Arhiva pentru categoria: ‘Traian Dorz’

O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz de la o adunare

(…) De ce mai trebuie să fie o judecată şi la urma urmelor, când fiecare om este judecat o dată cu moartea sa?

În Evanghelia de la Luca, în capitolul 16, doar este scris: „Când bogatul nemilostiv a murit, el a ajuns în locuinţa morţilor, în chinuri. Când săracul Lazăr, credincios, a murit, îngerii l-au dus în sânul lui Avraam”. Judecata era deja făcută. Fiecare îşi primise de atunci plata pentru faptele sale. Şi totuşi Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Mai este o judecată”. Mai trebuie să fie o judecată.

Şi acum înţeleg şi mai bine de ce trebuie să mai fie, la capătul vremurilor, încă o judecată. Pentru că binele celui bun nu moare o dată cu el; pentru că răul celui rău nu moare o dată cu el. Citeşte în continuare »

Am suferit prin lume atât de mult încât
ar trebui sã-mi fie de toate doar urât.

Atât de mulţi din oameni mi-au fost vrãjmaşi şi hoţi
încât ar fi cu dreptul sã mã fi rupt de toţi.

Şi-atea zile negre mi-au fost din câte-avui
cã n-ar mai fi vreun bine nici uneia sã-i spui…

– Dar celui ce iubeşte mereu îi pare rãu
de tot ce-a fost vreodatã frumos pe drumul sãu.

De dragu-acelor locuri ce le-am iubit atât,
mi-e dor şi dupã-acelea în care-am fost urât.

Şi pentru-acele inimi ce-n lume m-au iubit
mi-e milã şi de-acelea ce viaţa mi-au zdrobit.

Iar pentru câte clipe frumoase-am cunoscut
iert anii lungi de chinuri şi tot ce m-a durut.

De-aceea azi când toate le las eliberat
mi-e parcã drag de lumea prin care-am şi cântat!

Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”

Ceva din istoria lui Daniil din Biblie

Daniil era dregător în slujba împăratului. Era cel mai vrednic şi cinstit. «În el era un duh înalt» (Dan. 6, 4). Dar zavistia şi răutatea omenească – de totdeauna – nu puteau suferi acest lucru.

Ceilalţi dregători îl urau pe Daniil şi «căutau să afle ceva asupra lui ca să-l pârască, dar n-au putut să găsească nimic» decât o pâră mincinoasă şi cu asta l-au aruncat în groapa leilor. Citeşte în continuare »

Voi cei ce-aţi fost adânc legaţi
şi Dumnezeu v-a dat scãpare
voi pân-la moarte-I datoraţi
recunoştinţa cea mai mare.

O, nu uitaţi, o, nu uitaţi
ce I-aţi promis, ce-I datoraţi
pliniţi al vostru legãmânt
cãci Dumnezeu e Sfânt, Sfânt, Sfânt.

Voi cei ce L-aţi chemat la greu
iar El v-a scos din suferinţã
voi pânã-n veci lui Dumnezeu
Îi datoraţi recunoştinţã.

Îi datoraţi sã-L preamãriţi
pentru-ndurãrile-I slãvite
sã-L lãudaţi şi sã-I slãviţi
minunile de voi trãite.

Îi datoraţi trãind frumos
sã fiţi urmaşilor luminã
sã aibã şi în ei Hristos
pe veci încredere deplinã.

O, nu uitaţi ce v-aţi legat
când El v-a scos din strâmtorare,
– El şi-a-mplinit Cuvântul dat
dar cum vi-l împliniţi voi oare?

Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”

Meditația este deprinderea zilnicã de a citi Sfînta Scripturã și a adînci înțelesul gîndurilor lui Dumnezeu cuprinse în Cuvîntul Lui, spre a le ști cît mai limpede și mai deplin prin cunoaștere și trãire.

Aceastã pãtrundere a Sfîntului Cuvînt Ceresc, este o condiție fãrã de care nu poate fi creștere și rodire din Duhul Sfînt în nici un suflet. A cugeta ziua și noaptea la Legea Domnului nu numai cã este ocupația cea mai folositoare pentru oricine, dar este singurul mijloc de a gusta cu mintea frumuseți și descoperiri nebãnuite, pentru continua îmbogãțire a sufletului cu Adevãrul. Adevãrul este inteligența Dumnezeiascã prin care poți cunoaște taina și miezul lucrurilor și întîmplãrilor, oamenilor și vremilor. Meditația este rãsãdirea minții lîngã Izvorul Cunoașterii. Cu cît rãdãcinile meditației se înfig mai în adîncuri, cu atîta seva cunoașterii se ridicã mai din belșug și mai curatã spre înțelegerea sufletului. Și dã omului duhovnicesc o tot mai mare luminã a cãrei strãlucire merge mereu crescînd… (Prov.4,18; Daniel 12,3; Matei 13,43). Citeşte în continuare »

Singurãtãţi şi depãrtãri
mã-nchid ca-ntr-o cetate
şi-adesea printre negre zãri
nici gândul nu-mi strãbate
– dar când spre Tine Doamne vin
uşor mi-e totul şi senin.

Dezamãgiri şi-ndurerãri
mã ard şi mã sfâşie
şi-n toate cele patru zãri
vãd numai vijelie
– dar când spre Tine Doamne vin
mi-e totul paşnic şi senin.

Neliniştiri şi-ameninţãri
mã-nconjur ca o mare
şi cât privesc în depãrtãri
nu-i cale nici scãpare
– dar când spre Tine Doamne vin
mi-e liber totul şi senin.

Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”

din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Simeria – 17 august 1985

sfintii nostri inaintasi

„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri.” Ce poruncă dumnezeiască, sfântă şi puternică este aceasta! Cine nu-şi aduce aminte de înaintaşii săi, de mai-marii săi, de părinţii poporului său, de strămoşii săi în credinţă şi în viaţă, acesta este un om nenorocit. E ca un fir de iarbă tăiat, rupt de rădăcina sa, care se usucă şi pe care-l duc vânturile şi apele, fără să mai aibă nici prezent, nici viitor. Pe noi, Dumnezeu ne-a născut din nişte părinţi mari şi sfinţi. Poporul nostru s-a născut o dată cu credinţa în Dumnezeu! Strămoşii noştri nu L-au aflat pe Hristos după secole de păgânism şi de întuneric, ca alte popoare. De aceea, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru părinţii noştri, care de la începutul vieţii lor şi-au deschis inima pentru adevărul lui Dumnezeu; pentru adevărul acestei mari credinţe. Citeşte în continuare »

fr. Teiu Vasilica

Fr. Teiu Vasilica, a fost întradevăr un om al rugãciunii adânci

A învãța este un har și o mare datorie a oricãrui om de orice vârstã ar fi. Omul este dator sã învețe toatã viața lui. Dar vârsta tinereții este acea parte din viața omului în care el trebuie, pregãtindu-se pentru viitorul sãu, sã învețe tot mai mult, spre a-și înzestra sufletul cu temeinice cunoștințe de care va avea nevoie atât pentru el cât și pentru alții. Mult învațã omul și multe îi sunt de folos pentru viața aceasta. Dar dintre toate acestea douã lucruri îi sunt de cel mai mare folos nu numai pentru viața aceasta, ci mai ales pentru cea veșnicã. Acestea douã sunt: Meditația și Rugãciunea. Despre Meditație am mai vorbit.

Acum am vrea sã vorbim ceva despre Rugãciune.
Priviți în jur și veți vedea cum atâta lume zace în cel rãu, mai vinovatã și mai nefericitã ca oricând. Trei mari prãpãstii înghit sufletele oamenilor nefericindu-le atât viața aceasta cît și cealaltã. Destrãbãlãrile, necredința și falsele credințe. Adicã pãcatele trupești, pãcatele sufletești și pãcatele duhovnicești. Secerișul este mai aproape ca oricând (Matei 24,33; Rom.13,12; Filip.4,5; Evrei 10,25; Iacov 5,8; 1 Petru 4,7; 2 Petru 3,9-11; 1 Ioan 2,18). (Rugãm sã citiți aceste locuri biblice chiar acum, la rând). Citeşte în continuare »

Eu lupt mereu cu mine
ispita s-o înving,
trecând pe lângã lume
sã pot sã n-o ating!

Mã lupt, dar cât de-adâncã
e-n mine pofta rea
şi firea cum mã-ndeamnã
cu vinã cãtre ea!

Ce dulce pare şoapta
pãcatului tâlhar
ce-mbietoare-i cupa
veninului amar!

– O Doamne-mprospãteazã-mi
puterea mea oricând
ispita ce mã-ndeamnã
s-o pot zdrobi luptând.

Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”

Voi cei adânc cãzuţi în patimi
ce vreţi iertarea sã v-aflaţi
de şapte ori spãlaţi în lacrimi
de Domnul sã vã apropiaţi.

Veniţi spre El cu gând cucernic
şi duh curat în orice fel
cãci Dumnezeu Atotputernic
şi-nfricoşat de Sfânt e El.

Voi cei ce vreţi a Lui Credinţã
în lume s-o mãrturisiţi
de şapte ori în pocãinţã
sã vã spãlaţi – şi-apoi vorbiţi.

Voi cei ce-n slujba Lui divinã
voiţi pe veci sã vã predaţi
de şapte ori pe zi-n luminã
fiinţa-ntreagã vã spãlaţi.

Ce sfânt se cere sã ne fie
şi gând şi cuget ne-ncetat,
ca sã venim cu vrednicie,
spre Tronul Tãu înfricoşat.

Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”

Nu mi-am pierdut nici una din vorbele rostite
pe-o cale cunoscutã s-au înşirat pe rând
şi-au mers sã mã aştepte acolo unde-odatã
pe ultima urmând-o, voi fi şi eu curând.

Nu mi-am pierdut nici una din urmele vieţii
pe care-n zi sau noapte, cu vinã sau cu har,
le-am semãnat prin locuri, prin inimi şi prin clipe
– le voi gãsi-adunate odatã toate iar.

M-aşeaptã toate-toate la capãtul de-aproape
cu zâmbet sau cu lacrimi, cu slavã sau mustrãri
sã-mi apere lumina şi numele de moarte
sau Celui Drept sã-mi cearã plãtitele ocãri.,

– O, dragi cântãri alese, veniţi atunci spre mine
cu dragostea cu care m-am dus şi eu spre voi,
cum eu v-am pus podoabe sã fiţi voi mai frumoase
sã-mi puneţi şi voi mie în Ziua de Apoi.

Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”

Tu, Care eşti din Veşnicie
Unul şi Una cu Tatăl,
mai nainte de orice început,
Care erai când nu era nimic,
nici adâncuri, nici înălţimi,
nici cea dintâi fărâmă
din pulberea lumilor,
când nu erai Cuvântul, ci numai Ideea,
– atunci Tu erai Desfătarea (Prov. 8, 22-30)
Celui ce prin Tine a făcut Totul
şi fără Tine nimic (Ioan 1, 1-3).

Tu, Capul şi Stâlpul întregului Sistem
al Creaţiunii Tale
din Eternitate şi Nemărginire,
Tu susţii totul şi îndrumi,
cuprinzi şi controlezi,
Tu, Stăpânul şi Împăratul Biruitor
Care ai câştigat toate bătăliile
şi n-ai pierdut nici una… (Apoc. 19, 11-16)

Binecuvântează Oştirea Numelui Tău
care este încă în luptă pe pământ
– cum ai binecuvântat Oştirea Ta
care este acum triumfătoare în cer –
şi poartă tot mai strălucit Steagul Tău
pe care l-ai dat primului nostru stegar,
până ce îl vei primi de la ultimul;
apoi aşază acest steag fericit cu Mâna Ta
la Dreapta Tronului Tău Veşnic,
ca semn că am ajuns Acolo
biruitori…

Amin.

Traian Dorz

Rezumat al vieţii şi activităţii Părintelui Iosif Trifa – întemeietorul Oastei Domnului

Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl de înmormântare sau ca o mângâiere…

Ce măreţ şi ce liniştit intrase în veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, solemn şi calm ca o corabie care a luptat o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unei vrăjmaşe furtuni, iar acum, în lumina unui strălucitor răsărit, intră zdrenţuită, dar biruitoare, în portul liniştit, mântuitor.

Din pricină că îi eram încă atât de aproape, nu-i puteam vedea adevărata lui măreţie…

De ce oare a vrut el să rămână singur chiar în ultima lui clipă? Nu ştiu.

Poate, pentru ca frumuseţea fericitei sale întâlniri cu Dulcele său Mântuitor să-i fie deplin slobodă; prezenţa mea ar fi stingherit această intimitate sfântă… Poate pentru că mila şi iubirea noastră îi deveniseră prea grele… Poate pentru că trebuia să plece, iar prezenţa noastră îl prea reţinea… Citeşte în continuare »

În ziua din februarie 1950, când se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferinţe a Părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:

Eram chemat la primăria din satul unde locuiam, să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.

Într-un timp, cineva intră unde lucram eu şi îmi spuse că sunt chemat până afară. Am ieşit pe sală.

Acel cineva care mă chemase era în uniformă de căpitan. Mă întrebă aspru:

– Cum te numeşti?

Îmi spusei numele.

– Eu sunt şeful Securităţii. Vii cu mine imediat, aşa cum eşti! Nu mai faci nici o mişcare. Ai înţeles?

Şi îmi arătă uşa de la ieşire. Am ieşit înaintea lui. Afară era o zi frumoasă şi călduţă. Era pe la amiază.

În faţa primăriei, pe câmpul gol, era o mulţime de săteni care săpau la o fântână pentru sat. Toţi lăsaseră lucrul şi se uitau după mine cum eram dus arestat de către omul stăpânirii. Citeşte în continuare »

februarie 2017
L Ma Mi J V S D
« Ian    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR