Mergi la CUPRINS-ul cărţii: „Ce este Oastea Domnului”

10. Apostolatul laicilor (mirenilor)

Noi, cu Oastea Domnului, lucrăm mai mult în cadrele aşa-numitului apostolat laic. Adică, îi chemăm şi pe mireni la lucru pentru vestirea Domnului, pentru vestirea mântuirii.

Nici acest lucru nu e o „noutate“ a noastră. Apostolatul laic este porunca Scripturii. Începând de la cele două femei – Samarineanca şi Maria Magdalena, care s-au făcut nişte vestitoare ale Domnului, după ce L-au aflat pe Domnul – de-a lungul tuturor Scripturilor, aflăm apostolatul laicilor şi porunca acestui apostolat. E destul să amintim cuvântul Apostolului Iacov: „Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate“ (Iacov 5, 20).

Orice suflet, care L-a aflat cu adevărat pe Domnul, se face un vestitor al Domnului. Aşa a fost la începutul creştinismului, aşa trebuie să fie şi azi.

Lumea însă vede o „noutate primejdioasă“ şi aici. O vede tocmai pentru că s-a stins creştinismul cel dintâi, creştinismul cel viu, cel mărturisitor şi vestitor. S-a stins şi în cei în care ar trebui să ardă cu putere. Cum scrie într-un loc fratele Oprişan: „Până nu mult în urmă, noi, laicii, eram turma, oile. Atât! Oile aveau, în înţelegerea vremii, numai lâna şi laptele. Atât! Altă chemare nu aveau“.

Dar în folosirea apostolatului laic, pe lângă Sfânta Scriptură, mai avem şi îndemnul unui mare şi Sfânt Părinte bisericesc: Sfântul Ioan Gură de Aur.

↑ sus ↑

Ce spune Sf. Ioan Gură de Aur

Acest Sfânt Părinte a fost cel mai înflăcărat vestitor al apostolatului laic. Noi de la acest Sfânt Părinte am luat învăţătura cu apostolatul laicilor şi la acest Dascăl mare îi trimitem pe toţi cei care strigă după noi că „am trezit oile“.

În cele ce urmează, dăm o seamă din învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur despre apostolatul laicilor.

↑ sus ↑

„Nu aruncaţi totul asupra noastră!“

Tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel: „întru toată înţelepciunea, învăţându-vă şi înţelepţindu-vă pe voi înşivă“, Sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele:

„Nu aruncaţi totul asupra noastră! sunteţi oi cuvântătoare şi nu necuvântătoare. Dacă cei învăţaţi s-ar fi apucat să înveţe şi ei pe alţii, ar fi progresat lucrul nostru şi ne-ar fi venit şi nouă în ajutor. Spune-mi, dacă cineva s-ar duce la un dascăl învăţat şi ar rămâne acolo un timp îndelungat spre a învăţa literele alfabetului, oare prin aceasta nu ar fi el spre sarcina şi îngreuierea dascălului?

Pe timpul Apostolilor, nu era aşa, ci, întruna, cei ce ieşeau de la învăţătură, înlocuiau pe dascălii lor în învăţarea altora. Numai aşa au putut Apostolii să cutreiere lumea întreagă, nefiind ei legaţi într-un singur loc. Însă voi mă ţineţi pe loc ca pironit… totul aruncaţi asupra noastră. Voi ar trebui nu numai să învăţaţi de la noi, ci să învăţaţi şi voi pe alţii. Voi însă toate le lăsaţi în sarcina noastră şi de aceea avem o mare greutate“.

↑ sus ↑

Dascălul şi alfabetul

Tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel: „Zidiţi-vă unul pe altul“, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Este cu putinţă deci de a fi oricine dascăl. Împărţiţi cu mine, vă rog, slujba aceasta! Eu vă vorbesc în public, dar şi voi, fiecare, în particular; şi, fiecare, să ia în mâini-le sale mântuirea aproapelui. După cum sunt dascăli şi printre copiii ce învaţă literele alfabetului (adică după cum în şcoală dascălii pun pe copiii cei mari să arate celor începători literele alfabetului), tot aşa şi în Biserică, pentru că Apostolul (adică Pavel) nu voieşte ca dascălul să fie supărat de toţi. Şi de ce? Pentru că mari bunuri vor ieşi de aici. Atunci osteneala dascălului nu va rămâne zadarnică, ci fiecare dintre şcolarii lui, imitându-l, va deveni iute şi el un dascăl şi va avea aceeaşi îngrijire faţă de alţii, precum a avut-o dascălul către el…

Astfel, să îndreptăm şi noi pe alţii! Să nu zici: «dacă doară are el minte… ce mă priveşte pe mine?». Apoi ascultă de la noi, că nu are, fiind el beat şi orbit de patimi.

Aşadar, să nu zici: «Ce mă priveşte pe mi-ne?», «căci fiecare, îşi va purta sarcina sa» (Galateni 6, 5), căci şi în sarcina ta se va pune un mare păcat, adică acela că, văzând pe fratele tău rătăcit, tu nu l-ai îndreptat.

Teme-te de păţania celui dintâi care a zis această vorbă: «au doară păzitorul fratelui meu sunt eu?» (Facere 4, 9). Întocmai aici aduce şi vorba «ce mă priveşte pe mine?», «ce-mi pasă mie de alţii?»“.

↑ sus ↑

Fiecare creştin trebuie să fie o „lumină“, o „sare“, un „aluat“

„Cum că noi – zice mai departe Sf. Ioan Gură de Aur – nu trebuie să ne îngrijim numai de noi, ci şi pentru alţii, Hristos ne-a arătat-o lămurit, când ne-a numit sare, aluat şi lumină (Matei 5, 13–14 şi 13, 33). Căci anume aceste lucruri sunt folositoare şi de mare preţ pentru alţii. Lumina luminează şi se arată nu pentru dânsa însăşi, ci pentru acei care şed în întuneric. Şi tu eşti o lumină, – nu pentru ca să ai lumină pentru tine singur, ci pentru ca să poţi întoarce şi pe cei rătăciţi. Căci ce le foloseşte lumina, dacă ea nu poate sluji celor ce şed în întuneric? Şi ce foloseşte un creştin, dacă el nu câştigă pe nimeni la fapta cea bună?

Tot aşa, sarea nu se sărează pe sine însăşi, ci împiedică alte trupuri să nu treacă în putreziciune şi nu le lasă să se piardă. Asemenea trebuie să faci şi tu! Dacă Dumnezeu te-a făcut sare duhovnicească, tu eşti dator a săra şi a împrospăta mădularele care trec în putreziciune, adică pe confraţii tăi care sunt leneşi şi cugetă cele pământeşti; a-i elibera de lene ca de putreziciune, şi iarăşi a-i lega cu trupul Bisericii.

Tot pentru aceasta, Dumnezeu te-a numit aluat. Căci şi aluatul nu se dospeşte pe sine însuşi, ci plămădeala, oricât de mare sau mică ar fi ea. Aşa trebuie să fiţi şi voi! Chiar dacă aţi fi puţini după număr, totuşi după credinţă şi după râvna cea cucernică trebuie să fiţi puternici şi tari. Deci, precum aluatul nu este slab, cu toată micimea lui, ci prin puterea sa cea lăuntrică covârşeşte toată plămădeala, aşa şi voi puteţi în-toarce la râvnă un număr mult mai mare, numai dacă veţi voi.

A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalţi oameni, nu este un păcat mic, ci aceasta merită o pedeapsă aspră şi neînlăturată, cum s-a întâmplat robului aceluia din Evanghelie care a îngropat talantul său în pământ!“

↑ sus ↑

„Chiar de-ai mânca cenuşă“…

„Cel ce a dus înapoi talantul întreg a fost amarnic pedepsit, fiindcă nu l-a înmulţit. Deci şi tu, frate, de ai sta nemâncat, chiar de ai dormi pe pământ, chiar de-ai mânca cenuşă şi ai plânge întruna, iar pe altul cu nimic nu-l foloseşti, să ştii că nimic n-ai făcut… Dacă te leneveşti de a îngriji de fratele tău, nu te vei putea mântui… Gândeşte-te că dacă, spre pildă, s-ar aprinde casa vecinului tău, iar tu, gândindu-te numai la interesele tale, nu ai sări în ajutor, ci, încuindu-te în casă, ai sta acolo, ce pedeapsă vei avea? Focul aruncându-se asupra casei tale, vei arde şi tu, fiindcă n-ai înţeles interesul aproapelui tău… Nu este cu putinţă a te mântui în alt mod, iubitule; şi chiar de-ai ajunge la cea mai înaltă înţelepciune, iar de cei pierduţi neglijezi a te interesa, nimic nu vei câştiga înaintea lui Dumnezeu.

Pentru aceea – zice mai departe Sf. Ioan Gură de Aur – fiecare dintre noi este dator să mântuiască şi pe alţi fraţi, ca, la Judecata cea Viitoare, să-L întâmpinăm pe Hristos cu multă îndrăznire şi să-I aducem ca plocon sufletele oamenilor celor ce erau rătăciţi. Şi, pentru unii ca aceştia, chiar de ne-ar şi bate, chiar de ne-ar şi omorî, tot să răbdăm, numai pe dânşii să-i mântuim, pentru că şi cei bolnavi şi neputincioşi de multe ori înjură şi gonesc pe doctori, iar noi numai una dorim, adică să vedem sănătatea celui ce ne înjură. “

↑ sus ↑

Când cade boul sau măgarul

„N-ai auzit ce-a poruncit Dumnezeu iudeilor? Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi să ia povara de pe măgar (Ieşire cap. 23, 4–5).

Deci, de vreme ce zice Dumnezeu iudeilor să nu lase să piară dobitoacele vrăjmaşilor lor, şi noi, văzând sufletele fraţilor noştri în toate zilele căzute şi surpate de diavol, să nu le luăm amin-te? Dar cum nu este aceasta o mare neomenie şi fire dobitocească, să nu dăm noi atâta ajutor oamenilor cât aceia dobitoacelor celor necuvântătoare?“

↑ sus ↑

„Lăcrimează şi tremură pentru cel păcătos! Sărută-i mâinile şi picioarele!“

„Vezi pe vreun frate leneş pentru mântuirea lui? Lăcrimează şi te roagă lui Dumnezeu pentru dânsul! Ia-l cu tine îndeosebi şi-l îndreptează, şi-l sfătuieşte, şi-l roagă, precum făcea Apostolul Pavel, acolo unde zicea că voi plânge pe mulţi din cei ce au păcătuit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia lor şi de curvie.

Aşa şi tu, arată dragostea către cel păcătos! Mângâie-l pe dânsul şi nu-l mustra că a păcătuit, ci-i fă mătănii până la pământ, apucă-l şi-i sărută picioarele şi mâinile, nu-ţi fie ruşine, de vrei să-i mântuieşti sufletul, cum fac şi doctorii cei învăţaţi: când văd pe cei bolnavi că nu primesc nici o doctorie, îi roagă pe ei să primească doctoria sănătăţii lor. Deci aşa fă şi tu, chiar şi de te-ai osteni până la moarte, ca să înţelepţeşti pe fratele tău, sfătuindu-l şi îndreptându-l, până când se va întoarce şi se va lăsa de rele. Şi ceea ce faci tu pentru cel păcătos o socoteşte Dumnezeu în loc de mare mucenicie.“

↑ sus ↑

„Chiar de te şi înjură“

„Pentru aceea, frate, nu înceta niciodată a învăţa şi a îndrepta pe fratele tău, chiar de te şi înjură şi te înfricoşează că îţi va face pagubă. Toate acelea să le suferi cu multă răbdare, până când vei dobândi mântuirea sufletului lui, că de-ţi va fi el ţie vrăjmaş rău şi tare, iar Dumnezeu îţi va fi prieten şi ajutor, nu numai aici în această lume, ci mai vârtos în Ziua aceea a Judecăţii, dar mare îţi va dărui.

A face cineva milostenie la săraci, mare lucru este şi de mântuire, dar mai mare este a scoate cineva pe altcineva din rătăcirea necredinţei şi a păcatului, pentru că sufletul nu are răscumpărare nici cu toată lumea. Dacă ai da mii de avuţii, nu poţi să faci atât cât ai întoarce un suflet la credinţă.

Iar dacă pe cel necredincios nu-l vei putea pleca astăzi sau mâine să te asculte sau chiar niciodată, tu nu te descuraja, căci tot ai plata gata de la Dumnezeu.“

↑ sus ↑

Ce spune un vestit teolog despre apostolatul laicilor (mirenilor)

Un vestit teolog rus, refugiat din Rusia la Paris, Sergiu Bulgakoff, a scos o carte intitulată «Ortodoxia». Cartea a avut mare răsunet în lumea teologică din Apus. Vestea ei a pătruns şi la noi. E una dintre cele mai bune cărţi, în care se precizează în chip minunat şi rosturile apostolatului laic.

„În Biserică – zice acest teolog – se află păstori şi păstoriţi; se află deci două părţi: cei care învaţă şi cei care sunt învăţaţi. Autoritatea învăţământului Bisericii nu poate să fie împuţinată fără urmări (adică învăţământul în Biserică revine în primul loc preoţilor).

Dar aceasta nu înseamnă deloc că întregul învăţământ aparţine exclusiv ierarhiei (preoţilor) şi că laicii sunt cu totul lipsiţi de el, neavând decât datoria de a primi în mod pasiv învăţătura predată. Un astfel de punct de vedere împarte societatea bisericească în două părţi: partea activă şi partea pasivă.

Acest lucru nu corespunde adevăratei esenţe a creştinismului şi trebuie să opunem, împreună cu protestanţii, la această idee, concepţia preoţiei universale şi a sfinţeniei poporului lui Dumnezeu (locul de la I Petru 2, 9 unde se spune: «Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa»). Următoarele cuvinte ale Mântuitorului sunt adresate acestui popor, sunt adresate tuturor credincioşilor, întregii creştinătăţi, nu numai ierarhiei singure (cum cred de obicei ultra ierarhiştii): «Mergând, învăţaţi toate popoarele!» sau şi: «Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura!» (Marcu 16, 15).

Dacă săvârşirea Tainelor, dacă, în special, punerea mâinilor era prerogativa Apostolilor (şi, mai târziu, a ierarhiei instituite de ei), predicarea Evangheliei era, în aceeaşi măsură, considerată ca opera tuturor credincioşilor; căci fiecare credincios este chemat de Mântuitorul Însuşi a mărturisi (şi prin aceasta tocmai a predica) înaintea oamenilor. Şi cu adevărat vedem că predicarea lui Hristos se face, încă de la început, nu numai de către Apostoli, ci şi de credincioşi în general (Fapte, cap. 6, 5; cap. 8, 5, 12, 14, 28–36); şi nu numai de bărbaţi, ci şi de femei, dintre care unele sunt cinstite de Biserică la fel cu Apostolii, tocmai pentru motivul predicării Evangheliei (de ex. Sfânta Nina – apostol al Georgiei, pe urmă Sfânta Tecla – martiră şi altele).

Misiunea creştină nu este mărginită de prerogativele ierarhice, ci ea este datoria fiecărui creştin, care spune despre el însuşi: «cred şi mărturisesc» şi care, chiar prin aceasta, predică. Marile fapte ale martirilor, care mărturiseau credinţa lor, erau cele mai bune dintre predici.

În sfârşit, dacă se are în vedere propovădui-rea nu numai printre cei ce nu cred, ci şi printre creştini, se vor găsi de asemenea în Scriptură numeroase mărturii despre rolul activ al laicilor. Să notăm, de altfel, că Scriptura nu cunoaşte acest cuvânt de «laici»; ea numeşte pe creştini foarte simplu cu numele de «credincioşi», de «ucenici», de «fraţi» etc. Laicii participă deci la învăţământ, aşa încât există un dar special de învăţământ (Iacov 5, 19–20; I Tes. 5, 11; Evrei 3, 13; Gal. 6, 1–10; I Cor. 14, 26; Col. 3, 16; I Tim. 1, 7; 3, 2; 5, 17; I Petru 4, 10–11).

Dar, dacă laicii n-au dreptul să predice în timpul slujbelor (după cum ei n-au puterea să celebreze slujbele în timpul cărora Cuvântul este predicat), ei nu sunt lipsiţi de dreptul de a predica în biserică, în afară de slujbe, şi cu atât mai mult ei pot să predice în afară de biserică.

În Biserică nu are loc muţenia şi ascultarea oarbă, căci Apostolul spune: «Hristos ne-a scos la libertate; rămâneţi deci tari şi nu vă prindeţi din nou în jugul robiei» (Gal. 5, 1). Mirenii nu sunt deloc un subiect pasiv al administraţiei, cu singura obligaţie de a asculta de ierarhie; ei nu sunt în oarecare fel vas gol de harisme (de daruri), pe care ierarhia l-ar umple.

Se poate considera starea mireană ca o demnitate sfântă; titlul de creştin a făcut din ei «poporul lui Dumnezeu, preoţie împărătească» (I Petru 2, 9).

Laicii participă, într-o anumită măsură, la pregătirea Tainelor; preotul, în mod strict vorbind, nu trebuie să îndeplinească Tainele singur, fără popor. Cu alte cuvinte, el administrează Tainele cu poporul, şi laicii le „co-administrează“ cu el.

În sânul organismului spiritual al Bisericii, totul se îndeplineşte în unitatea dragostei şi nu este nici un organ care să poată exista fără să depindă de celelalte“.

↑ sus ↑

« Capitolul 9Capitolul 11 »

5 Răspunsuri pentru “Ce este Oastea Domnului – Capitol 10”

februarie 2017
L Ma Mi J V S D
« Ian    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR