Mergi la CUPRINS-ul cărţii: „Ce este Oastea Domnului”

19. Cine este conducătorul Oastei Domnului

La această întrebare, ţin să fac, înainte de toate, o mărturisire. Sunt dator faţă de Domnul meu Iisus Hristos să fac o mărturisire.

Din felul cum s-a pornit şi din felul cum s-a dezvoltat mişcarea Oastei Domnului se vede clar şi lămurit că această Mişcare nu a venit de la oameni, ci a venit de Sus, de la Domnul. Eu n-am fost în această Mişcare decât un vas umil şi slab de care S-a folosit Domnul în Lucrarea Sa.

Când s-a început mişcarea Oastei, eu însumi nu-mi dădeam seama despre ce va fi mai departe.

Eu n-aveam nici un plan mai mare cu mişcarea Oastei şi nu făcusem cu nimeni vreun plan pentru mersul acestei Mişcări. Pentru mine, Oastea era o încercare pe care o pornisem la drum într-o clipă de însufleţire. Era o mică lumină ce ameninţa să se stingă. Un an de zile am stat cu mişcarea Oastei Domnului, abia având pe lângă mine încă zece ostaşi. Credeam că încercarea se va stinge şi mă rugam Domnului să nu mă lase de ruşine.

Dar Domnul a avut grijă de Lucrarea Sa. Mişcarea a început a prinde putere şi eu am început să primesc de Sus Foc Ceresc, cu care să aprind sufletele oamenilor. Şi darul a tot prisosit, până am ajuns aici.

Ţin deci să o spun cu apăs: Oastea Domnului este a Domnului, şi Conducătorul ei – Cel Nevăzut – este Domnul, Cel Care a pornit-o la drum!

Şi acum, să vedem cum stăm cu conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului! Cine sunt şi cine pot fi conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului?

Spun adevărat că tremur sub greutatea acestei întrebări. O mare şi grea răspundere sufletească apasă pe toţi cei ce sunt şi vor să fie conducătorii şi îndrumătorii acestei Mişcări. Eu, clipă de clipă, tremur sub greutatea acestei răspunderi. Domnul mi-a încredinţat o Lucrare şi tremur sub teama şi răspunderea ca nu cumva, prin unele îndrumări greşite, să încurc mersul acestei Lucrări. Domnul mi-a încredinţat un „vin“ curat, şi tremur sub teama şi răspunderea ca nu cumva să bag „apă“ în el şi să-l slăbesc.

Sub greutatea acestei răspunderi voi preciza următoarele: îndrumător şi conducător al Oastei Domnului poate fi numai un ostaş al Domnului, adică numai unul care trăieşte în regulile şi rânduielile acestei Mişcări; oricine ar fi acesta.

Din toate părţile, ni se spune că preoţii trebuie să fie îndrumătorii şi conducătorii Oastei Domnului. Foarte bine! Domnul Însuşi a ales un preot prin care a pornit această Mişcare. Preoţii sunt cei mai indicaţi a sta în fruntea Mişcării; a o îndrepta în căile cele bune şi a o feri de alunecări. Însă cu o condiţie: preotul însuşi să fie atras în curentul acestei Mişcări! El însuşi să fie în fruntea luptei ca un brav şi însufleţit ostaş al lui Hristos! Pe unde astfel de preoţi se pun în fruntea Oastei, pe acolo se fac adevărate minuni, ca pe vremea celor dintâi creştini. Şi, slavă Domnului!, avem în ţară destui astfel de preavrednici preoţi…

Ce ne facem însă cu ceilalţi – durere, cei mai mulţi! – care n-au înţelegere pentru o astfel de Mişcare, ba încă se poartă cu ostilitate făţişă faţă de ea?

Să nu se uite că Oastea Domnului este un voluntariat de luptă creştină! Deci şi conducătorii ei trebuie să fie tot voluntari.
Un frate-părinte protopop îmi arăta un fel de Statute pentru Oaste.

Statutul începea aşa: În fiecare parohie, ostaşul cel dintâi şi conducătorul Oastei trebuie să fie preotul. Trebuie apoi să se înscrie „din oficiu“ între ostaşi: cantorul, crâsnicul (paracliserul) şi comitetul parohial etc.

– Foarte bine, prea cucernice părinte, – i-am răspuns – dar asta ar însemna prohodul Oastei, pentru că noi suntem o ceată de voluntari, de luptători de bunăvoie contra păcatelor. A-i strânge pe aceşti voluntari cu „oficialitatea“, înseamnă a omorî Mişcarea.

Vom spune apoi că şi mirenii, care arată o râvnă deosebită în această Mişcare, pot fi conducători şi îndrumători de Oaste. Distinşii noştri luptători laici sunt tot atâţia preavrednici conducători de Oaste, de care să ne dea Domnul cât de mulţi.

Să fim sinceri, să-i spunem răului pe nume, pentru a-l îndrepta: foarte mulţi, cei mai mulţi dintre cei care trebuie să fie în fruntea Oastei Domnului se ţin departe de ea. De ce? Unii – să fim sinceri! – pentru „sfânta“ comoditate şi tihnă. E mult mai uşor a încuia biserica după slujbă şi tu a te încuia în casă, decât să te cobori în mijlocul celor ce însetoşează după Cuvântul lui Dumnezeu. Oastea Domnului răscoleşte sufletele, ea tulbură comoditatea oamenilor şi tocmai pentru asta nu e prea plăcută.

Alţii, iarăşi, au prea multe ocupaţii lumeşti, sau anumite scăderi, cu care nu pot sta în fruntea unei Mişcări de primenire religioasă.

Eu văd roadele cele bune ale Oastei Domnu-lui şi în altă parte: ea scoate secerătorii în ogorul Domnului, ea scoate lucrătorii în via Domnului. Ea pune în lucrarea pentru Domnul poporul ca şi pe păstorii lui sufleteşti.

Iubiţii mei fraţi ostaşi!

În Franţa s-a ridicat o statuie unui soldat din vremea războiului. Făcea pe curierul acest soldat, adică ţinea legătura între Marele Comandament şi trupele de la front.

Într-o zi, atacul vrăjmaşului se înteţise foarte. Armata de la front era într-o grea încercare. Soldatul curier primi de la Comandament însărcinarea să ducă solie luptătorilor de la front că le soseşte ajutor.

Curierul plecă printr-o ploaie de gloanţe. Pe la jumătatea drumului, un glonţ îi sfredeli mâna stângă. Merse mai departe. Un alt glonţ îl izbi în piept. Simţea că e pierdut. Se gândea însă la solia ce i se încredinţase. Atunci făcu un lucru de mare curaj şi uimire. Se aşeză cu faţa în sus, apucă solia cu mâna dreaptă; ridică apoi mâna în sus şi muri în poziţia aceasta, cu mâna înţepenită drept în sus. În gândul său, muribundul şi-a zis: Eu nu mai pot face nimic! Tot ce mai pot face e atât: să mor cu solia ridicată în sus; poate vor veni alţii şi, văzând-o, o vor duce la front!

Aşa s-a şi întâmplat. O patrulă, trecând pe acolo, a văzut solia şi, luând-o, a dus-o la destinaţie.

Scumpii mei fraţi ostaşi!

În mişcarea Oastei Domnului, Domnul Dumnezeu m-a învrednicit şi pe mine să fac pe curierul între Marele Comandant al Oastei (Iisus Hristos) şi ostaşii Lui de la „fronturi“. Le-am împărtăşit mereu ostaşilor solia cea dulce că ajutorul Domnului este cu noi şi între noi.

Însă, în timpul din urmă, o boală lungă şi grea s-a furişat în corpul meu. Ştie bunul Dumnezeu. Poate cartea aceasta este ultima mea solie către ostaşii luptători din fronturile Oastei. Ca şi soldatul francez, poate ţin şi eu în mână ultima solie ce o am de la Marele Comandant al Oastei. O, nu fiţi îngrijoraţi despre aceasta, iubiţii mei fraţi! Când Domnul şi Mântuitorul meu va voi să mă cheme Acasă, desigur, El Se va îngriji ca altcineva să ia din mâna mea solia ce mi-a fost încredinţată mie.

Până atunci, eu voi stărui să vă vestesc mereu solia ce o am de la Marele Comandant al Oastei. Când voi trece din lumea aceasta, voi ţine şi eu ridicată sus solia ce o am de la Domnul. Iar când veţi desface această solie, veţi afla în ea cuvintele Lui: Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea! (Ioan 16, 33)… Nu vă temeţi, căci iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor! Amin (Matei 28, 20).

Oastea Domnului este a Domnului; El a pornit această Mişcare şi El va avea grijă de ea…

Aceasta este ultima mea solie, scumpii mei fraţi ostaşi.

↑ sus ↑

«Moara şi piticul» – cuvinte testamentare pentru viitorul Oastei Domnului

Oastea Domnului este o inspiraţie şi o creaţie spirituală, care a venit pe de-antregul de la Domnul de Sus. În creaţia aceasta Domnul a folosit un vas slab; a pus trâmbiţa în gura unui umil preot, care a chemat sub steagul Domnului pe toţi cei care, de bunăvoie, s-au hotărât să intre într-un război duhovnicesc.

Creaţia Oastei a fost, de la început, un voluntariat, cu luptători voluntari în toate părţile ţării.

Şi aceasta trebuie să rămână Oastea Domnului: un voluntariat duhovnicesc care lucrează şi activează în cadrele învăţăturilor din Biblie şi Biserică.

S-au ivit însă tendinţe tot mai desluşite de a i se lua acestei Mişcări caracterul de voluntariat pe care i l-a dat Domnul şi de a-l atrage cu totul în ceea ce se chemă oficialitate.

Astfel, Episcopia de la Oradea a făcut un Statut „al societăţii culturale religioase «Oastea Domnului» din Eparhia Oradea“, scopul societăţii, între altele, fiind şi combaterea relelor prin „armele luminii“ şi ale culturii.

Faţă de această încercare – şi faţă de toate încercările ce se vor face în viitor – spre a face din Oastea Domnului ceea ce n-a voit Stăpânul şi Domnul ei – am scris, la zece ani de Oaste, articolul de mai jos, «Moara şi piticul», ca un fel de Testament, inspirat de la Domnul de Sus, pentru viitorul Oastei.

La ţară, am văzut odată o jucărie de care lumea râdea. Lângă roata unei mori de apă cineva făcuse o păpuşă în formă de pitic. Piticul avea mâini umblătoare şi era astfel aranjat încât se părea că el învârte roata morii. Se opintea piticul ca şi când el ar purta moara. Dar lumea râdea de opintelile lui, pentru că moara umbla prin revărsarea şi puterea apei; prin aceasta „lucra“ şi piticul.

Râdeam şi eu atunci cu lumea, dar azi văd un adânc înţeles în ceea ce am văzut atunci. În moara şi piticul de la ţară, eu văd azi o minunată icoană despre rostul meu în mişcarea Oastei.

În mişcarea Oastei, eu sunt piticul care, în aparenţă, învârt roata morii Oastei Domnului. Dar „moara“ Oastei nu merge prin opintelile mele, ci ea umblă şi macină prin revărsarea Duhului Sfânt, prin revărsarea apelor vii. Piticul ar fi ridicol să creadă că moara umblă prin opintelile lui – şi tot atât de ridicol ar fi să creadă şi alţii acest lucru. În Oastea Domnului, totul e revărsarea Duhului Sfânt.

O, ce minune mare a fost şi cu „moara“ aceasta a Oastei! Acum unsprezece ani, de sus, de la munte, se cobora spre Sibiu un om mic şi nevoiaş. Unul care putea zice cu psalmistul David: iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor (Psalm 21, 6). Şi, într-o bună zi, „piticul“ acesta se apucă şi face o „moară“. Nu era o moară aceasta, ci mai mult un fel de morişcă de care fac copiii. Şi a stat multă vreme „piticul“ lângă „morişca“ aceasta (mai bine de un an, Oastea a avut numai câţiva ostaşi pe toată ţara). Lumea zâmbea de „pitic“ şi de „morişca“ lui (în primii ani, Oastea Domnului era pe tot locul subiect de zeflemea).

Dar, într-o bună zi, „morişca“ a început a creşte. Piticul a rămas pitic, dar „morişca“ a crescut. Din „morişcă“ s-a făcut „moară“, iar din stropii de Apă care o purtau s-a făcut un râu de Apă curgătoare. Şi a început „moara“ aceasta să macine bucate de hrană duhovnicească. Pe an ce a trecut, i-a crescut Apa şi puterea de a măcina.

„Morişca“, de acum zece ani, azi e o „moară sistematică“, ce macină grâu de hrană duhovnicească pentru o ţară întreagă.
În decurs de câţiva ani, Oastea Domnului a tipărit şi a răspândit prin ţară peste 500 de mii de cărţi, plus alte zeci de mii de Biblii şi alte cărţi (şi vreo şase milioane de foi).

Iată ce a putut „măcina“ „moara“ Oastei prin darul şi revărsarea Duhului Sfânt.

Cine a zis că Dumnezeu nu mai face azi minuni? Oastea Domnului este, de la începutul ei, o minune. N-a avut această Mişcare nici om viguros, n-a avut nici fonduri, nici „capital de bani“, nici „subvenţii“. A avut însă „Apă pe moară“ – a avut revărsarea Duhului Sfânt. N-am avut nimic decât darul lui Dumnezeu şi „destul ne-a fost nouă acest dar“ (II Cor. 12, 9). Oastea Domnului e o mărturie despre cum lucrează şi azi în lume darul lui Dumnezeu, folosind vase umile şi slabe.

Zece ani de Oaste! Mă uit înapoi şi văd darul lui Dumnezeu care ne-a însoţit pas de pas. Văd grăuntele de muştar cum a crescut – nu prin cel ce l-a sădit, nici prin cel ce l-a udat – ci prin darul lui Dumnezeu Care a făcut să crească (I Corinteni 3, 6–7).

Ce va fi în viitor? Nu e de competenţa noastră a ispiti acest lucru. Oastea e a Domnului şi El va avea grijă de ea. Totuşi, în nopţile mele de veghe, adeseori tremur, gândindu-mă la ziua de mâine. Oastea Domnului e o Mişcare pronunţat duhovnicească. „Moara“ ei umblă prin revărsarea apelor Duhului Sfânt. Eu mă tem de ziua când „moara“ aceasta va încăpea pe o înţelegere duhovnicească mai scăzută. Mă tem că vor veni „îndreptări“, „adaptări“, „organizări“, care… vor lua Apa de pe moară. Mă tem de „îndreptări“ care vor îndepărta „duhul“ şi va rămâne „litera“.

Eu mă tem de ziua când se va retrage Apa Sfântă de pe „moară“, şi „moara“ Oastei va fi pusă la încercare să umble cu „fonduri“, cu „comisii“, cu „comitete“, cu „conferinţe“ etc. Noi n-am avut nimic decât Apă pe „moară“. Mă tem de ziua când Oastea va avea de toate, dar nu va avea Apă Cerească pe „moară“.

Iar, atunci, Oastea şi-a sfârşit viaţa. Când se va retrage Apa Vie de pe „moară“… , când se va retrage revărsarea Duhului Sfânt – Oastea şi-a pierdut viaţa. Atunci va rămânea şi ea numai cu numele, aşa cum creştinii de azi poartă nume frumoase de sfinţi, dar faptele lor sunt de păgâni.

Zece ani de Oaste! De ce aş tăgădui îngrijorarea ce o am pentru viitorul acestei Mişcări? La zece ani de Oaste, citesc următorul apel:

„Comitetul de Direcţie al Asociaţiei Culturale-Religioase «Oastea Domnului», din Eparhia Ortodoxă a Oradei, roagă pe calea aceasta pe toţi intelectualii români ortodocşi, clerici şi mireni, să binevoiască a se înscrie cu câte o conferinţă, în stil popular, la şezătorile culturale pe care le aranjează Asociaţia, duminica după-amiază, în cursul anului 1932–1933, pentru membrii săi din Oradea… în conformitate cu Statutele Oastei.
Subiectele conferinţelor vor fi luate din: Istoria Biblică, Istoria Bisericească, Istoria literaturii române, Istoria Naţională, Geografie, Economie, Morală şi Igienă… Oradea, la 7 Octombrie 1932.
Preşedintele Oastei: Pompiliu Dan («Legea Românescă» Nr. 21–1932)“.

Oaste cu conferinţe de Geografie! Oaste cu conferinţe de Igienă! Oaste cu conferenţiari care n-au nimic cu fronturile Oastei!… şi toate acestea „în conformitate cu statutele Oastei“! Iată sfârşitul Oastei! Iată o oaste ce nu mai e Oaste!

Noi nu zicem că aceste conferinţe n-ar fi bune. Departe de noi gândul acesta! Numai că Oastea Domnului a fost înfiripată în cu totul alt spirit. Ea îşi are rosturile ei pronunţat duhovniceşti. Înhămată la alte treburi, Oastea nu mai e Oaste.

Zece ani de Oaste! De ce aş tăgădui că mă dor aceste semne şi presemne rele? Ele vestesc că primejdia pentru viitorul Oastei nu vine din afară, ci dinlăuntru. Şi de ce aş tăcea, când marea răspundere ce o am faţă de această Mişcare îmi porunceşte să strig de pe „acoperişul caselor“?

O, Doamne Iisuse! Trimite Oastei Tale oameni plini de Duh Sfânt! La zece ani de Oaste aceasta este rugăciunea noastră cea fierbinte: Doamne, trimite Oştirii Tale oameni plini de Duh Sfânt!

↑ sus ↑

« Capitolul 18Capitolul 20 »

Un răspuns pentru “Ce este Oastea Domnului – Capitol 19”

mai, 2017
L Ma Mi J V S D
« Apr    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR