Arhiva pentru categoria: ‘Sudalma’

S-a răstit cu coasa spre cer
– o întâmplare din Iugoslavia, din vara anului 1929 –

Un plugar din Bacica, de necaz că a venit ploaia şi i-a udat fânul, s-a răstit cu coasa şi cu înjurături spre cer. Dar, în acel moment, un trăsnet l-a doborât la pământ şi i-a închis graiul pentru totdeauna.

Năravul şi legea
Închipuiţi-vă un acuzat în faţa judecătoriei:
– N. N., eşti acuzat de furt, de hoţie…
– Se poate, domnule judecător, dar luaţi în seamă că eu încă de mic am avut acest nărav de a fura! Am început cu un ou şi am ajuns la un bou… nu sunt eu de vină, domnule judecător, ci… năravul. El m-a făcut să fur.
Sau închipuiţi-vă pe un altul: Citeşte în continuare »

„Te rog, nu-l sudui pe tata!“

Pe tren, un om înjura grozav de cele sfinte. Un ostaş din Oastea Domnului se apropie de el, zicându-i:

– Te rog, nu-l mai sudui pe tata!

– Eu n-am nimic cu tata dumitale! răspunse suduitorul. Nici pe dumneata nu te cunosc, cu atât mai puţin pe tatăl dumitale.

– Ba da, răspunse ostaşul, dumneata sudui mai mult decât pe tata… Îl înjuri pe Tatăl meu Cel din cer… dumneata vatămi ceea ce am eu mai scump: pe Tatăl meu Cel Ceresc!… Te rog să nu mai faci acest lucru!… Dacă dumneata nu crezi în Dumnezeu, atunci te rog să nu mai foloseşti deloc Numele Lui, căci prin asta ne vatămi pe noi, cei ce credem în El!…

Suduitorul rămase ruşinat şi încetă cu sudălmile.

Pe suduitori ar trebui noi înşine – şi o lege aspră – să-i oprim de a-L vătăma pe Tatăl nostru Cel Ceresc prin sudălmile lor cele spurcate. Citeşte în continuare »

În toate vremurile şi la toate popoarele, sudalma a fost socotită ca o grea vătămare adusă Dumnezeirii. Şi suduitorul era pedepsit fără cruţare.

Astfel, am arătat cum, în Vechiul Testament, suduitorul era omorât cu pietre.

Istoria ne spune că romanii şi grecii, aşijderea, îi ucideau pe cei ce-i înjurau pe zeii lor (cei făcuţi din pia­tră şi metal).

Pe timpul lui Ludovic al IV-lea, în Franţa, suduitorii se pedepseau cu două feluri de pedepse cumplite: ori li se străpungea limba cu un fier ars, ori erau băgaţi în nişte saci şi aruncaţi în apă.

Pe timpul lui Ludovic al XI-lea, se pedepsea nu numai cel ce suduia, ci şi cel ce auzea pe cineva suduind şi nu îl denunţa. Citeşte în continuare »

Înjurăturile le avem pe tot locul. Răsună pe tot locul. Le avem însă, în special, în administraţie şi în armată. Înjură slujbaşii, parcă „din oficiu“. Iar la armată se crede că fără sudalmă nu iese „exerciţiu“. Înjurătura parcă face şi ea parte din comandă.

Ochii mei se umplu de lacrimi când mă gândesc la acei mulţi-mulţi slujbaşi „creştini“ de prin cazărmi şi cancelarii, care – cuprinşi de păcatul trufiei – Îl înjură pe bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai bun şi mai sfânt. Sunt pline satele şi oraşele de slujbaşi care vor să-şi arate puterea lor prin înjurături aspre.

Eu am cunoscut un om cuminte care, îndată ce a ajuns primar în sat, a început să înjure răstit. Sărmanul! În trufia lui, el credea că-i mai tare şi mai respectat dacă înjură; el credea că şi înjurătura se ţine de slujbă, ca ştampila şi protocoalele. Citeşte în continuare »

SudalmaTrei au fost marii duşmani cărora părintele Iosif Trifa şi Lucrarea Oastei Domnului le-au declarat dintru început război înverşunat: alcoolismul, sudalma şi fumatul.

Cartea «Alcoolul – duhul diavolului», „rodul unei munci şi preocupări de paisprezece ani“, a văzut lumina tiparului în 1936. Ea constituie „tunul“ de calibru greu care a produs multe şi grele pierderi în marea armată a diavolului – armata băutorilor, a cârciumarilor şi a fabricanţilor de băuturi alcoolice.

În lupta contra flagelului alcoolului, Oastea Domnului şi conducătorul ei pământesc şi-au câştigat mulţi prieteni, dar şi mulţi duşmani. Apariţia cărţii mai sus menţionate a stârnit revolta tuturor cârciumarilor ţării şi nu numai a lor. Comercianţii care se îmbogăţeau prin înşelarea poporului, fabricanţii de băuturi spirtoase, până şi politicienii acelor vremuri, dornici de câştiguri fără muncă, profitau de starea de înapoiere a poporului în urma anilor de după primul război mondial. Toţi aceşti oameni de afaceri cultivau acest viciu care măcina ca un cancer sănătatea şi moralitatea poporului român, lăsând teren liber indiferentismului religios şi necredinţei. Ei nu vedeau cu ochi buni o mişcare, în cadrul Bisericii străbune, cu ajutorul căreia să fie scoşi din mocirla păcatelor, prin Jertfa Domnului Iisus Hristos, toţi cei păcătoşi. Citeşte în continuare »

Sudalma„Nici un cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră“ (Efes. 4, 29).

 

Apostolul Pavel n-a scris contra sudălmii, pentru că pe atunci nu era acest păcat îngrozitor. Dar a scris Apostolul Pavel contra vorbelor stricate şi uşoare, făcându-i băgători de seamă pe fraţii lui să-şi păzească gura de acest păcat.

Nici un cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră“. Şi ce cuvânt mai stricat ar putea fi decât sudalma?

Apostolul Pavel oprea orice vorbe lumeşti şi urâte dintre fraţii lui. „Să nu se audă între voi nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, ci mai degrabă cuvânt de mulţumire. (Efes. 5, 4).

„Fereşte-te, îi scrie lui Timotei, de vorbirile goale şi lumeşti“ (II Tim. 2, 16). Citeşte în continuare »

SudalmaCâte vorbe nesocotite şi câte nebunii ies din gura suduitorilor! Cele mai multe nebunii din lumea asta le grăiesc nu nebunii, ci suduitorii. E ceva grozav. E ceva îngrozitor să te gândeşti la pustiile şi nebuniile ce le scot suduitorii din gura lor.

În special nebuniile ce ies din gura suduitorilor sunt pline cu „diavoli“, semn că de la diavolul este şi sudalma. Suduitorul e veşnic cu diavolul în gură. Şi-a luat pe diavolul ca pe un fel de slugă şi stăpân, căruia îi comandă: „să-l ia pe ăsta“, „să-l ducă pe celălalt“… pe unul „să-l bată“… pe altul „să-l omoare“ etc.

Dacă s-ar împlini nebuniile ce le scot suduitorii din gura lor, ar fi ceva îngrozitor. Ar fi exact ceea ce se vede în imaginea de alături. Cu zi, cu noapte, dracii, ascultând cererea suduitorilor, ar „lua“ mereu la oameni, i-ar „duce“ în spate, i-ar „bate“ şi i-ar „omorî“. După spusele suduitorilor, ar trebui să ne închipuim pe diavolul şi pe argaţii lui veşnic cărând pe oameni în spate.

Noroc însă că nebuniile suduitorilor nu se împlinesc. Suduitorul îl poate tot trimite pe diavolul să-l ia pe cutare sau pe cutare; diavolul nu se poate apropia de cineva câtă vreme acela Îl are pe Domnul Iisus în hotarele vieţii lui şi trăieşte cu El. Iar când omul Îl părăseşte pe Domnul, atunci nu trebuie să-i mai trimită nimeni pe diavolul, căci acesta se suie de bună-voie în cârca lui.  Citeşte în continuare »

SudalmaDin casa celui ce înjură, biciul nu se va depărta – zice Înţeleptul Sirah. Şi e firesc să fie aşa. Şi e cu dreptate să fie aşa. Pentru că suduitorul de bună voie, nesilit de nimeni, Îl huleşte şi Îl batjocoreşte pe Dumnezeu, Făcătorul său. În casa unde se suduie, nu poate fi noroc şi binecuvântare. Mai curând ori mai târziu, prăpăd se alege de casa aceea şi de oamenii din ea.

Când eram preot la ţară, am făcut odată statistica vetrelor de casă care s-au pustiit în decursul vremii. Şi la toate am aflat că pustiirea lor fusese adusă de patru mari păcate: strângerea averii cu nedreptate, desfrânarea, hoţia şi sudalma.

Poate să fie omul oricât de harnic şi de bogat, dacă casa lui e spurcată cu sudalmă, nimic se va alege de averea sa.

Şi precum e casa unde se suduie, aşa e şi ţara unde se suduie. O ţară unde pe toate drumurile se înjură numele lui Dumnezeu şi cele sfinte, acolo nu poate fi şi nu poate veni noroc şi binecuvântare.

Psalmistul David zice într-un loc: „Un popor nesocotit huleşte numele Tău, Doamne“ (Ps. 74, 18).

Acel popor nesocotit suntem noi, românii, cu înjurăturile noastre. Şi până avem acest groaznic păcat, în zadar aşteptăm binele şi uşurarea.

Să scoatem sudălmile din gura noastră, din casa noastră şi din ţara noastră şi atunci veni-va binele şi binecuvântarea.

Preot Iosif Trifa, din ”Sudalma”
– Ediţia a IV-a, Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2001

SudalmaCe se făcea în Vechiul Testament şi ce nu facem noi

Din Vechiul Testament mai aflăm o învăţătură privitor la sudalmă. Una care ne priveşte şi pe noi, când îi auzim pe alţii suduind.

Când un iudeu auzea pe un alt iudeu blestemând (suduind) numele lui Iehova, îşi astupa urechile şi îşi rupea hainele în semn de durere. Şi, desigur, odată cu asta, îl şi mustra pe suduitor.

Aşa ar trebui să facem şi noi. Căci suduitorul vatămă ceea ce avem noi mai scump şi mai sfânt.

Pe oriunde îi auzim pe oameni suduind şi sudu­indu-se de cele sfinte, noi ar trebui să începem a plânge; ar trebui „să ne rupem hainele“ (inimile) de durere şi să cădem plângând la picioarele lor, rugându-i, în numele Domnului, să se lase îndată de acest păcat groaznic şi neiertat.

Noi însă ce facem? Ascultăm liniştiţi cele mai spurcate înjurături, fără nici un cuvânt de durere, indignare sau mustrare. E şi asta o dovadă că nu-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu, pentru că nu sărim în „apărarea“ Lui atunci când numele Lui e hulit şi batjocorit.

Un copil al lui Dumnezeu nu poate sta indiferent faţă de blasfemiile suduitorilor. Dacă nu poate face alt­ceva, el măcar plânge de durere şi îl roagă pe suduitor cu lacrimi în ochi să se lase de această groaznică pieire.

Preot Iosif Trifa, din ”Sudalma”
– Ediţia a IV-a, Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2001

Sudalma„Şi, când îi va fi foame, se va mânia şi va huli pe Împăratul şi Dumnezeul lui, apoi fie că va ridica ochii în sus, fie că se va uita spre pământ, iată, nu va fi decât necaz, negură, nevoie neagră şi se va vedea izgonit în întuneric beznă“ (Isaia 8, 21-22).

 

Sudalma de necaz! Iată, ne-o arată Biblia! În semnul că diavolul lucrează de când e lumea. Căci de la dia­volul este şi sudalma de necaz. Din şcoala lui. Când se mânie, omul Îl suduie pe Dumnezeu. Aşa îl învaţă diavolul. Iar omul ascultă. Ce nebunie! Ce grozăvie!

Suduie omul când ajunge la atare necaz. Adică tocmai atunci când ar trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu.

„Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău şi te voi asculta“, zice Domnul (Ps. 91, 15 şi 86, 7). Citeşte în continuare »

Oamenii din Sodoma şi Gomora voiau să desfrâneze cu doi îngeri… Aşa fac şi suduitorii de cele sfinte

Când îngerii Domnului s-au prezentat la casa lui Lot în chip de bărbaţi cu vestea că Dumnezeu vrea să prăpădească Sodoma şi Gomora – ne spune Biblia că bărbaţii din Sodoma au alergat să desfrâneze cu ei. Bărbaţii din Sodoma, tineri şi bătrâni, au înconjurat casa, strigându-i lui Lot: „Unde sunt oamenii care au intrat aici la tine? Scoate-i afară, să ne împreunăm cu ei“. Iar când Lot i-a oprit, desfrânaţii l-au împins pe Lot cu sila şi s-au apropiat să spargă uşa. Dar în clipa aceea îngerii „i-au lovit cu orbie, de la cel mic până la cel mare, aşa că degeaba se trudeau să găsească uşa“ (Fac. 19, 11).

Ce lucru grozav! Sodomenii voiau să desfrâneze cu doi îngeri coborâţi din cer. Ce grozăvie!… Ce nebunie!… Citeşte în continuare »

Sudalma„Scoală-Te, Doamne, apără-Ţi pri­cina, adu-Ţi aminte de ocările pe care Ţi le aduce în fiecare zi cel fără de minte” (Ps. 74, 22).

Suduitorul Îl huleşte şi Îl ocărăşte pe Dumnezeu, pe Făcătorul său. De aceea el stă sub blestem, el stă sub un blestem înfricoşat. Acest blestem l-a rostit psalmistul David prin cuvintele de mai sus: „Scoală-Te, Doamne, apără-Ţi pricina, adu-Ţi aminte de ocările pe care Ţi le aduce în fiecare zi cel fără de minte“.

După fiecare înjurătură, după fiecare om care înjură, această chemare a lui David se ridică la cer după răzbunare, aşa cum striga sângele lui Abel contra lui Cain, ucigaşul.

Sudalma strigă la cer după răzbunare, aşa după cum sângele lui Abel striga la cer după Cain.

O! Sub ce blestem înfricoşat stau toţi suduitorii!… Şi totuşi ei, nebunii, nu-şi dau seama. Diavolul i-a orbit să nu-şi vadă groaznica osândă în care au căzut.

Preot Iosif Trifa, din ”Sudalma”
– Ediţia a IV-a, Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2001

SudalmaCând diavolul îi ispitea pe apostoli să înjure  în faţa Domnului

Desigur, multora li se va părea ciudat acest titlu. „Dar ce-o mai fi şi asta?… Au umblat să înjure şi apostolii?…“

Evanghelia ne arată într-un loc şi lucrul acesta. Ni-l arată ca o ispită.

Iisus trimisese înainte nişte soli într-un sat al samaritenilor, ca să găsească un loc de găzduit.

Dar solii s-au întors înapoi cu vestea că nimeni nu vrea să-i găzduiască. Asta i-a supărat atât de mult pe Apostolii Iacob şi Ioan, încât au zis: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?“ (Luca 9, 54).

Adică, vorba apostolilor mergea ca un fel de sudalmă. În mânia lor, vorba lor mergea cam alături cu vorba suduitorilor de azi: „Trăzneşte-i, Doamne, cu foc din cer!“… „Trăzneşte-i, Ilie, cu foc din cer!“.

Apostolii ajunseseră într-o clipă de mare ispită. Citeşte în continuare »

Sudalma„Oare din acelaşi izvor ţâşneşte şi apă dulce, şi apă amară?“ (Iacob 3, 11).

 Multe minuni se mai văd în lumea asta. Dar asta încă nu s-a văzut: un izvor din care să curgă în acelaşi timp două feluri de apă – apă dulce şi apă amară, apă bună şi apă rea. Cum spune şi Apostolul Iacob: „Oare din acelaşi izvor ţâşneşte şi apă dulce, şi apă amară?“ Desigur, o astfel de minune nu s-a văzut.

Şi totuşi… o astfel de minune, în viaţa cea spirituală a omului, se poate vedea. Se poate vedea în viaţa omului suduitor. Omul suduitor este ca un izvor cu două feluri de apă. Gura lui este ca un izvor cu două feluri de apă. „Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea, şi blestemul“ (Iacob 3,10). Cu aceeaşi gură, suduitorul Îl „binecu­vântează“ pe Domnul şi Tatăl nostru şi tot cu ea îi blestemă pe oameni, care sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Iacob 3, 9).

Cu aceeaşi gură, suduitorul se şi roagă lui Dumnezeu şi Îl şi suduie pe Dumnezeu. Îl şi laudă pe Dumnezeu şi Îl şi huleşte pe Dumnezeu. Cu aceeaşi gură se roagă dimineaţa la biserică şi suduie după-amiaza la cârciumă. Cu aceeaşi gură cântă şi lui Dumnezeu şi cântă şi diavolului. Iată deci minunea izvorului cu două feluri de apă. Numai că o astfel de „apă“ nu e de treabă de nimic. Citeşte în continuare »

SudalmaSă vedem ce spune Apostolul Iacob despre limbă:

„Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul.

De pildă, dacă punem cailor frâul în gură ca să ne asculte, le cârmuim tot trupul.

Iată, şi corăbiile, cât sunt de mari, şi măcar că sunt mânate de vânturi iuţi, totuşi sunt cârmuite de o cârmă foarte mică, după gustul cârmaciului.

Tot aşa şi limba este un mic mădular şi se făleşte cu lucruri mari. Iată, un foc mic ce pădure mare a­prinde!

Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei.

Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare se îmblânzesc şi au fost îmblânzite de neamul omenesc.

Dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.

Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.

Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea, şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!“. Citeşte în continuare »

februarie 2017
L Ma Mi J V S D
« Ian    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR