Mergi la CUPRINS-ul cărţii: „Ce este Oastea Domnului”

12. Toţi cei care intră în Oaste

Toţi cei ce intră în Oastea Domnului trebuie să ştie un lucru: vor avea multe de suferit. Vor avea multe de suferit, căci biruinţa se câştigă şi prin suferinţă. Acest lucru l-a spus lămurit Însuşi Mântuitorul. Iisus Mântuitorul a spus limpede că toţi cei ce vor crede în El vor avea de suferit prigoane şi necazuri. „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33). „Dacă pe Mine M-au urât, şi pe voi vă vor urî“, „… dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni… şi veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu“ (Luca 21, 12; Ioan 15, 20; Matei 10, 22). „Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi“, zice Apostolul Pavel (II Tim. 3, 12). Să nu uităm că Mântuitorul, înainte de toate, a fost un Miel – Mielul lui Dumnezeu – Care a biruit prin răbdare, tăcere şi suferinţă.

Mântuitorul a fericit pe cei ce suferă, pe cei ce plâng. „Fericiţi veţi fi – zicea Mântuitorul – când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni… , fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi vă vor izgoni dintre ei“ (Matei 5, 1–12 şi Luca 6, 20–23).

În lupta mântuirii sufleteşti, suferinţa îşi are şi ea însemnătatea ei; o însemnătate foarte mare. „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, – zicea Apostolul Pavel – nu numai să credeţi în El (Iisus), ci să şi pătimiţi pentru El“ (Filipeni 1, 29).

Biruinţa se câştigă şi prin suferinţă. „Iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos“ (II Timotei 2, 3). „Cel ce va lupta şi va răbda până la sfârşit, acela se va mântui“ (Matei 24, 13).

Un ostaş adevărat e acela care ştie suferi. Ştiţi pe cine urăşte mai mult diavolul? Pe omul care vrea să sufere. Pe omul care ştie să sufere.

Dar Mântuitorul nu ne lasă singuri în vreme de suferinţă. Darul şi puterea lui Dumnezeu se arată tocmai pe vreme de încercare, de suferinţe şi prigoane. În acest înţeles zicea Apostolul Pavel: „Am plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab atunci sunt tare… În slăbiciunile mele se adevereşte puterea lui Hristos“ (II Cor. 12, 9–10). Suferinţa pentru Hristos dă celor credincioşi o plăcere, o bucurie, o mulţumire sufletească.

Despre creştinii cei dintâi, zice într-un loc Scriptura că, după o bătaie de nuiele, „au plecat bucurându-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele Domnului Iisus Hristos“ (Fapte 5, 40–41).

↑ sus ↑

Ai intrat în Oaste? Vei primi îndată atacul lui Satana!

A intra în Oastea Domnului înseamnă a intra în declaraţie de război cu Ispititorul diavol.

Ai intrat în Oaste? Ai intrat cu adevărat în Oaste? Vei avea îndată atacul lui Satana!

Ai intrat în Oaste? Apoi să ştii, dragul meu, că s-a sfârşit cu „liniştea“ ta de mai nainte. Se vor porni îndată contra ta hulele, batjocurile, prigoanele. Dar tu să nu te miri de lucrul acesta şi, mai ales, să nu te sperii! Acest lucru trebuie să se întâmple, e firesc să se întâmple.

Oare de ce? Pentru că diavolul se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios. Până când omul petrece în fărădelegi, are „linişte“. Diavolul nu se ocupă mai de-aproape cu el; doarme diavolul liniştit, ştiindu-l cucerit pentru împărăţia iadului.

Dar îndată ce omul începe a se trezi la o viaţă nouă, se trezeşte şi diavolul şi mişcă toate meşteşugurile lui ca să nu-şi piardă credinciosul.

Aşa e şi cu tine. Până când ai trăit în „lume“, în păcate, ai avut „linişte“. Acum însă ai necazuri, pentru că Satana se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios.

Deci nu te speria de cele ce vin peste tine, după ce ai intrat în Oaste. Ar fi mai rău dacă n-ar veni. Ar fi un semn rău că n-ai intrat cu adevărat în Oaste.

Când cineva intră cu adevărat în Oaste, diavolul începe îndată atacul contra lui. Acest atac este intern şi extern.
Unul dintre cei intraţi în Oastea Domnului îmi scrie că, de când a intrat în Oaste, îl chinuie par-că şi mai mult patima beţiei şi celelalte patimi ce le-a avut. Acesta este atacul cel intern, lăuntric. Când omul se hotărăşte la o viaţă după Evanghelie, Satana pune foc mai mult în patimile ce le-a avut, şi miere mai multă pe otrava plăcerilor. Tânărului din Evanghelie i s-a făcut mai rău când S-a apropiat Mântuitorul de el cu mântuirea (Marcu 9, 14-29). Diavolul făcea ultimele zvârcoliri, ca să nu-l scape din lanţurile lui.

În atacurile sale, Satana foloseşte apoi lu-mea şi pe „oamenii cei lumeşti, care nu primesc lucrurile Duhului, căci pentru ei sunt o nebunie“ (I Corinteni 2, 14). Pe „oamenii lumeşti“ îi foloseşte Satana să ispitească cu ajutorul lor pe cei intraţi în Oaste; să-i batjocorească şi să-i prigonească.

↑ sus ↑

„Miles Cristi“

Un vestit general francez, De Sonis, a lăsat să i se scrie pe mormânt numai două cuvinte latineşti: MILES CRISTI, ceea ce înseamnă „ostaşul lui Hristos“.

Voia să spună generalul, prin aceste cuvinte, că toată gloria sa şi toate biruinţele sale le-a câştigat prin credinţă, considerându-se pe sine ca un umil ostaş în marea Oaste a celor credincioşi Domnului Hristos.

Să trăim şi noi, ostaşii Domnului, o viaţă de luptători şi biruitori, pentru ca, la sfârşitul vieţii, să ni se pună pe crucea de la capul mormântului numele ce l-am purtat: „ostaşul Domnului Hristos“.

↑ sus ↑

„Câţi ai adus cu tine?“

Un vestitor al Domnului se dăduse pe lene şi slăbise cu râvna. Din fierbinte, se făcuse rece. Din această amorţeală, îl trezi un vis.

Într-o noapte, visă că murise şi, ajungând în faţa lui Dumnezeu, fu întrebat: „Câţi ai adus cu tine?… Unde-s cei aduşi cu tine?“…

Vestitorul se uită în jurul său, dar nu văzu pe nimeni. O spaimă mare îl cuprinse. Inima începuse a-i bate cu putere. Dar Dumnezeu îl linişti zicându-i: „Mergi încă o dată în lume, dar bagă de seamă: când vei veni, să nu mai vii singur!“. Deşteptându-se din somn, vestitorul se puse iar pe lucru şi aduse la Domnul mulţime mare de suflete.

Să luăm pe sufletul nostru şi noi, ostaşii Domnului, această istorioară! Toţi care am aflat pe Domnul datori suntem să aducem la El şi alte suflete pierdute. În Ziua de Apoi, Domnul ne va întreba câte suflete am adus cu noi fiecare dintre noi.

Să căutăm neîncetat suflete pierdute şi să le aducem la Mântuitorul!

↑ sus ↑

„Caut pe fraţii mei“

Fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie un căutător de fraţi!

„Şi Israel a zis către Iosif: «fraţii tăi pasc oile la Sihem, vino dar să te trimit la ei». Şi el a zis: «Iată-mă, sunt gata!». Apoi Israel a zis către Iosif: «Du-te şi vezi de sunt sănătoşi fraţii tăi şi oile, şi să-mi aduci răspuns!»“… Şi Iosif s-a dus la Sihem. După aceea l-a găsit un om rătăcind pe câmp. Şi l-a întrebat omul acela şi i-a zis: «Ce cauţi?» – iar el a zis: «Caut pe fraţii mei»“ (Facere 37, 14–16).

Ce frumoasă istorie! Ce pildă de ascultare din partea lui Iosif! „Vino să te trimit la fraţii tăi!“ „Iată-mă, sunt gata!“. Dar această pildă a lui Iosif, căutător de fraţi, Biblia o pune în faţa noastră cu o poruncă: Şi noi trebuie să facem slujba aceasta. Şi noi trebuie să fim căutători de fraţi. Orice creştin viu şi luptător trebuie să fie – să se facă – un căutător de fraţi… Trebuie să se intereseze de sănătatea cea sufletească a fraţilor săi.

Aş putea întări această poruncă cu multe, multe locuri din Biblie. Amintesc aici numai cuvintele Apostolului Iacov: „Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirile căii lui, va mântui un suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate“ (Iacov 5, 20).
„Caut pe fraţii mei!“ Ce slujbă frumoasă este aceasta! Să o luăm pe sufle-tul nostru, mai ales noi, ostaşii Domnului! Fie-care ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie – să se facă – un căutător de fraţi. Noi trebuie să stăm mereu sub porunca Domnului:
– Mergeţi la fraţii voştri şi vedeţi cum stau cu sănătatea cea sufletească!

Dar nu este uşoară această slujbă. Greutăţile ei ni le arată şi istoria lui Iosif. Iosif a căutat pe fraţii săi, dar ce s-a întâmplat când i-a aflat? Fraţii l-au întâmpinat de departe cu batjocuri, strigând: «Iată, vine visătorul!» (Facere 37, 19).

Aşa se întâmplă – şi se va întâmpla – şi cu noi. Pe căutătorii de fraţi, lumea şi oamenii cei lumeşti îi întâmpină cu batjocuri. Când te apropii de oamenii cei lumeşti cu chemările mântuirii, de departe te întâmpină cu batjocuri de acestea: Iată vine „pocăitul“!… ; iată vine iar „sfântul“ ce-la!… ; iar vine pe capul nostru „călugărul“!… ; grijiţi, măi, că vrea să ne facă şi pe noi călugări şi sfinţi!…

Fiecare căutător de fraţi, fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să se aştepte la bat-jocuri. Batjocura – asta-i cea dintâi armă pe care diavolul o foloseşte contra unui creştin viu şi luptător. Batjocura! Asta-i cea dintâi probă de foc pentru ostaşii Domnului şi căutătorii de fraţi. Cine nu poate suporta această probă – acela nu poate fi ostaş în „Oastea Domnului“.

Omul cel lumesc nu se teme de nimic aşa de mult ca de această primă armă a diavolului: de batjocură; însă omul cel duhovnicesc o respinge cu bărbăţie.

Dar chemările mântuirii nu întâmpină numai batjocuri, ci şi prigoane mai mari. Pe Iosif, fraţii lui l-au dezbrăcat de haine şi era să-l omoare. Pe urmă l-au aruncat într-o fântână şi, de aici, scoţându-l, l-au vândut.

Cam aşa se întâmplă de multe ori şi azi. Atâţia şi atâţia dintre ostaşii Domnului au fost purtaţi cu cărţile în spate pe la posturile de jandarmi.

„Caut pe fraţii mei!“ Ce slujbă frumoasă, dar şi ce grea! Însă, orice ar fi să ni se întâmple, noi, ostaşii Domnului, trebuie să stăm mereu sub porunca Domnului: Mergeţi la fraţii voştri şi vedeţi de sunt sănătoşi cu sufletul! Da, Doamne! Iată-ne, stăm gata!… Orice ar fi să ni se întâmple, noi stăm gata!

↑ sus ↑

„Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa Vieţii!“

Să luptăm cu vitejie pe fronturile mântuirii sufleteşti! Să ne îmbărbătăm la luptă, gândindu-ne neîncetat că Domnul este cu noi! Şi dacă El este cu noi, trebuie să învingem!

Un soldat îmi spunea că, în luptele din timpul războiului, regele Ferdinand se cobora în tranşeele soldaţilor şi, prin prezenţa sa, însufleţea armata.

Acelaşi lucru îl face şi Regele nostru Cel Ceresc. El Se coboară în tranşeele noastre şi petrece cu noi, ca să ne încurajeze la luptă şi să ne ducă la biruinţă. „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor“ (Matei 28, 20).

Prezenţa regelui în mijlocul armatei, face mai mult decât mii de soldaţi. Prezenţa Regelui Ceresc în fronturile noastre sufleteşti, face mai mult decât toate silinţele şi năzuinţele noastre.

Dar regele Ferdinand îşi îmbărbăta armata nu numai cu prezenţa sa, ci şi cu făgăduinţa că, la sfârşitul războiului, le va da pământ. Ostaşilor luptători li s-a vestit prin tranşee un ordin de zi, prin care regele le spunea în chip solemn: „Vouă, iubiţilor ostaşi luptători, vă spun eu, regele vostru, Ferdinand, că, pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, vi se va da pământ… Eu, regele vostru, vă spun acest lucru!“…

Acelaşi lucru îl face şi Regele nostru Cel Ceresc, Iisus Hristos. El ne îmbărbătează la luptă nu numai prin prezenţa Sa în mijlocul nostru, ci şi cu făgăduinţa că, la sfârşitul războiului, ne va da şi nouă un „loc“.

„În casa Tatălui Meu – ne zice Domnul – multe lăcaşuri sunt… Eu Mă duc să vă pregătesc vouă loc… ca acolo unde Eu sunt şi voi să fiţi“ (Ioan 14, 2–3).

Ferice de cel ce va fi împroprietărit cu un astfel de loc ceresc!

Ferice de cel ce va lupta până la sfârşit! Mare plată şi răsplată cerească va primi.

Un ostaş din Oastea Domnului – I. Cercel, din Sebeşul de Jos – ne spunea odată că oamenii au scornit în sat zvonul că el „capătă de la Sibiu câte 50. 000 lei de fiecare om pe care îl înscrie în Oastea Domnului“.

O, dragul nostru luptător, spune oamenilor că pentru acest lucru capeţi o plată ceva şi mai mare decât 50. 000 de lei. Spune-le că, de fiecare suflet pe care-l aduci la Domnul, capeţi o plată şi răsplată faţă de care averile tuturor oamenilor din Sebeş nu valorează nimic. Un suflet e mai scump decât toate bogăţiile lumii şi decât toţi banii pământului. Aşa e şi plata şi răsplata celui ce aduce suflete la Mântuitorul.

↑ sus ↑

Santinela credincioasă

Istoria păstrează pilda unui soldat viteaz care fusese pus de santinelă într-un loc de mare însemnătate. Era iarnă cu viscol şi ger. Mulţi alţi soldaţi îşi părăsiră postul şi fugiră, dar soldatul cel credincios rămase la postul său, punându-şi în cumpănă jertfa vieţii. El îngheţă la postul său cu suliţa în mână, rezemat de un arbore.

Când veni regele şi-l văzu, îşi luă coroana de pe cap şi o aşeză câteva clipe pe fruntea mortu-lui, zicând: „Slujitori credincioşi ca sol-datul acesta sunt slava şi puterea coroanei mele“.

Scumpul meu frate ostaş! Domnul ne-a aşezat şi pe noi în diferite posturi de priveghere şi de luptă. În pilda soldatului de mai sus să rămânem şi noi neclintiţi la postul ce ni s-a încredinţat! Orice viscol de ispite sau prigoane s-ar ridica, să stăm neclintiţi la post, ca o santinelă credincioasă a Domnului! Să murim în slujba Domnului şi El va răsplăti bogat credinţa noastră!

Regele din istoria de mai sus a aşezat pentru o clipă coroana sa pe capul santinelei credincioase. Regele nostru Cel Ceresc va aşeza pe capul nostru pentru o veşnicie cununa Vieţii celei veşnice.

Scumpul meu frate din Oastea Domnului! Fii credincios până la moarte şi Domnul îţi va da cununa Vieţii de veci! (Apocalipsa 2, 10). Să luptăm cu credinţă şi bărbăţie până la sfârşitul vieţii noastre şi Domnul ne va răsplăti cu cununa Vieţii veşnice!

↑ sus ↑

În Oaste avem şi dezertori

Iată pe ostaşul care, „la vreme de ispită“, se clatină!

Ca orişice armată, Oastea Domnului îşi are şi ea dezertorii ei, adică acei care au părăsit frontul luptei sufleteşti în care făgăduiseră că intră. Au părăsit acest front şi s-au dat prizonieri diavolului, adică s-au întors iar în mocirla fărădelegilor din care ieşiseră. Au căzut pe câmpul de luptă al mântuirii sufleteşti, înfrânţi de patimi şi ispite.

Această dezertare începe cu o clătinare. În faţa ispitelor, unii încep a se clătina.

O lege a războaielor aceasta este: Orice poziţie cucerită trebuie întărită şi apărată, căci, după cuprinderea ei, urmează contraatacul vrăjmaşului.

Aşa e şi în lupta mântuirii sufleteşti.

Cei ce nu se întăresc mereu cu priveghere şi rugăciune, cei ce stau pe loc şi nu înaintează mereu în lupta mântuirii, sunt în chipul de alături. Inima lor e ca o cetate biruită de ispitele Satanei. O! ce lucru grozav este un ostaş al Domnului care se clatină şi cade! Un astfel de ostaş dă dovadă că n-a fost un „aluat dospit“ pentru slujba Domnului… , n-a trecut cu adevărat prin „naşterea din nou“, căci „oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea şi cel rău nu-l poate atinge“ (I Ioan 5, 4).

Iată, alături, chipul celui ce a dezertat din frontul mântuirii sufleteşti. Acest chip grozav nu e o născocire. El se află zugrăvit – în cuvinte – tocmai aşa în Evanghelia de la Luca.

Ascultaţi ce zice Mântuitorul despre un astfel de dezertor:

„Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi, ne-găsind, zice: «mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit!» Şi, venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el, şi, intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi“ (Luca 11, vers. 24–26).
Acelaşi lucru îl spune şi Apostolul Petru în cuvintele: „Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se în-curcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-a făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce a cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat, la noroiul mocirlei lui. “ (II Petru 2, 20–22).

O! ce lucru grozav este un dezertor din Oastea Domnului! Un astfel de dezertor ajunge într-o ticăloşie mai mare decât cea dintâi. Duhul Sfânt Se depărtează de la el, mustrându-l. În locul lui se aşază iar Satana, ca într-o cetate pe care a cucerit-o a doua oară. Se înfioară şi cerul pentru pierderea lui. Plâng şi îngerii din cer pentru pierderea sufletului său.

↑ sus ↑

Între poticnire şi părăsirea luptei

Scumpul meu frate din Oastea Domnului! Noi stăm într-o războire neîncetată cu vrăjmaşul diavol şi ispitele lui. În această luptă, se întâmplă uneori să ne şi poticnim. O! în zadar am umbla să tăgăduim sau să ne mândrim. Toţi suntem nişte mici dezertori. Toţi ne împiedicăm, ne poticnim, ici şi colea, de ispitele lumii. Dar pierzarea nu stă în această poticnire, ci stă în părăsi-rea luptei. De cazi, ici şi colea, ridică-te repede şi pleacă înainte!

Istoria războaielor arată că luptele şi biruinţele le pierd mai ales acei care, după înfrângere, cad în disperare şi părăsesc atacul şi lupta.

Cele mai multe biruinţe le câştigă rapoarte ca acestea: „cei înfrânţi nu s-au lăsat“… ; „n-au disperat“… ; „au înnoit atacul… ; au înnoit de trei ori atacul şi au biruit“…

În asta stă şi taina biruinţei noastre. Să nu disperăm când Ispititorul ne-a dat o lovitură, ci – aducându-ne mereu aminte de îndurarea şi ier-tarea Tatălui Ceresc – să înnoim atacul cu îndărătnicie şi să nu ne lăsăm până n-ajungem la biruinţă!

Noi, cei care stăruim în lupta sufletească contra vrăjmaşului diavol, să ne rugăm neîncetat pentru cei care au căzut prizonieri la diavolul. Să ne rugăm să le dea Domnul putere să poată scăpa din prinsoarea cea cumplită a vrăjmaşului diavol şi să se întoarcă iarăşi în fronturile noastre!

↑ sus ↑

« Capitolul 11Capitolul 13 »

februarie 2017
L Ma Mi J V S D
« Ian    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR