Mergi la CUPRINS-ul cărţii: „Ce este Oastea Domnului”

3. Cum a biruit Iisus pe Satana

Să mergem şi noi pe urmele Domnului!

Lupta şi biruinţa Mântuitorului asupra Satanei este plină de învăţătură şi pentru noi. Să mergem pe urmele Biruitorului, ca să aflăm cu ce fel de mijloace l-a bătut Iisus pe Satana.

1. Întâi şi întâi, voi spune că Mântuitorul a făcut pregătiri, a aşteptat pregătit atacurile Ispititorului. Evanghelia ne spune că, înainte de ispitire, „Iisus a fost dus de Duhul în pustie“ şi acolo a postit şi S-a rugat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Matei 4, 1–2). Să luăm şi noi pildă din această pregătire. Pe noi ne biruie ispitele, tocmai fiindcă nu ne pregătim. Vrem să câştigăm un război fără pregătire, fără arme şi fără tranşee. Să n-aşteptăm până ce se apropie Ispititorul cu ispita şi atunci să căutăm îngrijoraţi ajutor, ci – ca Iisus – să o luăm înaintea Satanei, săpându-ne şi ocupându-ne tranşeele, înainte de a se apropia de noi. Când aşteptăm ispitele Satanei pregătiţi, atunci îl silim să intre în luptă, deschidem asupra lui focul şi îl punem la strâmtoare şi retragere ruşinoasă.

2. A doua oară, Iisus l-a biruit pe Satana prin ascultarea Lui de Dumnezeu. Prin toată viaţa Mântuitorului şi prin toate Evangheliile, trece ca un fir roşu ascultarea Lui de Tatăl Ceresc. Citiţi cu luare aminte Evanghelia de la Ioan şi veţi afla pe fiecare pagină această ascultare. „Pentru că M-am coborât din cer – zicea Mântuitorul – nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine“ ( Ioan 6, 38 ). Satana a căutat să-L scoată pe Mântuitorul din această ascultare. Câte a făcut diavolul să rupă ascultarea Mântuitorului! Folosit-a vicleşuguri, ispite, amăgiri. Când cu acestea n-a putut face nimic, scos-a în calea ascultării Mântuitorului chinuri, batjocuri, bătăi etc. Însă Mântuitorul la toate răspundea: „Eu pentru aceasta M-am pogorât din cer ca să fac voia Tatălui Meu, «lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit» (Ioan 17, 4), să ascult numai de El.“

Ascultare! Ascultare! Aceasta a fost hotărârea neclintită a vieţii Mântuitorului. Cu această hotărâre de fier a stat El în faţa Ispititorului care cer-ca să-L atragă în neascultare. Ascultarea Mântuitorului a ajuns cel mai măreţ punct, sus pe Golgota, unde, în dureri şi chinuri cumplite, Şi-a vărsat Sângele pentru noi. „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce“ ( Filipeni 2, 8 ). Prin ascultarea aceasta, Domnul a dus până la capăt lucrul mântuirii noastre sufleteşti, biruind cu totul pe Satana şi duhul neascultării.

Ascultarea Mântuitorului n-a fost o ascultare oarbă, ci a fost o ascultare plină de înţelegere, de încredere şi de dragoste faţă de Tatăl Ceresc. „Şi Cel ce M-a trimis este cu Mine, – zicea Iisus – nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac puru-rea cele plăcute Lui“ (Ioan 8, 29). Ce frumos! Ce vorbe şi ce roade minunate ale ascultării de Dumnezeu! Să luăm şi noi pildă de ascultare întru toate de Dumnezeu. Tăria noastră de creştini şi tăria noastră de biruitori asupra ispitelor stă tocmai în această legătură de ascultare ce o avem cu Dumnezeu prin Iisus Hristos. De aceea se sileşte Satana neîncetat să rupă această ascultare şi să ne scoată din ea. Să rămânem de-a pururi şi neîncetat în legătură de ascultare şi de încredere faţă de Dumnezeu! Să ţinem vie a-ceastă legătură prin Jertfa Crucii Mântuitorului!

3. A treia oară, Iisus Mântuitorul l-a biruit pe Satana folosind ajutorul Duhului Sfânt. În pustie, în faţa atacului Satanei, Evanghelia ne spune că Iisus „S-a umplut de Duhul Sfânt“.

Mântuitorul Şi-a pus viaţa cu totul sub cârmuirea Duhului Sfânt. Era, de altfel, acest lucru o urmare firească a ascultării Lui de Dumnezeu. Peste o viaţă trăită în ascultare de Dumnezeu se pogoară totdeauna darul şi puterea Duhului Sfânt. Acest dar şi har ne trebuie şi nouă. Fără el cădem înfrânţi pe câmpul de luptă al ispitelor. Însă acest dar se pogoară numai peste o viaţă trăită în ascultare de Dumnezeu.

Iisus a biruit, mai departe, prin viaţa Lui cea curată şi fără de păcat. Iisus a trăit o viaţă fără de păcat. El Însuşi întreba: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?“ (Ioan 8, 46). Ei bine, – va zi-ce cineva – Iisus a putut trăi aşa pentru că El a fost Dumnezeu.

Dar nu e aşa. Iisus a trăit pe pământ, luând fire de om ca şi noi. El era om ca şi noi, fiind su-pus ispitelor. El însă nu S-a lăsat niciodată biruit de ispită şi păcat. El S-a împotrivit, S-a apărat şi a biruit totdeauna ispitele prin rugăciune, priveghere şi ascultare de Dumnezeu.

Pentru înfrângerea ispitelor, Omul–Iisus a făcut cea mai mare încordare de voinţă din câte s-au făcut vreodată pe acest pământ.

Să ne apărăm şi noi viaţa de ispite şi păcate! Păcatul este uşa ce i se deschide diavolului, ca să intre în viaţa şi inima noastră. Păcatul este tranşeea Satanei. Fiecare păcat este o tranşee nouă pentru Satana; este un teritoriu pierdut din câmpul de luptă al mântuirii noastre sufleteşti, este un steag al diavolului împlântat în câmpul nostru de luptă.

Iisus a biruit, mai departe, printr-o viaţă trăită pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Acesta este duhul vieţii adevărat creştineşti. Dar faţă de a-cest duh stă duhul Satanei, care îl îndeamnă pe om să trăiască numai pentru el şi folosul lui (egoism). Satana a încercat cu acest duh şi faţă de Mântuitorul. I-a propus Mântuitorului să-L scape de moarte. L-a lăudat în turnul Tempului din Ierusalim, a vrut să-L facă Împărat, a cercat să trezească în Domnul iubirea de Sine şi egoismul. Însă Mântuitorul a respins această ispită. El Şi-a topit mereu viaţa în dragoste de Dumnezeu şi jertfă pentru oameni. De Sine şi de viaţa Lui nu voia să ştie nimic.

Acest duh al ieşirii din noi înşine trebuie să-l avem şi noi. Să biruim ispita Satanei, biruindu-ne pe noi înşine; slobozind apele vieţii noastre să curgă pentru Dumnezeu şi pentru alţii. Iubirea de sine, iubirea şi plăcerea numai de noi înşine şi de folosul nostru (egoismul) este răsuflarea duhului satanic.

În lumina Crucii Mântuitorului trebuie să se topească eul nostru, mândria şi egoismul nostru.

O altă armă de biruinţă a Mântuitorului a fost rugăciunea. Întreagă viaţa Mântuitorului a fost o viaţă de rugăciune. Prin rugăciune, El vorbea neîncetat cu Tatăl Său şi Îşi lua putere pentru săvârşirea lucrării ce I se încredinţase. Prin rugăciune, îl alunga mereu pe Satana şi ispitele lui. El Însuşi ne-a lăsat vorbele că diavolul şi ispitele lui cu nimic nu se pot alunga din viaţa noastră decât cu post (înfrânare) şi cu rugăciune. Ah! ce putere mare este rugăciunea! Rugăciunea este o putere şi un dar de care tremură Satana. Rugăciunea este un dar ce pune pe fugă diavoleştile gloate.

Folosim noi acest dar?

↑ sus ↑

Şi noi trebuie să trăim o viaţă de biruitori!

Dar această viaţă o putem trăi numai primindu-L pe Domnul şi darurile Lui.

Viaţa Mântuitorului a fost o viaţă de ofensivă, de luptă şi biruinţă neîncetată împotriva Ispititorului. Fiecare minune ce o făcea Domnul, fiecare diavol ce-l alunga, fiecare samarineancă şi magdalenă pe care o scotea din adâncul păcatelor, fiecare predică şi fiecare pildă a Domnului erau un atac şi o biruinţă împotriva Satanei. Întreagă viaţa Domnului, clipă de clipă, a fost o viaţă de luptă şi biruinţă împotriva Ispititorului.

Aşa trebuie să fie şi viaţa noastră: o luptă neîncetată contra Ispititorului. O viaţă de luptă şi biruinţă. Diavolul e un vrăjmaş încăpăţânat. El nu cedează decât ceea ce i se ia prin luptă. El îşi apără cu îndârjire poziţiile câştigate. Fiecare pas de mântuire sufletească trebuie cucerit prin luptă. Fără luptă nu putem câştiga biruinţa şi nu putem lua cununa Vieţii.

În cartea Apocalipsei, cap. 2 şi 3, se află şapte minunate solii scrise către şapte biserici. Fie-care solie, ştiţi cu ce se sfârşeşte? Cu strigătul răsunător de biruinţă: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul Vieţii, care este în Raiul lui Dumnezeu“… (Apoc. 2, 7). „Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă“… (Apoc. 2, 17). „Şi celui ce biruieşte şi păzeşte până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri“… (Apoc. 2, 26). „Cel ce biruieşte nu va fi vătămat de moartea cea de-a doua“… (Apoc. 2, 11). „Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge de loc numele lui din Cartea Vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui“ (Apoc. 3, 5). „Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu“… (Apoc. 3, 12). „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui“… (Apoc. 3, 21).

Aceste solii strigă ca nişte trâmbiţe cereşti. Ele ne spun că şi noi trebuie să fim creştini luptători şi biruitori. Viaţa noastră trebuie să fie un cântec de luptă şi de biruinţă. Trebuie să trăim o viaţă de biruitori. Dacă nu biruim, vom fi biruiţi, dacă nu atacăm vom fi atacaţi şi înfrânţi. „Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea“ (Matei 11, 12).

Şi noi trebuie să trăim o viaţă de biruitori, dar această viaţă o putem trăi numai primindu-L pe Domnul şi darurile biruinţei, pe care ni le-a câştigat El prin Jertfa Crucii de pe Golgota. Prin Jertfa Crucii de pe Golgota, Satana a fost înfrânt definitiv. Biruinţa Domnului a fost o biruinţă definitivă. Însă, biruinţa Crucii de pe Golgota, pentru noi n-are nici un preţ, dacă nu-L primim pe Iisus Biruitorul, Care ne aduce darul biruinţei. Sunt atâţia creştini care n-au nici o putere asupra ispitelor, pentru că nu L-au primit cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi darurile Lui pe care le împarte Duhul Sfânt.

Biruinţa noastră atârnă de primirea Domnului, atârnă de întrebarea: L-am primit noi cu adevărat pe Domnul şi darurile Lui, ori nu?

↑ sus ↑

Inima şi viaţa omului sunt ca o cetate, pe care umblă să o cucerească doi asediatori

Am scris, mai înainte, pe larg despre cum a biruit Iisus pe Satana prin Jertfa Crucii de pe Golgota. Biruinţa Domnului Iisus a fost o biruinţă definitivă. Satana a fost înfrânt definitiv. Dar această luptă încă nu s-a terminat.

Satana trebuie bătut de două ori. În lupta cea dintâi era vorba de stăpânirea asupra pământului şi asupra întregului neam omenesc. În lup-ta aceasta, Satana a căzut. A fost răsturnat de pe scaunul de stăpânire a pământului. Lupta a doua se dă acum pentru stăpânirea în parte a fiecărei vieţi omeneşti.

Domnul continuă lupta, pentru ca biruinţa de pe Golgota să o treacă asupra fiecărui suflet omenesc. Dar, de altă parte, Satana lucrează şi el, să poată pune stăpânire în parte pe fiecare suflet de om. Diavolul trebuie bătut şi pe acest câmp de luptă. În lupta aceasta ia parte şi omul. Lupta aceasta se dă pe câmpul de bătaie al voinţei omului. În lupta aceasta iau parte trei inşi: Domnul, omul şi diavolul.

Ţineţi minte! Pentru mântuirea sufletului se dă o luptă la care iau parte: Domnul, omul şi diavolul. Soarta acestei bătălii o hotărăşte omul. De ce? Întâia dată, pentru că această luptă se dă pentru cucerirea lui. A doua oară, pentru că o-mul e înzestrat de la Dumnezeu cu libertatea voinţei.

Inima omului şi libertatea voinţei omului sunt ca o cetate pe care umblă să o cucerească doi „asediatori“: Domnul şi diavolul. Însă această cetate nu se poate cuceri cu puterea. Domnul ar putea face acest lucru, dar nu vrea, căci în acest caz omul ar avea o mântuire silită. Diavolul ar vrea să o cuprindă şi cu puterea, dar nu poate. De aceea, fiecare din cei doi „asediatori“ umblă să câştige de partea sa voinţa omului. Pentru acest lucru, fiecare îşi are mijloacele lui şi ar-mele lui de luptă: Domnul are pe cele bune, diavolul pe cele rele, (cum se vede în imaginile de pe paginile 62 şi 63).

Un lucru îţi bate îndată la ochi, uitându-te la mijloacele şi armele ce le folosesc cei doi „asediatori“. Diavolul imită pe Domnul, umblă să folosească şi el mijloacele pe care le foloseşte Domnul. Are Domnul o biserică? Îşi are şi diavolul „biserica“ lui: cârciuma. Are Domnul puterea Duhului Sfânt? Îşi are şi diavolul duhul lui făcător de minuni: alcoolul. Are Domnul o Biblie? Îşi are şi diavolul „biblia“ lui, biblia crâşmelor: cărţile de joc etc.

Libertatea voinţei omului e ca o cetate încuiată. În faţa libertăţii voinţei omului Se opreşte şi Domnul şi se opreşte şi diavolul. Atârnă de voinţa omului să-şi deschidă cetatea inimii sale pentru Domnul sau pentru diavolul. Domnul ne cere „alianţa“ noastră, diavolul de asemenea.

Fără „alianţa“ noastră Domnul nu vrea să cucerească cetatea, iar diavolul nu o poate. Omul câştigă, sau pierde această luptă, după cum se aliază cu unul sau cu altul dintre cei doi „asediatori“, după cum îşi deschide cetatea inimii şi vieţii sale pentru Domnul sau pentru diavolul. Omul nu poate câştiga această luptă a mântuirii sale sufleteşti, decât în alianţă cu Domnul şi cu darurile Lui. Când omul îşi deschide cetatea ini-mii sale şi Îl primeşte pe Iisus Biruitorul, atunci viaţa lui deodată se umple de darurile biruinţei. Atunci omul a căpătat un aliat şi o „alianţă“ de daruri, cu ajutorul cărora îndată îl biruie şi-l alungă pe Satana.

Când omul se aliază cu Domnul, atunci diavolul cade bătut a doua oară. A pierdut şi a doua luptă. Aceasta e biruinţa definitivă asupra Satanei. Cerul şi pământul se bucură de această biruinţă.

Dragă cititorule! Viaţa noastră e o cetate pe care umblă să o cucerească doi asediatori: Domnul şi diavolul. Stă în voia noastră să o predăm unuia sau altuia. Viaţa noastră e o luptă. Soarta acestei lupte noi o hotărâm. Noi trăim veşnic într-un câmp de luptă; noi stăm ne-încetat în război cu Ispititorul. În acest război, noi singuri suntem mai slabi ca vrăjmaşul. Însă biruim gloate-le duşmane şi le punem pe fugă, când în fruntea noastră stă Ii-sus Biruitorul, când luptăm sub steagul Lui.

Dragă cititorule! Inima şi viaţa noastră este o cetate pe care umblă să o cucerească şi Domnul şi diavolul. Fiecare stă şi bate la poarta cetăţii. Stă în voia noastră să-i deschidem unuia sau altuia.

„Iată stau şi bat la uşă – zice Domnul – de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apocalipsa 3, 20). Domnul vrea să intre în cetatea inimii noastre. Dar uşa acestei cetăţi este zăvorâtă şi încuiată pe dinlăuntru, cu voinţa omului. Domnul n-o deschide cu puterea. El respectă libertatea voinţei omului. Taina mântuirii tale, dragă cititorule, stă în zăvorul de la uşă; stă în voinţa ta să tragi zăvorul de la uşă şi, deschizându-ţi larg inima, să strigi: „Intră, Mântuitorule Doamne, şi Te fă Tu Stăpân, Poruncitor şi Împărat peste cetatea inimii mele!“

Tot aşa umblă şi Satana să intre în cetatea inimii noastre; stă şi el la uşă şi bate. El stă la uşă ca un hoţ şi duşman. El bate la uşă cu fel de fel de şoapte şi ispite viclene şi ascultă îngrijorat să nu-şi piardă prada. Ochii îi scapără după prada dinlăuntru. Vai de cel ce-i deschide uşa! Ajunge sluga şi robul diavolu-lui.

Dragă cititorule, nu uita! În fiecare clipă, la uşa inimii tale bate Domnul şi bate şi diavolul. Stă în voia ta să tragi zăvorul pentru unul sau pentru altul. Stă în voia ta să-L primeşti pe Domnul de Stăpân al vieţii tale, sau să rămâi robul şi sluga diavolului. Din două trebuie să alegi una, căci „nimeni nu poate sluji la doi domni“ (Matei 6, 24).

O, ce viclean mare e diavolul! El stă la uşă şi bate cu fel de fel de şoapte de înşelăciune. El dă mereu târcoale pe la uşă să prindă vorbă cu gândul omului, să-l ia de minte, ca pe Eva, cu fel de fel de vorbe viclene. El nu cere să i se deschidă uşa de tot. El se mulţumeşte şi cu pu-ţin. El e mulţumit când începe omul să fure un ou, să bea un pahar de rachiu… , că apoi ştie el că această uşiţă se va deschide mai târziu de tot şi va intra pe ea triumfător cu toată gloata lui.

N-asculta, dragă suflete, n-asculta de şoaptele Satanei! Ţine-ţi uşa încuiată şi închisă de tot în faţa Satanei! Gândeşte-te că fiecare ispită pe care o primeşti, fiecare păcat deschide uşa pentru Satana! Gândeşte-te neîncetat că Satana se gudură mereu ca un câine pe la uşa inimii tale! Alungă-l, strigându-i ca unui câine: „Cară-te de la uşă, Satano!“

„Iată stau la uşă şi bat“ – zice Mântuitorul. O, ce glas dulce s-aude la uşa inimii tale, iubite frate, – şi tu nu-l auzi? O, câtă dragoste stă la uşa inimii tale, şi tu n-o primeşti? O, cu câtă răbdare aşteaptă şi bate mereu Mântuitorul la uşa inimii tale, şi tu tot nu deschizi?

Domnul vrea să ia în stăpânire casa inimii tale. El vrea să intre la tine, ca să vegheze asupra ispitelor tale, ca să-ţi aducă ajutor şi dar de biruinţă. Alături de tine, El vrea să-ţi fie Căpetenie în fiecare luptă contra ispitelor diavolului. El vrea să-ţi aducă biruinţa pe care a câştigat-o asupra Satanei, sus, pe dealul Golgotei. El vrea de-a pururi să fie cu tine şi să te ducă neîncetat la biruinţă.

Şi tu nu vrei să-L primeşti?!

Nu uitaţi! Biruinţă asupra ispitelor şi Ispititorului putem avea numai primindu-L pe Dom-nul Iisus şi darurile Lui. Biruinţă şi mântuire pu-tem avea numai până când rămânem în „alianţă“ cu Domnul şi cu darurile Lui: cu darul Golgotei, cu darul Duhului Sfânt, cu Tainele ce le administrează Biserica, cu darul rugăciunii, cu Biblia şi celelalte.

Fără de aceste daruri, nu putem nici birui ispitele Satanei şi nici păstra biruinţa câştigată.

În paginile ce urmează vom vorbi pe larg despre aceste daruri.

↑ sus ↑

« Capitolul 2Capitolul 4 »

februarie 2017
L Ma Mi J V S D
« Ian    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR