Mergi la CUPRINS-ul cărţii: “Ce este Oastea Domnului”

16. Adunările Oastei Domnului

„Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperi-re, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea voastră cea sufletească“ (I Corinteni 14,26).

Oastea Domnului îşi are adunările ei duhovniceşti. Oriunde sunt doi sau trei ostaşi, ei se strâng la un loc în numele scumpei făgăduinţe pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18, 20).

În aceste adunări, ostaşii citesc din Biblie şi cărţi religioase, cântă, se roagă, se învaţă, se întăresc unii pe alţii şi vestesc şi altora aceste bucurii.

Lumea vede o „noutate“ şi în aceste adunări (fireşte, o „noutate sectară“). Cu toate că ele nu sunt nici o noutate.

Adunările duhovniceşti sunt o poruncă a Scripturilor. Şi le aflăm la începuturile creştinismului. Ni le arată Scripturile.

Ne spun Scripturile că cei dintâi creştini se strângeau în fiecare zi să citească Scripturile (Fapte 17, 11), se învăţau şi se înţelepţeau unii pe alţii (Coloseni 3, 16). Când se adunau laolaltă – şi se adunau regulat – unul avea o cântare, altul o învăţătură, altul o tălmăcire şi astfel se zideau unii pe alţii (I Corinteni 14, 26).

Adunările duhovniceşti, la primii creştini, nu erau numai o poruncă a Scripturilor, ci erau o lipsă a lor sufletească, duhovnicească. Simţeau nevoie să se întărească mereu în lupta cea mare a mântuirii. Simţeau lipsa şi plăcerea duhovnicească de a se întări mereu în Domnul şi a-şi petrece în Domnul.

Însă, în curgerea vremii, râvna asta a slăbit mereu, mereu. S-a răcit mereu, mereu…

Mai târziu, a venit diavolul şi, în locul adunărilor duhovniceşti, şi-a deschis el adunările lui cele lumeşti, cele drăceşti. În locul caselor şi catacombelor pe unde se adunau primii creştini, diavolul şi-a deschis cârciumile lui, adunările lui cele grozave.

În locul adunărilor duhovniceşti din vremea primilor creştini, azi avem adunările cele lumeşti. Duminica şi în sărbători, bisericile sunt goale, iar, după prânz, creştinii umplu cârciumile, se ticăloşesc cu alcoolul şi săvârşesc tot felul de răutăţi. În cazul cel mai bun, se strâng la minciuni, clevetiri şi vorbe urâte. Ah! cu câtă mişelie a lucrat diavolul, mişelul, şi aici! El a luat Biblia din mâna creştinilor şi le-a pus „biblia“ lui: cărţile de joc. În loc de revărsarea Duhului Sfânt, a pus „revărsarea“ alcoolului. În loc de „beţia“ cea sfântă a Duhului Sfânt, a pus beţia alcoolului. În locul cântărilor duhovniceşti, a pus cântările cele drăceşti. În loc de învăţături alese, a pus înjurături şi tot felul de vorbe porcoase.

Şi, cică, ăştia sunt creştinii cei adevăraţi! Şi îndată ce strigi după acest rău şi îi chemi pe oameni înapoi la adunările duhovniceşti, lumea strigă că eşti „pocăit“… , că strici datinile strămoşeşti, că ataci „ortodoxia“ etc. Eşti creştin adevărat şi veritabil numai până ce te strângi pe la cele cârciumi şi petreceri şi înjuri pe bunul Dumnezeu.

Vai ce creştinătate teribilă este aceasta!

De altfel, să nu ne mirăm prea mult de acest lucru. Creştinii de azi sunt oameni lumeşti şi adunările lor, de asemenea, nu pot fi decât „după chipul şi asemănarea lor“: adunări lumeşti.

Noi, ostaşii Domnului, să dăm viaţă adunărilor duhovniceşti din vremea primilor creştini! Ori-unde suntem doi-trei ostaşi, să ne strângem în numele Domnului! Să ne întărim unii pe alţii şi apoi să păşim în lume şi pentru mântuirea altora! Să-i scoatem pe oameni din iadul adunărilor lumeşti! Să-i scoatem din iadul cârciumilor şi petrecerilor şi să-i aducem în „catacombele“ Domnului! Să-i învăţăm să-şi petreacă şi ei în cele duhovniceşti! Să-i învăţăm să citească în Biblie, să-i învăţăm să cânte Domnului, să le dăm „vin“ din „butucul cel adevărat al viţei“ şi vieţii (Ioan 15)! Să-i „îmbătăm“ cu „beţia“ cea sfântă a Duhului Sfânt!

Prin adunările şi petrecerile noastre cele duhovniceşti să le arătăm oamenilor că noi ne putem petrece şi în Domnul. Să le arătăm că aceasta este petrecerea şi bucuria noastră cea adevărată.

↑ sus ↑

Ce să facem în adunările Oastei?

Adunările Oastei sunt – şi trebuie să fie – adunări curat duhovniceşti. În ele se vorbeşte numai despre lucrurile mântuirii sufleteşti. Amintesc mai jos trei puncte de program pentru adunările Oastei:

I. Citirea Bibliei

Adunările Oastei Domnului trebuie să fie, înainte de toate, o şcoală a Bibliei, o şcoală biblică. Biblia este o şcoală minunată. O viaţă întreagă ţine această şcoală. Toţi şcolarii Bibliei, văzând cu ochii, capătă dar, înţelepciune, cunoştinţă sufletească, pentru că Biblia este Cartea lui Dumnezeu, este o Carte plină de putere, de dar şi de har.

Tocmai pentru asta, Biblia este o carte persecutată. Nici o carte din lume n-a fost şi nu este atât de persecutată ca Biblia. Diavolul se străduieşte în tot chipul să-i ţină pe oameni departe de această Carte minunată. A diavolului este şi minciuna că Biblia ar fi o carte „pocăită“.

Ostaşilor din Oastea Domnului! Ţineţi la Biblie – şi citiţi în Biblie – întocmai cum soldatul ţine la arma sa!
Eu cred că n-am de la Domnul o altă încredinţare şi poruncă mai mare decât aceasta, să strig neîncetat cuvintele Lui: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică! Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine“ (Ioan 5, 39).
Un ostaş al Domnului trebuie să fie un harnic şcolar biblic; un harnic cercetător al Bibliei. În adunările Oastei, toţi ostaşii cititori să aibă Biblia!

Întocmai cum şcolarul nu poate merge la şcoală fără Abecedar, fără carte, aşa nici în adu-narea Oastei – şi peste tot în Oaste – nu pot fi şcolari fără carte, fără Cartea Vieţii. Un ostaş adevărat este – poate fi – numai un ostaş biblic; numai un ostaş înarmat cu sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 6, 17). Citiţi pe larg despre „sabia“ aceasta în cărticica «Sabia Duhului»!

II. Rugăciunea în comun

Un alt punct din adunările Oastei Domnului trebuie să fie rugăciunea în comun. Ostaşii Domnului trebuie să înveţe a se ruga îngenunchind cu toţii în jurul Crucii Mântuitorului. Ostaşii Domnului trebuie să înveţe a se ruga nu numai din cărţile de rugăciuni, ci şi cu vorbele lor proprii. Rugăciunea cu cuvintele proprii este un semn al lucrării Duhului Sfânt. La o astfel de rugăciune lucrează şi Duhul Sfânt şi lucrează şi mintea omului.

III. Cântarea în comun

Cântarea în comun trebuie să fie un alt punct al adunărilor Oastei. Oastea Domnului îşi are cântările ei, îşi are cartea ei de cântări, «Cântaţi Domnului». Despre aceasta, mai pe larg în altă parte.

Pe lângă asta, se pot citi cărţi religioase, se pot declama poezii religioase, se pot ţine vorbiri şi tâlcuiri şi alte lucruri folositoare. Adunaţi-vă pe tot locul în numele Domnului şi Duhul Sfânt vă va arăta ce să lucraţi, ce să grăiţi, cum să cântaţi şi cum să „vă zidiţi unul pe altul“! (I Tesaloniceni 5, 11).

Eu sunt încredinţat, iubiţii mei fraţi ostaşi, că – după doisprezece ani de la înfiinţarea Oastei Domnului – „… sunteţi plini de bunătate, plini de toată cunoştinţa, putând să vă povăţuiţi unii pe alţii“ (Romani 15, 14).

Cercetaţi pe cei mai slabi!

Oriunde veţi auzi că se află ostaşi singuratici, începători, lipsiţi de îndrumări – voi, cei tari, grăbiţi în ajutorul lor! Toţi ostaşii cei întăriţi să facă pe misionarii! Toate grupurile de ostaşi mai bine întărite să facă pe misionarii, mergând acolo un-de au înţeles că se află ostaşi singuratici care au lipsă de ajutor!

Iubiţilor fraţi ostaşi! Oriunde sunteţi doi sau trei luptători, plecaţi, când aveţi răgaz, prin satele vecine şi vestiţi cu curaj lucrul Domnului şi Oastea Domnului! Nu vă temeţi, căci Domnul este cu voi! El vă va arăta ce să grăiţi şi cum să lucraţi.

↑ sus ↑

Făgăduinţa de la Matei 18, 20 în adunările Oastei Domnului

În Biblie sunt multe făgăduinţe scumpe pe care însă noi nu le folosim. Nu le trăim. Ele stau acolo ca nişte haine de paradă, pe care nu le îmbracă nimeni. Cam aşa e şi cu făgăduinţa de la Matei 18, 20. Oare unde am putea afla, în această lume, această făgăduinţă şi unde am putea-o simţi? Căutare zadarnică!

Dar să nu mai vorbim de lume, căci lumea de azi „zace în cel rău“.

Eu mă întreb: Oare trăim această făgăduinţă noi, cei care căutăm mântuirea? Oare trăim noi, ostaşii Domnului, această făgăduinţă în Oastea Domnului şi în adunările Oastei? Căci, iubiţii mei, şi adunările noastre sunt clădite – şi trebuie clădite – pe scumpa făgăduinţă: „Unde sunt doi sau trei“…

Adunarea Oastei este o strângere în numele Domnului Iisus… , o strângere în jurul Crucii Lui… o strângere de suflete care Îl cheamă pe Domnul în mijlocul lor.

La doisprezece ani de Oaste, mă uit, duhovniceşte, peste fronturile Oastei. Mă uit după făgăduinţa de la Matei 18, 20. Şi mă bucur. O văd arzând cu putere în unele adunări. Îi văd pe mulţi fraţi tari în această făgăduinţă. Dar pe cei mai mulţi îi văd încă prea slabi în trăirea acestei făgăduinţe.

Eu, de câte ori citesc poşta ce vine de la fronturi, am o mâhnire grozavă, o durere grozavă. În fiecare zi, poşta ne aduce mereu plângeri ca aceasta:

„Nu mai putem face nimic. Preotul e contra. Şcoala ni s-a închis. A trebuit să ne lăsăm de adunare“…

„N-am mai putut ţine adunări de doi ani, pentru că s-a dus fratele care ne întărea“…

„Până nu vine cineva în mijlocul nostru, nu mai putem face nimic… , nu mai putem face adu-nare… şi ne răcim… , ne împrăştiem“…

Citind astfel de plângeri, eu mă întreb plângând: ce ne facem cu preadulcea făgăduinţă de la Matei 18, 20? Mai credem noi în acest loc din Biblie, ori luăm foarfecele şi-l tăiem afară, pentru că stă acolo degeaba?

Eu mă gândesc plângând: Vai, cât de slab şi slăbănog este omul! Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, ne pune în faţă scumpa făgăduinţă: „Un-de sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“… „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele“ (Matei 18, 20).

Dar la această solie cerească, omul, slăbănogul, parcă ar răspunde: Asta mie nu mi-e de ajuns!… Tu, Doamne, eşti prea puţin pentru mine!… ; mie îmi trebuie om!… ; dacă n-am om, nu pot face nimic!… ; dacă n-am om, nu pot face adunare!

Puţin credinciosule, de ce grăieşti aşa? Dom-nul Iisus a zis: „fără de Mine nu puteţi face ni-mic“ (Ioan 15, 5). Domnul Iisus a zis că numai fără de El nu putem face nimic. Iar tu, omule, întorci pe dos acest testament, spunând că tu nu poţi face nimic fără om.

Eu mă gândesc de multe ori în mine: pentru multe va fi suspinând Fiul lui Dumnezeu, acolo sus în cer. Căci, El, preadulcele nostru Mântuitor, suferă şi azi, şi va suferi până la sfârşitul veacurilor. El suferă şi azi văzând că a suferit în zadar pentru atâţia şi atâţia care nu primesc Jertfa Lui, Moartea Lui, Viaţa Lui.

Dar nu mai mică poate fi mâhnirea Domnului văzându-ne cum chiar şi noi, cei ce căutăm mântuirea, nu ştim trăi preadulcea Lui făgăduinţă de la Matei 18, 20. Nu ne ştim îndulci din ea şi nu ne ştim încrede în ea.

Fraţii mei! Eu vă rog cu lacrimi în ochi să înceteze plângerile că nu puteţi face nimic fără om! Să înceteze această jignire şi mâhnire pe care I-o aducem scumpului nostru Mântuitor! Clipă de clipă să ne aducem aminte că numai fără de El nu putem face nimic!

E adevărat că sunt vase tari pe care Domnul le foloseşte spre a întări pe cele slabe.

E adevărat că Domnul foloseşte şi oameni spre a-i întări pe oameni. Dar şi treaba asta are un hotar. Ajutorul omului nu trebuie să acopere, să întunece darul şi ajutorul Domnului. Ajutorul omului niciodată nu va putea înlocui scumpa făgăduinţă de la Matei 18, 20.

Fraţii mei! La doisprezece ani de Oaste, eu aştept să trăiţi cu toţii făgăduinţa de la Matei 18, 20. Să o aveţi pe tot locul în adunarea Oastei.

Învăţaţi-vă să vă strângeţi la un loc în numele Domnului, să vă rugaţi cu foc, să cântaţi cu foc, să plângeţi cu foc!

Învăţaţi-vă a vă încrede mai mult în Domnul decât în om! Căci omul este schimbător şi trecător; azi vine, mâine se duce; azi iubeşte Oastea, mâine o părăseşte – dar Domnul rămâne în veac.

Treizeci şi opt de ani a zăcut bolnavul de la lacul Vitezda, tocmai pentru că aştepta om, aştepta ajutorul omului. Şi nu s-a putut mântui până n-a venit Domnul, până n-a venit ajutorul Domnului.

Cei treizeci şi opt de ani sunt Vechiul Testament, când omul îl aştepta pe om… , când omul aştepta ajutorul omului. Dar noi, ostaşii Domnului, am ieşit din Vechiul Testament. Noi trăim – şi trebuie să trăim – în Noul Testament, în lumea Domnului, în care se aude vestea cea nouă: „toate sunt cu putinţă celui ce crede“ (Marcu 9, 23). „Toate le pot întru Hristos Cel Care mă întăreşte“ (Filipeni 4, 13).

Fraţii mei! Fiţi tari în făgăduinţa de la Matei 18, 20! Că va veni o vreme când vom avea mare lipsă de ea. Luaţi aminte! Vor veni vremuri grele pentru Oaste. Va veni vremea când va trebui să intrăm în „catacombe“. Pe multe locuri, adunările mai mari ale Oastei vor fi interzise (sau şi dacă nu vor fi interzise, se vor aranja în aşa fel ca să nu mai fie „primejdioase“ pentru… împărăţia iadului).

Şi atunci vom rămâne cu adunarea de la Matei 18, 20, pe care nimeni n-o poate opri.

Eu, fraţii mei, pun mare preţ pe adunările cele restrânse de fraţi. Eu pun mai mare preţ pe adunările celor „doi-trei“ decât pe adunările cele mari. După atâtea adunări mari n-a mai rămas nimic. A fost un vânt trecător. Eu mă tem de multe ori nu cumva să rămânem cu un fel de „paradă“ a adunărilor mari. Nu cumva toţi să-şi bată capul după „adunări mari“, cu „oameni mari“ – şi să neglijeze adunările cele mici, cele restrânse, prin care trăieşte focul Oastei. Cele mai multe oşti s-au făcut prin cei „doi-trei“ şi trăiesc prin cei „doi-trei“.

În adunările cele mici, în adunările de fraţi credincioşi se coboară, mai ales, făgăduinţa de la Matei 18, 20.

Şi e firesc să fie aşa. E explicabil. Domnul Iisus S-a coborât o dată în lume, între toţi, ca pe toţi să-i scoată „din lume“ şi să-i facă „ai Săi“. Iar azi, El Se coboară numai între aceştia… , numai între cei care au ieşit din lume şi s-au strâns în jurul Crucii Lui.

Când se strâng la un loc cei care au ieşit din lume… , când se strâng la un loc copilaşii Domnului şi îngenunchează la picioarele Crucii Lui… , când copilaşii Domnului plâng şi se roagă cu lacrimi de foc… , când în toţi bate aceeaşi inimă şi acelaşi gând – acolo simţi cu adevărat făgăduinţa de la Matei 18, 20. Acolo Îl simţi pe Domnul viu în mijlocul fraţilor.

Aceasta este, iubiţii mei fraţi, adunarea care ne trebuie. Aceasta este adunarea pentru care nu trebuie „aprobări speciale“ (pentru adunarea de la Matei 18, 20 nu trebuie „aprobare specială“). Aceasta e adunarea pe care nimeni n-o poate lua de la noi. Nici lumea, nici iadul.

Mă uit, duhovniceşte, peste fronturile Oastei. Şi mă bucur că văd aceste adunări. Părăsiţi de toţi, batjocoriţi de toţi, fraţii ostaşi se strâng pe la casele lor. Şi Domnul Se coboară între ei, îi mângâie ca pe copilaşii Lui şi îi întăreşte.

Scumpii mei fraţi ostaşi! M-am întors printr-o minune la front. Ştie bunul Dumnezeu cât voi mai putea sta între voi. Vă las vouă, ca testament pentru adunările Oastei, făgăduinţa de la Matei 18, 20. Fiţi tari în această făgăduinţă! Până o aveţi, n-aveţi de ce să vă temeţi.

De o singură primejdie să temeţi adunările Oastei: de primejdia de a-L pierde pe Iisus din mijlocul vostru.

De prigoane să nu vă temeţi! „Catacombe“ mai sunt şi azi destule. Numai suflete să fie să le umple.

Rugăciune

Învredniceşte-ne şi pe noi, Iisuse Doamne, de preascumpa Ta făgăduinţă de a fi în mijlocul nostru! Întăreşte-ne şi ne ajută să Te putem avea şi noi în mijlocul nostru! Prin orice vânturi de ispite, necazuri şi prigoane am trece, Tu, Doamne, adu-ne neîncetat aminte că eşti cu noi, că eşti în mijlocul nostru!

Strânşi în jurul Crucii Tale, ca nişte copilaşi ai Tăi, noi Te rugăm, cu lacrimi de foc Te rugăm: O, vino, Doamne Iisuse, şi în mijlocul nostru! O, vino, Doamne Iisuse, la noi, rămâi la noi şi fii cu noi, până în clipa când ne vei chema pentru totdeauna la Tine, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor! Amin.

↑ sus ↑

« Capitolul 15Capitolul 17 »

octombrie 2014
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  
Categorii
Video
Colecţia Isus Biruitorul
Lumina de la Certege

Calendar
Icoana Zilei
Sinaxar
Biblioteca
Vă recomandăm
Medalia Oastei