l aducă; era paralizat, chinuit de dureri şi pe moarte. Că era pe moarte o spune evanghelistul Luca: „Era pe moarte”. Citeşte în continuare »

IPS Dr. Laurentiu STREZA, Mitropolitul Ardealului

Imi place sa-mi reamintesc, de fiecare data cand Dumnezeu ne randuie cate o mare bucurie, de un lucru care e mai presus de orice si care constituie pentru noi un criteriu de echilibru, si anume acela ca nimic nu este intamplator in lumea aceasta, de la cele mai marunte lucruri, pana la cele mai frumoase si mai incantatoare. Si aduc ca marturie un cuvant scripturistic.

Mantuitorul le spune ucenicilor: “Nici un fir de par din capul vostru nu se va ridica fara voia lui Dumnezeu.”Iata, prin randuiala Bunului Dumnezeu, ne aflam astazi, din nou, intr-o alta sarbatoare, intr-o noua Duminica a intalnirii cu Dumnezeu, de aceasta data pe drumul inspre Capernaum. Orice intalnire cu Dumnezeu este o sarbatoare, o inviere, un prilej de mare bucurie! In aceasta bucurie se inscrie si sarbatoarea de astazi, pentru ca ea nu este o simpla duminica, ci este o duminica pregatitoare si pilduitoare pentru viata noastra duhovniceasca, de crestini aflati pe calea spre Hristos. Citeşte în continuare »

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Iubiţi credincioşi, iată-ne ajunşi în a patra Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, pe care o prefaţăm cu citirea Evangheliei de astăzi, Evanghelia de la Matei, capitolul 8, versetele 5-13. Să luăm aminte, aşadar:

„În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zi-când: «Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit».

Şi i-a zis Iisus: «Venind, îl voi vindeca».

Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: «Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce, şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face».
Auzind aceasta, Iisus s-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: «Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.» Citeşte în continuare »

res_43533b5c92f3a2cccdf48b5a5e2a6956Duminica a 4-a după Rusalii
(Vindecarea slugii sutaşului)
Mc. 8, 5-13

„Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă”

Prea Cuvioase părinte stareţ, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, Prin cele ce s-au citit din Sfânta Evanghelie la această Liturghie, ne-am întâlnit cu o altă minune şi cu un om minunat: cu o minune şi cu un om de care şi Domnul Hristos s-a minunat. Este vorba de vindecarea servitorului unui sutaş din Capernaum, aceasta este minunea pe care Domnul Hristos a făcut-o de la depărtare, şi este vorba de omul minunat, omul de care s-a minunat Domnul Hristos, sutaşul din Capernaum.

Pentru noi este un om cunoscut, citim despre el în Sfânta Evanghelie de la Matei, capitolul 8, şi în Sfânta Evanghelie de la Luca, capitolul 7. Ne întâlnim cu el de câte ori citim aceste texte din Sfânta Evanghelie şi ar fi bine să luăm aminte de omul minunat, de omul de care s-a minunat Domnul Iisus Hristos ca să fim şi noi ca el: cu credinţă, nădejde, iubire şi smerenie. Acestea sunt patru virtuţi pe care sigur le-a avut sutaşul din Capernaum şi pe care trebuie să le aibă toţi creştinii – sutaşul din Capernaum încă nu era creştin – şi pe care le au toţi sfinţii: credinţă, nădejde, iubire şi smerenie. Citeşte în continuare »

„Nu te teme Zaharia că rugăciunea ta a fost ascultată”

Zaharia şi Elisabeta au cerut vreme îndelungată de la Dumnezeu darul naşterii de prunci. Acum ei erau înaintaţi în vârstă şi nu mai nădăjduiau în împlinirea rugăciunilor lor. Perioada fertilităţii naturale a Elisabetei era apusă, iar acum potrivit legilor biologice ea nu mai putea să zămislească, de aceea era numită „stearpă”. La vârsta lor înaintată cei doi soţi nici nu mai cereu prunc, erau resemnaţi: Dumnezeu nu a vrut să le asculta rugăciunea, din motive numai de El ştiute. Ei „umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” s-au lăsat în grija lui Dumnezeu. Dar este vreun gând al celui drept care să nu ajungă la cel Prea Înalt? Este vreo rugăciune rostită în zadar? Bate cineva la porţile milei divine fără să fie auzit? Răspunsul este hotărât: Nu! Dar Dumnezeu nu răspunde ca oamenii. Oamenii, ori răspund cu prea mare grabă făţă de cei care au slăbiciune, şi astfel poate nu le fac un bine real, ori rămân cu totul împietriţi faţă cei ce au nevoie de ajutorul lor.  Citeşte în continuare »

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Iubiții mei[1],

nașterea Sfântului Ioannis Botezătorul a fost o naștere minunată, la bătrânețe, din pântece sterp, care nu născuse niciodată. Pentru ca să ne încredințeze pe toți că e lucrarea lui Dumnezeu aici, așa după cum, în pustie, Domnul a dat lui Israil apă din piatră [Num. 20, 11]. Pentru că numai El poate să facă roditor un cuplu infertil, după cum poate face să răsară lăstari dintr-o rădăcină uscată.

O naștere mult dorită de Dumnezeu și anunțată prin Arhanghelul Gavriil, același care a vestit și nașterea Domnului.

Iar minunea acestei nașteri constă în aceea că niște Sfinți părinți bătrâni, Zaharias [Ζαχαρίας] și Elisavet [Ἐλισάβετ] [Lc. 1, 5, BYZ], care fuseseră sterpi până atunci, au născut un copil plin de har și un mare ascet dumnezeiesc, pe Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului. Citeşte în continuare »

Biserica este încă umplută de radierea luminii Rusaliilor, Pogorârea Du­hu­lui Sfânt fiind aceea care explică – aşa cum o cheie deschide uşa – de ce Domnul era atât de preocupat ca Ucenicii Săi, şi prin ei, noi, să înţelegem cât de nepre­ţuiţi suntem în raport cu toate celelalte ale Creaţiei.

Evanghelia acestei Duminici face corp comun cu întreg capitolul 6 al Evangheliei după Matei, capitol drag inimii creştinului – indiferent de confesiune –, căci află cum trebuie (şi Cui!) să se roage, cât de importantă este milostenia, care este fondul postirii şi cum iertarea – dar al Rusaliilor – trebuie să locuiască în inima omului. Verse­tele pe care le-am ascultat astăzi în bisericile noastre ridică însă o altă problemă de viaţă şi de moarte în viaţa creştinului: raportul între grija de a fi cu Hristos şi grija de a supravieţui într-o lume a econo­micului, a materialului… Spusele Mântuitorului vin să întă­rească în noi convingerea că viaţa în Hristos – ce se va numi „creştinism“ – nu este o religie a consolării, a aproximaţiei, a negocierii continue, ca de târgoveţ – „mai pun eu, mai dai Tu, Doamne…“. Ci e o desfăşurare aspră, uneori dure­roasă, în care trebuie să ne amintim mereu că suntem mai de preţ decât păsările cerului (Mt 6, 26), sau decât crinii pământului (Mt 6, 29), decât iarba câmpului, numai bună de aruncat focului (Mt 6, 30), că Dumnezeu, pe noi, „oamenii“, ne-a iubit, dacă nu mai mult, măcar altfel decât întreaga Sa Creaţie… Citeşte în continuare »

Este o muncă grea pentru lucrătorul de pământ a conduce plugul, a trage brazdele, a arunca sămânţa, a suferi vremea rea şi frigul, a abate de la ogor apa cea de prisos, a săpa canale prin mijlocul ogorului şi a fâneţelor. Dar această muncă obositoare şi foarte grea i se face uşoară şi suferită când priveşte cu duhul semănăturile cele înverzite, secera cea ascuţită, aria cea plină de snopi şi bucuria cu care se aduc acasă roadele coapte.

Tot aşa corăbierul cutează a se arunca în valurile sălbatice, nu se teme de furtună şi de marea cea foarte adeseori vuitoare, rabdă vânturile cele nestatornice, valurile cele grozave ale mării şi durata cea lungă a călătoriei pe mare. Toate acestea le rabdă şi le suportă, căci gândeşte la povara mărfurilor, la limanuri şi la pieţele de comerţ, şi vede cu duhul înaintea sa câştigul cel nemăsurat pe care-l nădăjduieşte.

De asemenea, ostaşul suferă cu bărbăţie rănile, nu se teme de armă, rabdă foamea şi frigul, marşurile lungi şi toate primejdiile bătăliei, gândind la biruinţă, la semnele triumfale şi la cununa biruinţei, pe care

Citeşte în continuare »

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Duminica I după Pogorârea Sfântului Duh, a tuturor Sfinţilor. Din Evanghelia de la Matei, capitolul 10, versetele 32-33; 37-38 şi capitolul 19, verse-tele 27-30, citire:

„Zis-a Domnul: «Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisivoi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult de-cât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine».

Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: «Iată, noi am lepădat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Ce, oare, va fi no-uă?»

Iar Iisus le-a zis: «Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul Slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat fraţi şi surori sau tată sau mamă, sau femei, sau copii sau ţarine, sau case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.

Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi».” Citeşte în continuare »

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica

Trebuie cinstiţi sfinţii pentru că sunt prieteni al lui Hristos, fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu, după cum zice Ioan Teologul şi Evanghelistul: „Toţi cîţi l-au primit le-a dat putere să ajungă copii ai lui Dumnezeu”. „Încât nu mai sunt robi, ci fii”; „dar dacă sunt fii sunt şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos”. Iar Domnul în sfintele Evanghelii zice apostolilor: „Voi sunteţi prietenii mei. Nu vă mai numesc robi, căci robul nu ştie ce face Domnul lui”. Dar dacă Creatorul tuturor se numeşte împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, Dumnezeul dumnezeilor, negreşit că şi sfinţii se numesc dumnezei, domni şi împăraţi. Citeşte în continuare »

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Din Sfânta Evanghelie de la Ioan 7, 37-53 şi capitolul 8, 12, în această Duminică a Cincizecimii, să luăm aminte:

 „Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a praznicului – Iisus sta între ei şi a strigat, zicând: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.»

Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit.

Deci din mulţime, auzind cuvintele acestea, ziceau: «Cu adevărat, Acesta este Proorocul». Iar alţii ziceau: «Acesta este Hristosul». Iar alţii ziceau: «Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis, oare, Scriptura că Hristos va să vină din sămânţa lui David şi din Betleem, cetatea lui David?» Citeşte în continuare »

În ziua de pomenire şi de sărbătorire a Sfântului Împărat Constantin şi a maicii sale Elena, cuvântul pe care îl so­cotesc cel mai potrivit pentru această prăznuire, având în vedere că de numele Sfântului Constantin se leagă libertatea creştinilor, cred că este cuvântul acesta pe care l‑am pus în fruntea cuvântării mele, şi anume: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenicii Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi„. Este vorba de libertatea morală. Este vorba de libertatea pe care o poate avea cineva când nu mai este rob păcatului. Citeşte în continuare »

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Nu cred că se află icoană a suferinţei mai plenar marcată de prezenţa Domnului Iisus Hristos decât aceasta a Duminicii pe care o întâmpinăm cu orbul la marginea Siloamului. Cântarea liturgică oferă o astfel de descriere, cât se poate de acceptabilă: „Cel ce s-a născut orb zice în sufletul său: Au doară pentru păcatele părinţilor m-am născut fără vedere? Au doară pentru necredinţa nea­murilor m-am născut spre dovadă? Nu sunt în stare să întreb când este noapte şi când este zi. Picioarele mele nu mai pot răbda poticnirile de pietre; că n-am văzut soarele strălucind, şi nici chipul Celui Ce m-a zidit. Ci mă rog Ţie, Hristoase Dumne­zeule: Caută spre mine şi mă miluieşte!“ (Stihirile orbului, I, gls. 2).
Că lumina pe care o dă Cel Care este „Lumina lumii“ (Ioan 9, 25) nu este una oarecare şi că dincolo de vindecarea celui nevăzător întru vedere este ceva mult mai adânc, ne-o întăreşte iarăşi textul liturgic: „Soare nematerial, al dreptăţii, Hristoase Dumnezeule, Care celui din naştere lipsit de lumină i-ai luminat atât ochii trupului, cât şi pe cei ai sufletului, cu preacurată atingerea Ta, luminând şi ochii noştri cei sufleteşti, arată-ne fii ai zilei, ca să grăim Ţie, cu credinţă: Mare şi negrăită este milostivirea Ta spre noi, Iubitorule de oameni, slavă Ţie!“ (Slava Stihirilor vecerniei). De aici, şi accentul pe care-l pune Hristos Domnul în a Se defini ca „Lumină a lumii“, „atât cât este în lume“ (Ioan 9, 5), pentru ca, mai apoi, să accentueze mereu că Cel Care-L va urma şi Care n-ar veni dacă El nu Se duce (Ioan 16, 7), Duhul cel Sfânt, va face ca prezenţa lui Hristos să fie una veşnică. Citeşte în continuare »

iulie 2015
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iun    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  
Categorii
Tabara de tineret
Video
Colecţia Isus Biruitorul
Lumina de la Certege

Calendar
Icoana Zilei
Sinaxar
Biblioteca
Vă recomandăm
Medalia Oastei