Arhiva pentru categoria: ‘Predici’

Desigur că Zaheu înţelegea bine că pentru el erau pierdute toate aşteptările lui Israel. Toate cuvintele pronunţate de prooroci, îndrăgite din copilărie, la auzul cărora fremăta de bucurie orice suflet credincios din vremea Vechiului Legământ, „cunoscător al strigătului proorocesc”, nu erau pentru el. El era trădătorul, un renegat. El nu avea parte în Israel.

Şi iată că ajung până la el zvonuri că Sfântul lui Israel, Mesia cel profeţit de prooroci, a venit deja pe pământ şi, împreună cu un mic grup de ucenici, trece prin câmpiile Galileei şi Iudeei, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi săvârşind mari minuni, în sufletele credincioase se aprind, fremătător, speranţe pline de bucurie. Cum va reacţiona la aceasta Zaheu?

Pentru el, personal, venirea lui Mesia este o catastrofă, înseamnă că Citeşte în continuare »

(Duminica a 29-a după Rusalii, Luca 17, 12-19)

 Iată-ne reaşezaţi, prin ordinea Duminicilor, în aşteptarea Paştelui. Să nu vă pară lucru greu de înţeles, priviţi în calendare şi veţi vedea că, deja, trecând o aşteptare împlinită – aceea legată de Praznicul Naşterii şi Teofaniei de la Iordan – Biserica se re-tensionează, se re-aşează în ceea ce un teolog modern numea: „tensiunea între deja şi nu încă“ (Olivier Clément). Pe cale o întâlnire cu leproşi.

Era ceva spectaculos într-o astfel de întâlnire? Fără îndoială că da. Într-un fel se întâlnea moartea cu Viaţa, miasma iadului cu mireasma Raiului, boala cu Medicul şi medicamentul (căci până astăzi Euharistiei i se mai spune „phärmakôn“ / adică şi medic şi medicament, Biserica vădindu-se astfel a fi o farmacie de leacuri pentru Veşnicie!). Şi nu era ceva plăcut pentru cineva să fie întâmpinat de un astfel de bolnav. Dacă citiţi cu atenţie cărţile lui Moise, vedea-veţi câte lucruri trebuia împlinite pentru ca o comunitate să se reaşeze în sfinţenie, după ce era „spurcată“ de un astfel de caz (Levitic 13, 2 ş. u.). Citeşte în continuare »

Lepra este o boală molipsitoare a Orientului, a cărei cauză medicina nu o cunoaşte nici până astăzi. Deci nici leacul. Leprosul putrezeşte de viu, ani îndelungaţi.

Lepra e una din cele mai grele sentinţe de moarte. E o pedeapsă biblică.

De aci putem avea ceva explicaţii. Astfel, au fost pedepsiţi: Miriam, sora lui Moise, de-a dreptul de Dumnezeu, pentru că încolţise invidia în inima ei, precum că numai cu Moise vorbeşte Dumnezeu? Pentru cârtirea ei „Mariam s-a făcut albă de lepră, ca zăpada“. Şapte zile a fost scoasă din tabără (Numeri 12, 14). Citeşte în continuare »

„Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta de alt neam?” (Luca 17, 18)

“…Omul este cea mai desăvârşită făptură pe care a creat-o Dumnezeu pe pământ. Este coroana creaţiei lui Dumnezeu. Din acest motiv toată dragostea şi grija lui Dumnezeu se îndreaptă spre el.

Pronia lui Dumnezeu asigură omului toate cele necesare vieţii: aerul, pe care-l respiră, apa, pe care o bea, lumina, care-l luminează, copacii şi plantele, care-l hrănesc, păsările, care-i cântă, marea, care-l răcoreşte, uscatul, unde trăieşte şi propăşeşte. Închipuiţi-vă ce s-ar întâmpla (să presupunem!), dacă ar lipsi aceste bunuri zilnice, pe care Dumnezeu le oferă gratuit şi celui mai sărac om. Dacă, de pildă, s-ar fi stins soarele, cum s-a stins în ziua răstignirii lui Hristos; atunci, întreaga D.E.I. să funcţioneze, n-ar putea înlocui nici pentru puţin timp lumina naturală. Gândiţi-vă iarăşi: Ce s-ar întâmpla, dacă râurile şi izvoarele ar seca? Omul ar suferi după un pahar de apă. Spun unii că astronautul american, care a ajuns şi a călcat primul pe lună, a însetat şi, pentru că acolo nu există nici măcar o picătură de apă, astronautul a spus: „Ah, Dumnezeul meu, când mă voi întoarce pe pământ să deschid robinetul casei mele să beau!… Putem să spunem că înotăm la propriu în marea nesfârşitelor binefaceri ale lui Dumnezeu. Citeşte în continuare »

(Duminica după Botezul Domnului, Matei 4, 12-17)

Trecut-au sărbătorile. Se-aude încă în cupola de cer a Ţării glasul de colind pe care ne urcă Neamul spre Altarul cel nevăzut al Împărăţiei. A fost Naşterea. A fost Tăierea Împrejur. A fost şi Botezul cel teofanic, arătân-du-ni-L pe Hristos, în Duhul Sfânt, Fiu iubit, întru Care Tatăl a binevoit. Au trecut sărbă­torile, dar Sărbătoarea ne stă mereu înainte. Căci ce alt­ceva este Biserica, dacă nu o trecere din sărbătoare în sărbătoare, din slava unei sărbători în slava altei sărbă­tori, până în ziua în care ne este dat să ne împărtăşim „mai cu adevă­rat“ de slava cea veşnică? Cu aspra condiţie ca din Sărbătoare să nu facem sărbătorire, diminuând bu­curia slujirii lui Dumne­zeu cu slujirea pân­tecului sau a altor patimi, atât de exacer­bate de conştiinţa modernă a săr­bătorii.

Nouă să nu ne fie altfel a ne lăuda decât în plinirea purtării cu creş­tinească demnitate – cu duh şi smerenie – a crucii de har şi de lumină ce ne este Sărbătoarea cu Hristos. Citeşte în continuare »

„S-a deschis cerul, şi S-a coborât Duhul Sfânt… în chip trupesc, ca un porumbel” peste Fiul lui Dumnezeu, Care stătea în Iordan. Şi glasul lui Dumnezeu-Tatăl s-a auzit din cer: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Luca 3, 21-22; Mc. l, 11; Matei 3, 17). Deschis este şi astăzi cerul şi din nou Duhul Sfânt Se pogoară deasupra apelor şi Dumnezeu îl mărturiseşte pe Fiul Său.

O, de s-ar deschide şi ochii noştri sufleteşti! O, de-ar putea urechile noastre să audă glăsuirile cereşti! Am vedea că cerurile sunt deschise deasupra noastră. L-am vedea pe Fiul lui Dumnezeu stând printre noi şi pe Duhul Sfânt plutind deasupra noastră şi am auzi glasul lui Dumnezeu vestind dumnezeirea Mântuitorului lumii.

Am simţi cum Duhul Sfânt se coboară deasupra apelor, cum le redă bunătatea pe care au avut-o la facerea lumii şi le dăruieşte puteri tămăduitoare, cu care să renască natura căzută. Noi înşine ne-am acoperi de lumină, gurile noastre s-ar umple de duh şi L-ar cânta cu bucurie pe Cel ce ne-a întărit pe noi pe piatra credinţei. Dar numai cei curaţi cu inima văd cele dumnezeieşti. Cei întunecaţi de păcat văzând nu văd şi auzind nu aud. Citeşte în continuare »

(Duminica mai înainte de Botezul Domnului – Marcu 1, 1-8)

Început de an nou în lumea din jurul Bisericii, căci anul bisericesc este marcat – cum bine ştim – la 1 septembrie, după o mai veche şi mai bună rânduială. Şi-n zgomotul sărbătorii, Biserica, prin glasul Evangheliei, cheamă la sărbătoare, la adunare înţeleaptă în jurul Cuvântului lui Dumnezeu. Desigur că nu este uşor. Dar să cerem Domnului luminare şi har ca cele ale Evangheliei să se facă binevestite şi prin noi. Evanghelia Duminicii Dinaintea Botezului Domnului. Fără îndoială, extrem de importantă, pentru că face trecerea dinspre duhul Naşterii lui Iisus Hristos înspre acela al Botezului Său, unul şi acelaşi, şi totuşi altfel. Înălţimea cântării Betleemului, drumul magilor, închinarea păstorilor, toate acestea ne-au comutat la o atmosferă de adâncă bucurie. De data aceasta însă, bucuria se maturizează, creşte întru adevăr. Căci nimic nu-i este neamului omenesc mai drag pentru mântuire decât această evanghelie care discerne dintru început „cine este Cel Care vine întru numele Domnului“. Citeşte în continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur

din “Predici la duminici şi sărbători”


(1 ianuarie)

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.

Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.

Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).

Citeşte în continuare »

Fapte Apostolilor 6:8-7:5, 47-60

Sunt destui creştini care pun următoarele întrebări importante: Cum poate cineva să fie luptător (combatant), dar în acelaşi timp să nu depăşească limitele permise? Cum este posibil să împletească îndrăzneala şi combativitatea cu lipsa de răutate? Şi cum, în două cuvinte, se va lupta „după lege”, aşa încât să avem şi urmări binecuvântate?
La această serioasă problematică, vine să ne dea un răspuns corect pericopa noastră apostolică care este dedicată Întâiului Mucenic Ştefan, pe care ni-l pune înainte Sfânta noastră Biserică.
Sfântul Evanghelist Luca, scriitorul Faptelor Apostolilor, îl caracterizează pe Ştefan drept bărbat „plin de credinţă şi de putere”, care făcea în popor mari şi uluitoare minuni. În acelaşi timp propovăduia cu râvnă şi cu elocinţă adevărul creştin. Adică propovăduia că Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevărat, Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii.
Exact această predică, care anula iudaismul pervers, i-a făcut pe fanaticii evrei să-i declare război fără milă. Fireşte, nu puteau să-l înfrunte cu argumente biblice şi logice, ci, ca de obicei, l-au calomniat către gloata fanatică, după care a fost arestat şi dus cu forţa în sinedriul lor. Citeşte în continuare »

(Duminica a 28-a după Rusalii – Luca XIV, 16-24)

 Ce poate fi mai onorant şi totodată mai responsabil decât o invitaţie la cină? Imaginea pe care Hristos ne-o oferă în Evanghelia Duminicii acesteia este legată de chemarea pe care Dumnezeu ne-o face şi de răs­punsul pe care îl aşteaptă de la noi. Dincolo de penibilul răspunsului – atât de fin ironic atins de Mântuitorul, prin cuvintele „ca şi cum ar fi fost înţeleşi“ asupra refuzului (Luca 14, 18) – rămâne drama refuzului. Că te refuză un invitat, doi, e una, dar toţi, fără excepţie, parcă e prea mult. Dar aici e şi taina. Câţi nuntaşi avea omul la cină? Unul – cel cu ogorul, doi – cel cu cinci perechi de boi, al treilea – cel cu femeia. Pentru trei invitaţi „gazda“ făcuse cină îmbelşugată, de vreme ce la ea pot participa, prin iconomia acceptării „şi săracii, şi bogaţii, şi orbii şi şchiopii“, adică mulţi foarte. Seamănă tare invitaţii cu Israelul. El, poporul ales, pierduse „ogorul“ grădinii raiului, tot el dintr-un viţel de aur ratase cina împărăţiei, cum tot el, popor ales, sedus de „femeia“ idolatriei, se rupsese din logodna cerească. Şi, ca şi-n cazul lui Israel, şchiopii, orbii, betegii, adică toţi nedesăvârşiţii şi rataţii istoriei se umpleau de hrana cerească pe care, de-acum, Hristos o aşeza pe Jertfelnicul Învierii. Citeşte în continuare »

Duminica a 27-a după Rusalii – Luca XIII, 10-17)

 Hristos, sâmbăta, în sinagogă. Se întâlneşte cu „o femeie stăpânită de un duh necurat, de slă­biciune“ (Luca XIII, 11). După ce mai înainte arătase cum trebuie să te porţi cu un smochin uscat (Luca XIII, 6-9), aplicând tăierea ca pedeapsă pentru nerodire (Luca XIII, 9), iată-L acum în faţa unei femei uscate, gârbovite, care, desigur, în 18 ani de boală, nu adusese roadă, starea ei făcându-o „neroditoare“, neaducătoare de nici o roadă care să ia ochii celorlalţi. Domnul Hristos nu ezită să o vindece – „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta“ (Luca XIII, 12), fiind „parola“ prin care duhul este desconspirat. Este obligat să iasă din femeie, aceasta „slăvind pe Dumnezeu“ (Luca XIII, 13).

Mai-marele sinagogii, sâmbătă.  Se întâlneşte cu Hristos, Care vindecă pe femeia gârbovă, şi se umple de mânie (Luca XIII, 14), începând să peroreze legalist pe seama poruncii legate de ţinerea Sabatului. Cui ţine el lecţie de revelaţional? Celui care era Revelaţia, Celui Care, întrupându-Se, împlinea Revelaţia, Dumnezeu fiind. Să nu fi simţit chiar nimic „mai-marele sinagogii“? Nici un fior al prezenţei Dumnezeului Celui Viu în umila lui sinagogă? Făcea şi el parte din nefericitul cin al „smochinilor neroditori“? Căci toată exegeza patristică identifică smochinul, mai ales acela care refuză să rodească la porunca lui Hristos, cu sinagoga, cu „pomul“ pus să rodească lumina în curtea lui Israel. Care, nemaiarătându-şi vrednicia, prin cuvânt al Cuvântului, s-a uscat, seva sa dătătoare de viaţă pierind ca sens, câtă vreme nu a răspuns la porunca Mântuitorului (Mt XXI, 18-44) de a izvorî rodul cel nou al Evangheliei. Citeşte în continuare »

CUVÂNT ROSTIT

LA PARASTASUL MITROPOLITULUI ANDREI ŞAGUNA

ÎN CATEDRALA MITROPOLITANĂ,

30 NOIEMBRIE 1994

 Dăruitu-s-a neamului românesc ca fiecare veac al său să poarte cu sine un chip luminos, vestitor al chipului Celui deplin luminos, al Mântuitorului Iisus Hristos.

În veacul dintâi al naşterii sale din apă şi din Duh, Neamul Românesc a fost afundat în sfânta cristelniţă a creştinismului de către Sfântul Apostol Andrei, smeritul pescar ajuns măreţ vânător de oameni prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt. Urma trecerii lui, dincolo de toponime sau legende rămase, este însăşi creştinismul nostru cu pronun-ţata sa nuanţă naţională. Venit-a atunci Andrei, Marele Apostol, la un răsărit de neam pe pământul pe care, mai apoi, se va zidi marea Catedrală a creştinismului ortodox românesc. Citeşte în continuare »

(Duminica a 30-a după Rusalii – Luca 18, 18-27)

 Întotdeauna m-am gândit că un răspuns bun se naşte dintr-o întrebare sănătoasă, fără sămânţă de ispitire. Plină de dorinţa cunoaşterii, în sensul adânc pe care Hristos l-a dat acesteia: „Să Te cunoască pe Tine (Tată), Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis Tu…“ (In 17, 3). Or, cel puţin în Duminica aceasta, ochii noştri nu trebuie să privească la alta decât la adânca pedagogie a Mântui­torului, Care foloseşte prilejul de a afirma Legea lui Moise (Lc 18, 20), ba chiar de a pune în faţa noastră pe unul care, cu osârdie, din vreme de tinereţe (adică din timpul cel mai greu de pus limitării vieţii), a împlinit norma. Că nu-i în stare să facă pasul mai departe, nu-l lipseşte pe acela de meritele unui model. Teribilul adaos al Evangheliei „vinde tot ce ai, împarte la săraci, şi vei avea comoară în ceruri“ cu deplina chemare: „apoi, vino, şi urmează Mie“ (Lc 18, 22) sună greu şi pentru noi, cei care nici măcar ale legii nu le-am plinit sau, dacă am făcut-o, puţini am făcut din tinereţile noastre. Citeşte în continuare »

Duminica a 26-a după Rusalii – Luca 12, 16-21

 Desigur că, la momentul zbaterii economice de acum nici nu se poate Evanghelie mai atent-vestitoare de mântuire ca aceasta pe care, în final de noiembrie, la vreme de Post al Naşterii Domnului, Biserica ne-a aşezat-o în suflete. Un bogat cu şansă, cu roade în ţarină, pe care n-a muncit-o el, după ce-şi umple hambarele îşi umple şi gândurile cu sămânţa mândriei şi a nebuniei: vorbindu-şi sieşi, sufletului său vorbeşte că de-acum e vremea lenevirii din prea plin. E timpul lui: „Odihneşte, mănâncă, bea, te veseleşte“ (Lc 12, 15). Pe motivul siguranţei abun­denţei „pe mulţi ani“. Citeşte în continuare »

ianuarie 2015
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Dec    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  
Categorii
Video
Colecţia Isus Biruitorul
Lumina de la Certege

Calendar
Icoana Zilei
Sinaxar
Biblioteca
Vă recomandăm
Medalia Oastei