Arhiva pentru categoria: ‘Sfinţi Părinţi’

Blândeţea este starea nemişcată a sufletului, care rămâne aceeaşi, în necinstiri ca şi în laude.

Începutul nemânierii este tăcerea buzelor în vremea turburării inimii. Mijlocul este tăcerea gândurilor în vremea turburării subţiri a sufletelor. Iar sfârşitul este seninătatea implantată în suflarea vânturilor necurate. Mânia este izbucnirea urii ascunse, a ţinerii de minte a răului.

Mânia este pofta de a face rău celui ce ne-a supărat.

Dacă definiţia celei mai înalte blândeţi este a rămâne senin cu inima şi plin de iubire faţă de cel ce ne supără când e de faţă, definiţia iuţimii este a te lupta prin cuvinte şi mişcări cu cel ce te-a supărat şi a te înfuria asupra lui chiar când eşti singur. Citeşte în continuare »

Din învăţăturile Sfântului Siluan
de Arhim. Sofronie

   Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu (III)

Sfântul Siluan a vorbit despre această temă importantă cu egumenul mânăstirii, arhimandritul Missail (+ 22 ian 1940), un om al Duhului, către care binevoia şi pe care vădit îl asculta Dumnezeu.

Părintele Siluan la întrebat pe egumen:

– Cum poate monahul să cunoască voia lui Dumnezeu?

– Primul meu cuvânt  trebuie să-l primească ca fiind voia lui Dumnezeu , răspunse egumenul. Cine va face astfel, peste acela se va odihni harul lui Dumnezeu, dar dacă cineva mi se împotriveşte, atunci eu, ca om, cedez.

Cuvântul egumenului Missail va să spună: Citeşte în continuare »

Nici Crăciunul, nici Paştele, nici Bobotează, nici Schimbarea la Faţă nu sunt numite Buna-Vestire. Şi iată că Praznicul de astăzi se numeşte Buna-Vestire. De ce?

Ce fel de Bună-Vestire a coborât din Ceruri? Ce s-a întâmplat în amara noastră viaţă lumească? Oare este posibilă Buna-Vestire în lumea în care există moartea? Oare este posibilă adevărata dreptate în lumea în care totul se preface în spasmele morţii, înaintea monstrului morţii? Astăzi s-a petrecut cea mai mare Bună-Vestire. Ce s-a întâmplat? Astăzi Sfântul Arhanghel Gavriil vine la Sfânta Fecioară şi îi aduce la cunoştinţă această Bună Vestire: Vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus-Mântuitorul şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit (Luca 1, 31-33). Cum este posibil ca Domnul şi Dumnezeul necuprins să Se nască din fecioară? Cum să Se zămislească în trupul Preasfintei Fecioare? Taina aceasta este mare, mai presus decât toate tainele. Citeşte în continuare »

(Luca 1, 24-38)

Soarele se oglindeşte în apa cea limpede şi cerul în inima curată.

Dumnezeu Duhul Sfânt are multe sălaşuri în această lume întinsă, dar inima neprihănită a omului este locaşul în care Îi este cel mai bine-plăcut să Se sălăşluiască. Acesta este adevăratul Lui sălaş; toate celelalte sunt numai locuri în care Îşi face lucrarea.

Inima omului nu poate fi niciodată pustie. Întotdeauna este plină cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se aflăn inimă este prin sine legat de curăţia ei.

Era o vreme când inima omului era plină numai cu Dumnezeu – o oglindă a frumuseţii lui Dumnezeu, o psaltire pentru lauda lui Dumnezeu. Era o vreme când totul se afla întru adevăr, în mâna lui Dumnezeu, în afară de primejdii; dar când omul, în nebunia lui, a luat lucrurile în mâinile sale, multe fiare sălbatice au atacat inima omului; şi de aici a venit în lăuntru robia inimii omului şi, în afară, ceea ce se înţelege ca istorie a omenirii. Citeşte în continuare »

Din învăţăturile Sfântului  Siluan
 de Arhim. Sofronie

 Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu (II)

Omul este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi este chemat la plinătatea nemijlocită a împărtăşirii cu Dumnezeu, iar în virtutea acestui fapt, toţi, fără excepţie, ar trebui să meargă pe această cale; însă experienţa vieţii arată că aceasta  nici pe departe  nu este pentru toţi , pentru că majoritatea oamenilor nu aud în inima lor glasul lui Dumnezeu, nu îl înţeleg şi urmează glasul patimilor care vieţuiesc în suflet şi care îneacă cu gălăgia lor blândul glas al lui Dumnezeu.

În Biserică există o cale de ieşire din această situaţie jalnică, şi anume: a întreba pe părintele duhovnic şi a-i face ascultare. Însuşi Sfântul Siluan iubea această cale, o urma, o propovăduia şi scria despre ea  (cf. Sfântul Siluan – cap.Despre păstori şi duhovnici). În general el considera calea smerită a ascultării a fi mai sigură. El credea cu tărie că pentru credinţa celui ce întreabă, răspunsul duhovnicului întotdeauna va fi bun, folositor, plăcut lui Dumnezeu. Credinţa în realitatea tainei Bisericii şi a harului preoţiei i se întărise îndeosebi din seara când, în mânăstirea vechiului Russikon, în vremea postului mare, la vecernie, a văzut pe bătrânul duhovnic Avraamie schimbat la faţă,  în chipul lui Hristos , strălucind în chip negrăit. Citeşte în continuare »

Din învăţăturile Sfântului Siluan
de Arhim Sofronie

  1. Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu

Sfântul Siluan spunea: “Este bine ca întotdeauna şi în toate să căutăm călăuzire de la Dumnezeu, ce şi cum trebuie să facem sau să grăim.” Cu alte cuvinte, în fiecare situaţie în parte datori suntem să căutăm a cunoaşte voia lui Dumnezeu şi căile spre a o împlini. Căutarea voii lui Dumnezeu este cea mai importantă lucrare a vieţii noastre, căci cel care ajunge să se afle pe calea ei este prins în viaţa dumnezeiască, cea veşnică. La cunoaşterea voii lui Dumnezeu se poate ajunge pe mai multe căi. Una din ele este cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Însă, în poruncile Evangheliei, în ciuda înaltei lor desăvârşiri- sau, mai bine zis, în virtutea desăvârşirii lor- voia lui Dumnezeu se exprimă în sensul ei general şi ultim, iar omul, întâlnind în viaţa sa de zi cu zi o nesfârşită varietate de situaţii, adesea nu ştie ce să facă pentru ca lumea sa să se integreze cursului voii lui Dumnezeu. Pentru ca fapta sa să aibă un sfârşit bun, nu este destul să cunoaştem doar expresia generală a voii lui Dumnezeu în, de pildă, porunca de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din toată mintea, din toată puterea sa şi pe aproapele ca pe sine însuşi; mai trebuie încă şi luminare de la Dumnezeunîn ce priveşte mijloacele împlinirii acestor porunci în realitatea zilnică a vieţii; mai mult pentru aceasta avem neapărată nevoie de puterea cea de Sus. Citeşte în continuare »

GRAIUL LITURGIC

 „Întru început era Cuvântul, şi Cuvântul era către Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul… toate printr’însul s’au făcut” (1 Ioan, 1 şi 3).

Limba omenească are menirea să exprime realitatea diferitelor planuri: există planul vieţii – al necesităţilor vieţii; există planul apropiat de el şi cu toate acestea deosebit prin simţăminte şi patimi sufleteşti primitive; există limba demagogiei politice; există limba ştiinţifică, filosofică, poetică; în sfârşit, cea mai înaltă decât toate, limba Dumnezeieştii Descoperiri, a rugăciunii, a theologiei şi a altor raporturi dintre Dumnezeu şi oameni – limba Liturgică. Cunoştinţa abstractă despre existenţă are rădăcini metafizice; aici se referă ştiinţa, filosofia şi, mai întâi de toate, cunoştinţa de Dumnezeu. Cuvintele, care exprimă mai sus citatele genuri ale cunoştinţelor, precum şi Numele Dumnezeieşti purced din sfera intelectuală, metafizică. În acelaşi timp lor le este propriu să provoace în minte sau în inimă diferite reacţii şi în acest sens ele apar ca nişte „reflexe condiţionate”, care poartă caracterul nemijlocit, automat. Citeşte în continuare »

* Sfântul Apostol Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, a luat dragostea lui Hristos şi a vorbit despre dragoste. A împărţit dragostea, a răspândit-o în lume şi lumea s-a îmbogăţit prin cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu. Ne spune: “Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut de Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire“.
* Când dragostea există între oameni, îi uneşte, le uneşte inimile. Vrei să vezi dacă-L iubeşti pe Dumnezeu? Vezi asta din cât îl iubeşti pe fratele tău. Dragostea adevărată se vede când aproapele tău nu se poartă bine cu tine, când te învinuieşte. Atunci se dovedeşte cât îl iubeşti tu pe acest om. Citeşte în continuare »

* Cel care ne nesocoteşte, ne nedreptăţeşte şi ne învinuieşte, arde rana egoismului nostru ca să ne facem bine. Dumnezeu îi îngăduie ca să ne însănătoşim, pentru că atâta timp cât avem egoism, avem şi dureri. Când va veni vremea în care ne vom smeri, nu ne va mai durea, şi atunci ne va cuprinde pacea şi liniştea.
* Ce a zis Sfântul Antonie cel Mare? “Îndată ce am luat greutatea lucrului şi am aruncat-o asupra mea, liniştea mi s-a aşezat în suflet. Din clipa în care am aruncat greutatea pe altul şi am spus, acesta e de vină şi nu eu, atunci am simţit în mine supărare şi amărăciune“. Iată care este drumul: aruncă vina pe tine, osândeşte-te şi spune “Eu sunt de vină pentru păcatele mele. Dumnezeu a îngăduit asta spre îndreptare, pentru că sunt plin de egoism, şi de aceea mi s-a întâmplat…“. Dacă zicem “de ce să-mi facă asta?“ şi altele asemenea, trăim în boala egoismului nostru. Citeşte în continuare »

* Adevărul ne eliberează de legăturile minciunii şi amăgirii… Duhul lui Hristos ne-a unit şi suntem toţi ca unul. Să ne rugăm pentru ceilalţi, ca să ne întreţinem unul pe altul cu dragostea şi cu unirea sufletească a lui Hristos. Să avem iubire unul către celălalt, să ne îngăduim unul pe altul, căci faptele noastre de multe ori nu sunt făcute cu grijă.
* Lui Hristos îi pare rău pentru noi şi nu ne părăseşte, dar îndepărtează harul Său de la noi, pentru ca omul să se cuminţească şi să înţeleagă că a greşit şi să se întoarcă prin pocăinţă pe calea dreaptă, pentru ca iubirea binecuvântată a lui Hristos să revină. Hristos este mângâierea şi izbăvirea noastră.
* Fără învăţăturile Evangheliei nu avem călăuză, nu avem busolă, nu avem nimic, nu ne putem mântui. Citeşte în continuare »

* Dacă ai smerenie, ai sfinţenie şi dacă ai sfinţenie eşti smerit.
* Dacă nu te slăveşte Dumnezeu, slava oamenilor este deşartă, amăgitoare. Dumnezeu nu vede faţa, ci numai inima omului, oricine ar fi acesta.
* Adânceşte-te în smerenia nesfârşită a lui Dumnezeu. Domnul a luat trup ca să vină pe pământ, a îmbrăcat firea omenească, pentru că Dumnezeu este înconjurat de asemenea foc încât trebuia să ardă pământul şi pe oameni: “E cu putinţă să-L vezi pe Dumnezeu şi să trăieşti?“. Cu adevărat, cât de mare a fost smerenia lui Dumnezeu! Dumnezeul slavei S-a născut şi a îngăduit să fie biciuit de făptura mâinilor Sale. Făcătorul tuturor este nesocotit, este părăsit de ucenicii Săi, care au promis că vor muri împreună cu El. E atât de greu ca omul să se încline în faţa acestei smerenii a lui Iisus Hristos, să se smerească, să se nesocotească? Nu, desigur. Domnul Însuşi a arătat: smerenie nesfârşită, iubire nesfârşită şi supunere nemărginită.
Aceste trei virtuţi sunt absolut necesare pentru ca omul să se mântuiască. Citeşte în continuare »

  1. Mai bine zi Rugăciunea lui Iisus cu glas tare decât să n-o zici deloc.
  2. Neliniștea și grija sunt pentru cei care n-au credință.
  3. Dragostea este mereu pe Cruce.
  4. Dragostea nu se găsește altundeva decât pe Cruce.
  5. O relație este dificilă atunci când „Eu” este pus înaintea lui „Tu”.
  6. Precum Domnul te iubește, așa îl iubește și pe dușmanul tău.
  7. Vrei să te rogi? Pregătește-te să-I dai răspuns lui Dumnezeu în taină.
  8. Ar trebui să facem în așa fel încât să trăim în lume ca uleiul și apa dintr-o candelă, care nu se amestecă și altfel trăiesc întru și pentru Dumnezeu: în lume, sau nu din lume.
  9. Toți suntem vase, uneori ale Luminii, alteori ale Întunericului.
  10. Numai când suntem liniștiți, nu trupuri agitate… care se foiesc de colo-colo… prinși în multe activități… le îngăduim îngerilor să facă ceva.
  11. Fă ceea ce trebuie să faci, și Domnul va face ceea ce trebuie să facă.
  12. Ce minunată este Taina zilei de Mâine!
  13. Domnul a zis: „Oricine ar vrea ceva, crezând, va primi acel lucru”. Destul este ca acea rugă să fie în acord cu poruncile Domnului, adică: cu Dragostea.
  14. Dacă ai ști că nu ești „aici”, atunci ai fi „dincolo”.
  15. Ca să se întâmple minuni, destul este să iubim. Nici rugăciunea, nici șiragul de mătănii nu are asemenea putere.
  16. Experiența mea mă învață că nimeni nu poate ajuta pe altcineva, oricât de mult și-ar dori ei, cu dragoste, aceasta. Ajutorul vine doar de la Dumnezeu la timpul hotărât de El.
  17. Când Îl avem mereu pe Dumnezeu în minte, Domnul se gândește și El mereu la noi.
  18. Suntem de folos doar când nu existăm pentru noi înșine; și invers.
  19. Nu trebuie să luăm hotărâri în locul altora. Să îi lăsăm în seama Îngerilor și aceștia vor găsi cea mai bună soluție.
  20. Să nu uiți niciodată că ești al Lui.
  21. Ca Simon din Cirene să fim gata să alergăm în ajutorul semenilor noștri.

Citeşte în continuare »

* Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele şi murdăriile din mare sunt aruncate afară; marea se curăţeşte şi devine liniştită. Prin ispite se face curăţirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhov-nicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduinţa Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de aţă.
* Harul experienţei de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine şi se face din mulţumire şi fericire; căci acest har pleacă peste puţin timp, pe când harul experienţei rămâne toată viaţa omului. Citeşte în continuare »

* Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îţi aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.
* Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinţa, dispreţul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice. Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.
* Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dinţii puternici şi aduce sănătate şi apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dinţii. Citeşte în continuare »

hqdefault* Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.
* Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi ţine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.
* Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înţeleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.
* Spuneţi rugăciunea; aceasta sfinţeşte gura, sfinţeşte aerul, sfinţeşte locul în care a fost rostită. Citeşte în continuare »

         Fratilor, vreau sa va graiesc putine cuvinte despre minciuna, fiindca vad ca nu prea va sarguiti sa va paziti limba si din aceasta lesne alunecam spre multe rautati. Caci, precum de multe ori v-am zis, din obicei se face si lucru bun si fapta rea, de aceea trebuie sa fim cu multa purtare de grija sa nu ne furam de minciuna; fiindca tot cel ce graieste minciuna, se departeaza de la Dumnezeu. Minciuna, dupa cum zice Scriptura, este de la diavolul si el este tatal minciunii. Deci, daca pe diavol il numeste tatal minciunii, apoi adevarul este Dumnezeu, dupa cum insusi zice: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”. Vedeti de cine ne despartim prin minciuna si cu cine ne impreunam? Citeşte în continuare »

  1. Creștinul trebuie să respecte taina existenței oricui și a oricărui lucru.
  2. Dacă vrem să ajungem la lepădarea de sine, să iubim, să iubim și iar să iubim, și astfel să ne unim întru totul cu Celălalt, cu fiece „altul”. Apoi, te întrebi la sfârșitul zilei: „Vreau ceva?” – „Nu” – „Îmi trebuie ceva?” – „Nu.” – „Îmi lipsește ceva?” – „Nu”. Asta e!
  3. Omul înduhovnicit este cel care ajunge la deplina lepădare de sine și care a înțeles pe de-a-ntregul că orice se întâmplă este din voia sau cu îngăduința lui Dumnezeu.
  4. Numai când omul încetează să citească orice altceva decât Scriptura poate să înceapă să se îmbunătățească duhovnicește. Numai atunci, unit cu Domnul prin rugăciune, poate să audă voia lui Dumnezeu.
  5. Să nu dorești niciodată nimic altceva decât voia lui Dumnezeu și să primești cu dragoste relele care ți se întâmplă.
  6. Să nu răspunzi cuiva cu răul pe care ți l-a adus, ci vezi-L pe Hristos în inima lui.
  7. Să nu zici niciodată: „De ce mi s-a întâmplat mie asta?” Sau când vezi pe cineva cu cangrenă sau cancer sau orb, să nu te întrebi „De ce li s-a întâmplat lor asta?” Ci roagă-L pe Dumnezeu să-ți dea să vezi de partea cealaltă a răului (vieții de aici- n.ed.). Atunci vei vedea cu îngerii cum sunt lucrurile e fapt: toate se fac conform planului lui Dumnezeu. Toate!
  8. Dacă vrem să fim buni călugări, trebuie să ne gândim în fiecare clipă la Dumnezeu, înaintea monahismului. Altfel nu vom deveni buni călugări.
  9. Punctul nostru cel mai slab sunt multele cuvinte și discuții.
  10. Când te-ai gândit să critici… la judecarea celorlalți, roagă-L pe Domnul să te stăpânească în acel ceas, ca să poți iubi acea persoană așa cum Domnul o iubește. Apoi Domnul te va ajuta să vezi în ce stare te afli. Dacă Hristos ar fi de față, ai putea critica pe cineva?
  11. Ceea ce spunem rămâne veșnic.
  12. Numai când vei avea Dragoste desăvârșită vei putea să ajungi la nepătimire (apatheia).
  13. Când va fi nevoie, Dumnezeu ne va trimite pe cineva. Suntem cu toţi împreună-mergători.
  14. Limbajul lui Dumnezeu este tăcerea.
  15. Oricine trăiește în trecut este ca și cum ar fi mort. Oricine trăiește în viitor în imaginația lui este naiv, pentru că viitorul îi aparține doar lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găsește doar în prezent, în veşnicul Prezent al lui Hristos.

Citeşte în continuare »

E limpede că paraliticul a fost adus la Iisus Hristos pentru a fi vindecat de boală – iar Iisus Hristos mai întâi îi vindecă sufletul de păcate, iar după iertarea păcatelor i-a zis: scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta (Mc. 2, 11). Ce să însemne un asemenea fel de tămăduire? Înseamnă că bolile care ne lovesc sunt urmări ale păcatelor noastre şi că nu se poate să scăpăm pe deplin de boli dacă nu ne curăţim mai întâi de păcate, întrucât nu pot fi înlăturate urmările fără a fi înlăturate mai întâi pricinile. Întrucât şi acum sunt adeseori printre noi numeroşi bolnavi, care caută mijloace împotriva bolilor lor, spre zidirea şi folosul de obşte vom sta de vorbă despre strânsa legătură dintre păcatele noastre şi bolile trupului. Citeşte în continuare »

         Fratilor, de am reciti cuvintele sfintilor batrâni adesea si le-am tine minte totdeauna, n-am fi bagat de seama de dânsele. Pentru ca de am fi cu luare aminte si la faptele cele mai mici si de ne-am feri de dânsele cu paza, netrecându-le deloc cu vederea, n-am cadea în cele mari si grele pacate. Pentru ca, va încredintez ca din aceste greseli mici si din nebagarea de seama cu care ne obisnuim a zice: ce este aceasta sau aceea, se face obisnuinta rea în suflet si începem a defaima si pe cele mari. Mare pacat este osândirea aproapelui! Nu uraste Dumnezeu altceva mai mult si nici nu este alt pacat mai rau decât osândirea, întru care rautate nu cade cineva decât numai din nebagarea de seama a celor mici, cum am zis mai sus. Ca, obisnuindu-te a primi cea mai mica meteahna asupra vecinului si a zice: ce este de voi auzi ce graieste acest frate? Sau ce este de voi zice si eu un cuvânt? Si ce este de voi iscodi ce merge sa faca acest frate, sau acel strain? Începe mintea sa-si lase pacatele sale si cerceteaza pe ale altora. Din aceasta se naste clevetirea, osânda, defaimarea si apoi, din parasirea lui Dumnezeu, însuti cazi în cele ce ai osândit pe altul. Iar necercetând cineva rautatile sale, nici plângându-si mortul sau, (precum au zis parintii), nici odinioara nu se va putea îndrepta pe sine întru ceva, fiindca îsi pierde vremea iscodind lucrurile vecinului sau. Si alt nimic nu atâta atâta mânia lui Dumnezeu, si nici nu despoaie pe om de darul lui Dumnezeu ca sa caza în parasire, decât grairea si osândirea aproapelui. Sa stiti si aceasta ca: alta este a cleveti, alta a osândi si alta a defaima. Citeşte în continuare »

De aceea şi Sfântul Pavel, care a ştiut mai bine decât noi folosul cel mare pe care-l aduce rugăciunea, ne-a îndemnat să ne rugăm neîncetat (I Tes.5, 17). N-a voit el să sfătuiască niciodată vreun lucru greu şi cu neputinţă, pe care nu l-am fi putut împlini, căci atunci ne-am fi arătat ca neascultători şi călcători ai poruncii lui şi drept urmare vrednici de osândă. Ci scopul Apostolului, care a zis să ne rugăm neîncetat, a fost ca să ne rugăm cu mintea noastră, ceea ce este cu putinţă să facem totdeauna. Căci şi când facem un lucru de mână şi când ne plimbăm şi când şedem şi când mâncăm şi când bem, totdeauna putem să ne rugăm cu mintea noastră şi să facem rugăciunea minţii bine plăcută lui Dumnezeu şi adevărată. Cu trupul putem să lucrăm şi cu sufletul să ne rugăm. Omul din afară poate să împlinească orice slujbă cu trupul şi omul dinăuntru poate să fie dăruit slujirii lui Dumnezeu şi să nu lipsească niciodată de la lucrul cel duhovnicesc al rugăciunii cu mintea. Citeşte în continuare »

martie 2017
L Ma Mi J V S D
« Feb    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR