Arhiva pentru categoria: ‘Predici’

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Din Sfânta Evanghelie de la Ioan 7, 37-53 şi capitolul 8, 12, în această Duminică a Cincizecimii, să luăm aminte:

 „Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a praznicului – Iisus sta între ei şi a strigat, zicând: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.»

Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit.

Deci din mulţime, auzind cuvintele acestea, ziceau: «Cu adevărat, Acesta este Proorocul». Iar alţii ziceau: «Acesta este Hristosul». Iar alţii ziceau: «Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis, oare, Scriptura că Hristos va să vină din sămânţa lui David şi din Betleem, cetatea lui David?» Citeşte în continuare »

În ziua de pomenire şi de sărbătorire a Sfântului Împărat Constantin şi a maicii sale Elena, cuvântul pe care îl so­cotesc cel mai potrivit pentru această prăznuire, având în vedere că de numele Sfântului Constantin se leagă libertatea creştinilor, cred că este cuvântul acesta pe care l‑am pus în fruntea cuvântării mele, şi anume: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenicii Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi„. Este vorba de libertatea morală. Este vorba de libertatea pe care o poate avea cineva când nu mai este rob păcatului. Citeşte în continuare »

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Nu cred că se află icoană a suferinţei mai plenar marcată de prezenţa Domnului Iisus Hristos decât aceasta a Duminicii pe care o întâmpinăm cu orbul la marginea Siloamului. Cântarea liturgică oferă o astfel de descriere, cât se poate de acceptabilă: „Cel ce s-a născut orb zice în sufletul său: Au doară pentru păcatele părinţilor m-am născut fără vedere? Au doară pentru necredinţa nea­murilor m-am născut spre dovadă? Nu sunt în stare să întreb când este noapte şi când este zi. Picioarele mele nu mai pot răbda poticnirile de pietre; că n-am văzut soarele strălucind, şi nici chipul Celui Ce m-a zidit. Ci mă rog Ţie, Hristoase Dumne­zeule: Caută spre mine şi mă miluieşte!“ (Stihirile orbului, I, gls. 2).
Că lumina pe care o dă Cel Care este „Lumina lumii“ (Ioan 9, 25) nu este una oarecare şi că dincolo de vindecarea celui nevăzător întru vedere este ceva mult mai adânc, ne-o întăreşte iarăşi textul liturgic: „Soare nematerial, al dreptăţii, Hristoase Dumnezeule, Care celui din naştere lipsit de lumină i-ai luminat atât ochii trupului, cât şi pe cei ai sufletului, cu preacurată atingerea Ta, luminând şi ochii noştri cei sufleteşti, arată-ne fii ai zilei, ca să grăim Ţie, cu credinţă: Mare şi negrăită este milostivirea Ta spre noi, Iubitorule de oameni, slavă Ţie!“ (Slava Stihirilor vecerniei). De aici, şi accentul pe care-l pune Hristos Domnul în a Se defini ca „Lumină a lumii“, „atât cât este în lume“ (Ioan 9, 5), pentru ca, mai apoi, să accentueze mereu că Cel Care-L va urma şi Care n-ar veni dacă El nu Se duce (Ioan 16, 7), Duhul cel Sfânt, va face ca prezenţa lui Hristos să fie una veşnică. Citeşte în continuare »

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Hristos a Înviat, iubiţi credincioşi!

Iată-ne ajunşi în Duminica a V-a după Paşti, zi-să şi a „samarinencei”, în care Sfinţii Părinţi au rân-duit să citim la Liturghie Evanghelia de la Ioan 4, 5-42. În ciuda lungimii sale, să luăm aminte:

„În vremea aceea, Iisus a venit la o cetate a Sa-mariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său; şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, s-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.

Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: «Dă-Mi să beau!», căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde.

Femeia samarineancă I-a zis: «Cum, Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.» Citeşte în continuare »

În vremea aceea, venit-a Iisus în cetatea Samariei, care se cheamă Sihar, aproape de locul pe care l-a dat Iacov lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov, iar Iisus, ostenit fiind de călătorie, şedea lângă fântână; şi era ca la al şaselea ceas.

A venit o femeie din Samaria să ia apă. Zis-a ei Iisus: „Dă-Mi să beau!” Că ucenicii Lui se duseseră în cetate să cumpere hrană. Deci a zis Lui femeia samarineancă: „Cum, Tu, iudeu fiind, ceri de la mine să bei, femeie samarineancă fiind eu? Că nu se amestecă iudeii cu samarinenii”.

Răspuns-a Iisus şi i-a zis ei: „De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce zice ţie: «Dă-Mi să beau», tu ai fi cerut de la Dânsul şi ţi-ar fi dat ţie apă vie”. Zis-a Lui femeia: „Doamne, nici vadră nu ai, şi fântâna este adâncă; de unde dar ai apa cea vie?”

Răspuns-a Iisus şi i-a zis ei: „Tot cel ce va bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Iar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face întru dânsul izvor de apă săltătoare întru viaţa veşnică”. Citeşte în continuare »

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Dintru început, Prăz­nuirea aceasta a sa­marinencii, care-şi întâlneşte Dumnezeul Cel Viu, cheamă cu sine bucuria. Cântarea liturgică ne comută astfel la textul larg al Scripturii (Ioan IV, 5-42), text pe care-l interpretează în con­textul larg al istoriei. Căci ce se întâmplă acolo, la poalele muntelui Garizim (cf. Ioan IV, 20) nu ţine numai de neamul samarinenilor, ci de al tuturor desţăraţilor, în fond, fiecare neam fiind, în raport cu spaţiul dintâi al Edenului, un pic desţărat. „Fiul şi Cuvântul Tatălui, Cel împreună-veşnic, Izvorul tămăduirilor, a venit la fântână; şi o femeie din Samaria a venit să scoată apă; pe care, văzând-o Mântuitorul, a zis: Dă-Mi apă să beau, şi mergi de cheamă pe bărbatul tău! Iar ea, grăind ca unui om, iar nu ca lui Dumnezeu, silindu-se să tăinuiască, a zis: Nu am bărbat! Şi Învăţătorul a grăit către dânsa: Adevărat ai zis: Nu am bărbat! Că cinci ai avut, şi pe cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat ţie. Iar ea, mirându-se de acel cuvânt şi alergând în cetate, striga mulţimilor, grăind: Veniţi de vedeţi pe Hristos, Care dăruieşte lumii mare milă“ (Idiomelele samarinen­cii, III, gls. 2). Citeşte în continuare »

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Hristos a înviat!

Iată-ne ajunşi în cea de-a IV-a Duminică după Învierea Domnului şi, deşi lăsăm în spate sărbătoarea cea mare, iată-ne tot în lumina Învierii, întâlnindu-ne astăzi cu Evanghelia de la Ioan 5, 1-15. Îngăduiţi-mi să luăm aminte la text:

 „După aceea, era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numeşte pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau o mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era ţinut.

Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Citeşte în continuare »

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Iubiţilor, Hristos a Înviat!

Ne aflăm în Duminica a III-a după Paşti, zisă şi a Mironosiţelor, şi veţi vedea, recitind împreună Evanghelia de la Marcu 15, 43-47 şi 16, 1-8, că este bine spusă Duminica Mironosiţelor. Iată ce spune textul Evangheliei:

 „În vremea aceea, a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumne-zeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit demult. Şi, aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul mort.

Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.

Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus. Citeşte în continuare »

Evanghelia aceasta ne-a trezit în suflet dorinţa după Hristos, aşa cum ucenicii au avut acea nostalgie extraordinară din clipa în care Mântuitorul S-a făcut nevăzut de către dânşii.
Ei au început să spună: „Au doară nu ardea inima noastra când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?…” Şi, în momentul acela, au uitat de oboseala, au uitat că este noapte, au lasat toate grijile şi s-au îndreptat spre Ierusalim şi i-au găsit acolo pe ucenicii Mântuitorului.
Dar Mântuitorul S-a aratat şi acestor femei, acestora care au fost primele de fapt sau primii martori ai Învierii, femei purtătoare de mir. Ele au venit să îndeplinească o datorie firească faţă de cei morţi, însă, animate de o dragoste deosebită de ceva pe care nu putea să păstreze sau să deţină în suflet decât o fiinţă aleasă de Dumnezeu, cu aceasta sensibilitate, o fiinţă care a fost restabilită prin Maica Preacurata, a doua Eva, sau Eva cea nouă, cea prin care a venit în lume Fiul lui Dumnezeu.
Aceste fiinţe pline de dragoste faţă de Hristos au alergat, în ciuda oricăror piedici care s-au pus în cale, chiar şi sfidând frica de oastea romană care păzea mormântul, dis de dimineaţă, ca să-i ungă trupul lui Hristos. Dar nu l-au găsit; au găsit în schimb un martor ceresc, o mărturie dumnezeiască, un înger care le-a spus: „Nu vă temeţi, stiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu mai este aici, a înviat, duceţi-vă şi spuneţi ucenicilor că va merge înaintea lor în Galileea, acolo or să-L vadă”. Citeşte în continuare »

Era un mare filozof şi un orator păgan, în timpul marilor Părinţi din veacul al patrulea, se chema Libanius, era orator vestit şi se prezentau [la el] studenţi ca Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare sau Grigorie Teologul şi alţi mulţi studenţi iluştri, creştini.

S-a informat (…), a aflat că toţi erau creştini şi mamele erau creştine. Și a spus într-un avânt de admiraţie: „Ce admirabile mame au creştinii! Cresc asemenea copii…“! Aşa ar trebui să spunem şi noi [despre] neamul românesc: „Ce admirabile mame are acest neam, de se ridică asemenea vlăstare, frumoase, luminoase, cinstite, cu toate insuşirile unui Om adevărat, scris cu O mare“!

Se spune că bărbatul are întâietatea minţii şi a inteligenţei. Femeia are intâietatea inimii, a sentimentului, are suflet simţitor şi delicat, făcut parcă pentru a mângâia, a alina, a pătimi, a dărui. Și aşa este. Folosiţi din plin aceste alese însuşiri cu care v-a învrednicit şi v-a înzestrat Dumnezeu!

Se spune de asemenea că femeia Citeşte în continuare »

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Dacă în Duminica ce a trecut, numită „a lui Toma“, ne-am elucidat gândurile cu privire la ceea ce însemnă fondul credinţei noastre în Iisus Hristos cel Înviat, Duminica aceasta numită „a Mironosiţelor“, vine să ne aducă lecţia arderii în Hristos, lecţia lucrului făcut cu evlavie, al făptuirii celei duhovniceşti.

„Mironosiţele, de dimineaţă venind la mormântul Tău, cu grăbire ajungând, Te căutau pe Tine, Hristoase, ca să ungă cu miresme preacurat trupul Tău; şi auzind cuvintele îngerului, semne dătătoare de bucurie Apostolilor au vestit: Că a înviat Începătorul mântuirii noastre, moartea prădând şi lumii dăruind viaţă veşnică şi mare milă“ (Slavă… şi acum… Stihoavna vecerniei mici). Citeşte în continuare »

Hristos a înviat! şi ştiu că aţi răspuns fiecare dintre frăţiile voastre că „Adevărat a înviat!”

Iată-ne ajunşi împreună în această a II-a Duminică după Paşti, numită şi Duminica Tomei. La Liturghie avem Evanghelia după Ioan 20, 19-31 şi mi-e drag să o citesc pentru că se referă şi se adresează fiecăruia dintre noi în parte. Iată ce zice Evanghelia:

„Şi, fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii, şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: «Pace vouă!» Şi, zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit şi Eu pe voi». Citeşte în continuare »

Într-o carte de curând apărută, «Riscul de a fi ortodox» (interviuri realizate de Costin Nicolescu cu o serie de „curajoşi“ ai ortodoxiei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, 335 p), un text reţine atenţia măcar prin titlu. Părintele Dimitrie Balan spune la un moment dat, citându-l pe prof. Simion Mehedinţi: „Un popor şi un individ atâta preţuiesc: cât au înţeles din Evanghelie“ (p. 67-94). Citindu-l, mi-am adus aminte cât de aspru este poporul cu Apostolul Toma atunci când, după înţelepciunea gândului omenesc, îl numesc Toma necredinciosul.

Parte din Evanghelia zilei de acum (Ioan 20, 19-25) s-a constituit în argumentul celei dintâi Evanghelii citite după Înviere, la slujba numită şi „a Doua Înviere“. Atunci, în câte limbi poate sluji soborul sau cunoaşte preotul, cât mai multe aşadar, s-au citit versetele care-l nedumereau pe Toma, căci, nefiind de faţă, nu crede, zicând: „Dacă nu voi vedea în palmele Sale semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“ (Ioan 20, 25). Citeşte în continuare »

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Iubiţi credincioşi, Prea Cuvioase Maici, Hristos a înviat!

După o slujbă atât de intensă în rugăciune, cu o Sfântă Liturghie şi cu toată minunata alcătuire a slujbei Aghiasmei, va fi greu să mai adăugăm ceva în cuvânt omenesc. Mai ales că prăznuirea de astăzi urmează unei săptămâni întregi de rodire în lumină a Bisericii, pe deplin meritat numită Săptămâna luminată.

Iată, aşadar, borna de lumină care ne face trecerea dinspre Săptămâna Luminată în anul aşteptării celuilalt Paşte, al celui care, o dată trecută Învierea din anul acesta, se pregăteşte deja. Asemeni bobului de grâu aşezat sub haina de lumină şi căldură a zăpezii pentru ca în anul ce vine să izbucnească în sute de alte boabe, mărgăritare de preţ prinse-n aurul prescurilor ce vor fi ridicate pe Altare. Citeşte în continuare »

mai 2015
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031
Categorii
Video
Colecţia Isus Biruitorul
Lumina de la Certege

Calendar
Icoana Zilei
Sinaxar
Biblioteca
Vă recomandăm
Medalia Oastei