Arhiva pentru categoria: ‘Traian Dorz’

Iată[1] noaptea Anului Nou 1923.

Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti – ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.

În o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului! Citeşte în continuare »

De ziua acestor Rusalii, care în acest an se sărbătorea în 26 iunie, hotărâsem cu câţiva fraţi şi surori un parastas cu daruri, colăcei şi lumânări la mormântul părintelui. După bunul şi străbunul nostru obicei. Era şi o datorie a noastră creştinească faţă de memoria părintelui nostru şi a celor din familia lui şi a noastră, dar şi respectarea unui procedeu frumos şi biblic, după cum spune la Matei 10, 42 şi la Marcu 9, 41.

Am hotărât deci cu aceşti fraţi şi cu familia trupească – urmaşii Părin­telui Iosif: Jenica, văduva lui Titus, şi Cristina şi Iulia, fiicele ei – să ne pregătim pentru o rugăciune deosebită, che­mând şi pe părintele locului, care, împreună cu alţi fraţi preoţi din Oastea Domnului, să facă slujba obişnuită de rugăciune la mormânt la încheierea programului adunării frăţeşti. Cam după ora douăsprezece. La această slujbă noi, toţi cei prezenţi, vom însoţi cântările preoţeşti cu glasurile şi cu lacrimile noastre. Se obişnuieşte, cum am spus, ca în aceste ocazii să se dea celor prezenţi, în numele omului neprihănit în memoria căruia se face rugăciunea aceasta, câte o pâinişoară şi o lumânare care se aprin­de în timpul slujbei, ca un simbol al participării noastre la rugăciunea şi reculegerea aceasta. Citeşte în continuare »

Am cu păcatul un război
ne-nduplecat şi sângeros
şi, până-n Ziua mea de-Apoi,
lupt între el şi-ntre Hristos.

Când rădăcina vechii firi
strecoară inimii venin,
cu ultimele-mpotriviri,
mă rog, mă mustru şi mă-nchin.

Când ramurile firii noi
îmi cântă ca un stup ceresc,
suspin şi cânt, şi zbor – şi-apoi
nici nu-nţeleg cât îndrăznesc. Citeşte în continuare »

Ce mult ne stăpâneşte Astăzi,
de parcă nici n-a fost vreun Ieri
şi parcă nici n-ar fi vreun Mâine,
– ci-i numai Astăzi-de-dureri,

sau numai Astăzi-de-plăcere,
de încântare şi belşug –
uităm de Ieri, cel ca un leagăn
şi Mâine, cel ca un coşciug… Citeşte în continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz
la o stare de vorbă cu fraţii acasă, la Livada

Ciocârlia s-a sculat de dimineaţă şi a început să cânte urcând în sus. Urcând mereu, urcând… Cu cât urcă mai sus, cu atât e cântecul mai frumos. În soarele… în seninul măreţ ca o catedrală uriaşă, ciocârlia se leagănă acolo sus ca o candelă cu untdelemn, cu untdelemnul cântecului.

Şi cântând, şi cântând, s-a desprins de pământ… Citeşte în continuare »

13. Când îţi alegi slujba lui Dumnezeu,
când te hotărăşti să te predai lui Hristos şi să L urmezi pe El,
când pui gând şi legământ să umbli călăuzit de Duhul Sfânt (Gal 5, 16),
în Casa lui Dumnezeu,
– atunci tu trebuie să faci o întoarcere dinspre tot ce este din lume înspre tot ceea ce este din Dumnezeu.

14. Să o rupi cu tot ceea ce este vechi şi firesc, spre a deveni o făptură nouă în Hristos.
Să renunţi la tot ce poate fi doar un folos trupesc, spre a urmări în totul foloasele duhovniceşti.
Dacă nu poţi face acest lucru dintr o totală predare şi încredere în slujba Duhului Sfânt, tu vei fi un nenorocit slujitor permanent la doi stăpâni (Mt 6, 24). Citeşte în continuare »

Iubirii care n-a uitat
credinţa cea jurată,
dă-i cerul cel mai preacurat,
Iubire Preacurată!

Iubirii ce-a adus frumos
preasfânta ascultare,
dă-i cerul Maicii lui Hristos,
Iubire-Ndurătoare!

Iubirii care n-a trădat
credinţa datorată,
dă-i cerul cel mai minunat,
Iubire-Adevărată! Citeşte în continuare »

Numai dacă arzi puternic
de iubirea lui Hristos,
îţi va fi cuvântul dulce
şi înalt, şi luminos.

Numai dacă arzi puternic
de durerea c-ai căzut,
îi vei face şi pe alţii
ca să-i doară ce-au făcut.

Numai dacă arzi puternic
pentru tot ce e curat,
vei trezi şi-n alţii dorul
binelui cu-adevărat. Citeşte în continuare »

Suiţi-vă voi la praznicul acesta. Eu încă nu Mă sui la praznicul acesta, fiindcă nu Mi S-a împlinit încă vremea.

Fiecare lucru de pe lume îşi are vremea lui (Ecles. 3, 1).

Pe nici un măr Dumnezeu nu-l coace decât atunci când soseşte vremea lui. Până nu-i vine vremea, îl bat ploile, îl scutură vânturile, dar mărul nu cade de pe ramul lui.

Când însă i-a sosit vremea, în cea mai liniştită noapte, îl auzi căzând. Atunci e copt. Şi numai atunci e bun.

 

Trufia îşi are şi ea vremea ei, după cum şi căderea îşi are vremea ei.

Însă scara trufiei şi slavei lumeşti n-are coborâre. Fiecare fuscel al acestei scări se rupe după ce l-ai urcat. De pe această scară înapoi este numai cădere.

Iar căderea aceasta, dacă nu-i la picioarele lui Hristos, totdeauna este mortală. Citeşte în continuare »

E mult prea scumpă viaţa asta
ca s-o petreci nepăsător,
e mult prea scumpă orice clipă,
s-o laşi să treacă fără spor.

E mult prea scump Cuvântul Vieţii
să-L poţi uita, şi-un ceas măcar,
e mult prea scumpă rugăciunea,
să-i poţi nesocoti vreun har. Citeşte în continuare »

Să-ntâmpin Veșnicia
cu drag, ca pe-o iubire
a cărei sărutare
o caut de prea-ndelung,
ca pe un soare nordic
spre-a cărui strălucire
mă-ntind de-atâta noapte
cu sufletul s-ajung. Citeşte în continuare »

Să nu ne mai îndoim nici unii şi niciodată de izbânda şi viitorul acestei sfinte Lucrări!… Domnul a înfiinţat-o – şi nimeni n-o va mai putea desfiinţa. Domnul o conduce – şi nimeni nu o va mai putea opri. Domnul o apără – şi nimeni nu o va putea nimici. Despre noi ne vom putea îndoi, dar despre ea nu.

Se spune că la sfârşitul vieţii sale, Moise, profetul Domnului, a fost dus de Domnul pe muntele Nebo şi de acolo, Domnul, arătându-i de departe Canaanul, i-a zis:

– Poporul tău va ajunge şi va intra acolo, dar tu nu vei intra. Citeşte în continuare »

– Prietene, sunt veacuri de când un chip de fum
a scris aceste lacrimi ce tu le cânți acum.
Demult e iar țărână condeiul ce le-a scris
și visul ce le-atinse, demult e iarăși vis. Citeşte în continuare »

În închisoare începuse un suflu nou. Hrana se îmbunătăţise mult. Începuse o nouă perioadă de reeducare, dar altfel decât cea din urmă cu ani.

În camere se primeau ziare şi cărţi… Slujbaşii închisorii se purtau altfel… Eram scoşi din când în când în marele hol al închisorii unde începuseră să ruleze filme.

Aşteptam aceste filme cu vădită nerăbdare nu pentru fleacurile ce le arătau, ci fiindcă acolo aveam prilejul să ne întâlnim cu unii dintre ceilalţi fraţi şi cunoscuţi de care eram despărţiţi prin celule, de luni şi ani…

Deşi eram scoşi pe celule, fiind împinşi şi strigaţi din toate părţile de către gardienii care ne supravegheau, totuşi, trecând unii pe lângă alţii, în marea mişcare ce se făcea, ne puteam strecura cu un rând sau două mai înainte sau mai înapoi, lângă cei pe care îi căutam. Până ce eram despărţiţi sau până ce se termina filmul, noi aveam un timp scump să stăm de vorbă. Citeşte în continuare »

Dragoste şi lacrimi ne-a fost calea noastră
de la zarea neagră pân’ la cea albastră,
dragostea cu lacrimi ne-a fost pâinea bună
de când ducem drumul crucii împreună. Citeşte în continuare »

Vom trece râul morții odată fiecare,
Dar nu-i la fel a-l trece în plâns ori în cântare.
Ne vom lua cu toții, din fața Judecății,
ori căile Osândei, ori căile Răsplății. Citeşte în continuare »

O daltă e Cuvântul, iar inima-i o stâncă,
de mii de ori loveşte şi tot nu cade încă;
– ci numa-nţelepciunea iubirii e în stare
să poată, pân’ la urmă, ca stânca s-o doboare.

O, fiecare suflet cu altul nu-i la fel,
nimic decât iubirea n-ajunge pân’ la el!

Un plug este Cuvântul, iar inima-i o glie,
de mii de ori o ară şi ea-i mereu pustie,
– ci numai asudarea iubirii izbuteşte
să scoată rod de unde în veac nimic n-ar creşte.

O sabie-i Cuvântul, iar inima-i cetate,
de mii de ori împunge şi-adesea n-o străbate,
– ci numai stăruinţa iubirii dac-ajunge
ades cu ani de lacrimi şi jertfe-a o străpunge.

TRAIAN DORZ din ”Cântări Nemuritoare”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014

iunie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Mai    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR